Încet, încet treceau zilele, săptămânile și lunile. Pe caietul său cu spirală, Nuțu și-a făcut un calendar cu zilele care i-au mai rămas de stat la Bodoc. A sosit apoi o veste care l-a bucurat atât pe el, cât și pe ceilalți soldați purtători de peclițe verzi, armata la grăniceri se reduce de la trei la doi ani. Aici, la cursul de transmisiuni nu erau decât vreo zece grăniceri, prea puțini pentru a se face auziți ca la unitățile unde erau numai ei. Acolo, spuneau cei care au fost de față, parcă a izbucnit o revoluție, toți strigau „liberarea, liberarea” și își aruncau bonetele cât mai sus. Ofițerii n-au intervenit și nici gradații, care, cei mai mulți, se apropiau de terminarea primilor doi ani, unii trecuseră binișor în anul al treilea. Aceștia toți în curând vor pleca pe la casele lor. Nuțu mai avea încă luni bune până la împlinirea unui an și, de la acea dată, încă un an. Dar tot mai bine un an decât doi. Și-a completat calendarul din caiet cu zilele care ar mai fi trebuit să stea. Conștiincios, înainte de ora stingerii, șterge cu un x câte o zi din calendar. În zilele când erau întâmplări mai deosebite făcea câte un semn, doar de el știut, spre aducere-aminte. Un astfel de semn a făcut și pentru ziua când căpitanul Almariei i-a alergat aproape o oră împrejurul curții, pentru a afla cine a dat celor de la corpul de gardă căști pentru a asculta programul radio în timpul cât erau în serviciu de pază. N-a avut ce afla pentru că, așa cum s-a stabilit în urma anchetei, căștile erau demult la acele „ciuperci” sub care se adăposteau santinelele. Cursanții de acum, precum și cei din corpul de gardă nici nu se aflau în unitate, probabil nici n-au fost încorporați, la data când au ajuns acele receptoare radio acolo. În urma acelei alergări, Nuțu a avut de suferit. Peste noapte a simțit la laba piciorului drept o mâncărime, dimineața a observat în acel loc o mică umflătură pe care se afla un coș. L-a stors de puroi, a uns locul cu puțin spirt sanitar și s-a încălțat. Toată ziua a simțit o oarecare jenă la mers. Seara, umflătura era și mai proeminentă. În ziua următoare n-a mai putut încălța cizmele. A rămas în dormitor unde, în prima pauză, venit să vadă despre ce este vorba locotenentul care le preda electrotehnica. L-a sfătuit să stea acolo și să nu se mai încalțe. Îl va însoți dumnealui, după masă când va sosi la cabinetul medical, locotenentul colonel Manta, medicul ce venea de două ori pe săptămână.
S-a ținut de cuvânt locotenentul și l-a însoțit pe Nuțu la cabinetul medical. N-a stat mult pe gânduri medicul și i-a făcut o incizie direct în umflătură și apoi a început să o apese cu ambele mâini. A țâșnit un lichid vâscos, alburiu apoi, într-un târziu, și sânge, dar a mai apăsat încă un timp. A presărat pe rană o alifie, din belșug, i-a dat să înghită, din trei în trei ore câte o pilulă.
A doua zi, în cursul dimineții, cu toate că trebuia să vină, conform programului, doar după trei zile, a sosit iarăși doctorul. S-a uitat la piciorul lui Nuțu după care i-a zis:
- Este mult mai bine decât ieri. Știi de ce ți-am mirosit în câteva rânduri rana?
- Nu.
Erai în pericol de a ți se cangrena. Un pic, un pic, parcă mirosea a cangrenă. Și alt leac n-ar mai fi fost decât amputarea labei piciorului, Dar, după cum observ, medicamentele par a-și face efectul. Și constituția ta robustă te ajută. Pot spune acum că, în mare, a trecut pericolul. Uite aici, o cârjă pe care să nu te sfiești a o folosi timp de trei săptămâni. În perioada asta vei dormi în infirmerie unde ti se va aduce și mâncarea. Am să dau instrucțiuni în acest sens
- Vă mulțumesc mult, domnule doctor, zise Nuțu cu ochii aproape împăienjeniți.
Doctorul, cu o privire șăgalnică, dar foarte serios, îi răspunse:
- Să trăiți, tovarășe soldat fruntaș!
Au râs amândoi ca de o glumă bună.
I-a lăsat apoi doctorul, din dulapul infirmeriei, pilule pe care să le ia din douăsprezece în douăsprezece ore și alifie cu sulfamidă, cu care să se ungă în fiecare seară.
Dimineața, șontâc-șontâc, cu toate că n-ar fi fost obligatoriu, mergea la cursuri, iar după amiezile și le petrecea în pat cu cu câte o carte în mână. A citit Pe Donul liniștit dar tot acolo, la club, a găsit două volume impresionant de groase intitulate „Istoria Romîniei”. I-a părut sincer rău când în caseta cu Colegiul de redacție l-a găsit, într-un chenar negru, și pe M. Roller, autorul manualului pe care atâta l-a citit și conspectat. Atâtea informații câte erau în cele două volume, împănate cu atâtea amănunte, i-ar fi fost foarte greu de reținut, dar și de conspectat, așa cum făcuse cu acel manual
De la infirmerie privea, în unele după amiezi, cele două plutoane care băteau pas de front ori cântau marșul transmisionistului. Atât de puerile i se părea versurile: Noi sîntem cei chemați de țară/ Transmisioniști noi ne numim/Luptăm să apărăm poporul/Și republica să întărim/ Sub razele calde de soare/ Prin vânturi, prin ploi și furtuni/Noi mergem mereu înainte/Și-n-napoi nici un pas noi nu dăm...
Era deja în plină vară când s-au terminat cursurile de la Bodoc și a primit foaia de drum și delegația pentru Constanța. A revăzut curtea cazarmei de aci care acum părea neîngrijită, iar clădirea comandamentului, precum și celelalte, erau aproape pustii. Spera să-l reîntâlnească pe prietenul său, Saia, cel din satul bunicilor, dar nu i-a mai dat de urmă. Nici cu el nu avea habar ce o să se întâmple. După îndelungi căutări prin dosare și registre, un plutonier major i-a găsit numele și destinația spre care trebuia să fie îndrumat, Regimentul de grăniceri de la Brăila. Din nou, multe ore petrecute în tren. Ieșind din gară, a mai așteptat o vreme până în sfârșit a reușit să ia autobuzul, ce mergea spre Chișcani, și a coborât chiar la poarta regimentului.
Aici, ca și în alte cazărmi, datorită uniformelor, oamenii păreau atât de asemănători, dar erau atât de diferiți. Comandantul plutonului, la care a fost repartizat, locotenentul major Rusu, ai fi zis că este un frate mai mare, vorbea frumos cu aproape cu toți subordonații. În curând va afla de ce avea un astfel de comportament.
- Am înțeles că te cheamă Nuțu.
- Nu, așa doar îmi spun cei apropiați.
După câteva zile a apărut în cazarmă nu la ora 7, ci înainte de șase, când se dădea deșteptarea. Părea nedormit și umflat pe sub ochi. A intrat în spălătorul trupei în timp ce soldații ieșeau cu prosoapele peste umăr. L-a oprit, iar după ce au ieșit toți l-a întrebat:
- Nuțule, n-ai cumva un Vilchinson nou?.
La început nu și-a dat seama ce vroia ofițerul. De-abia într-un târziu s-a dumirit că îi trebuia o lamă Wilkinson pentru a se bărbieri. Și chiar era cazul să o facă.
- O am numai pe aceasta, Astra, care este în mașină.
- Dă-mi-o!
A luat lama și un pahar de pe etajeră. A tot învârtit-o în pahar și apoi a încercat-o pe câteva fire de păr de pe mână. Mulțumit de ce a constatat, s-a bărbierit. N-a avut nevoie și de mașină.
I-a luat de pe etajeră, fără să-l întrebe, sticluța cu spirt sanitar, a folosit din ea și apoi s-a uitat în oglindă.
- Ei, așa mai merge, mă pot prezenta la raportul de dimineață. Mulțumesc, Nuțule!
Nu peste mult timp a aflat aflat amănunte despre locotenentul major. Anul trecut era căpitan. Colegii lui de generație, cei mai mulți erau maiori numai el dăduse, pedepsit fiind, cu un grad înapoi. A fost prins cu sticla de monopol, din care bea pe furiș, în unitate. Unii colegi s-au plâns comandantului că i-au dat bani împrumut fără a-i mai înapoia. Nuțu a tăcut chitic când a auzit toate acestea. N-a spus că și lui i-a cerut cincizeci de lei când se întorcea de la poartă unde poștașul împărțea banii, pe care soldații îi primeau prin mandat poștal de acasă. Primise și el de la mama lui o sută de lei, iar jumătate din aceștia îi dăduse locotenentului Major Rusu, care i-a promis că-i va întoarce îndoit la prima soldă. A luat-o de atunci de câteva ori, apoi, într-o bună zi, a dispărut. A fost mutat undeva în frontieră, a fost trecut în rezervă? N-a aflat-o Nuțu niciodată.
Comandantul lui direct era acum plutonierul major Popescu, șeful A.R.M.T-ului( Atelier de reparat materiale de transmisiuni.) În toamnă va fi pensionat. Nuțu îi va lua locul. Deocamdată era magaziner. Dădea, pe bază de bon, materialele cerute de cei patru depanatori, sergenți în termen, și chiar plutonierului major când acesta le cerea. Și-a organizat, din proprie inițiativă, o evidență clară cu intrările și ieșirile de materiale, și le-a aranjat pe etajere, punându-le etichete în ordine alfabetică, astfel că în fiecare moment putea ști stocurile existente și ce trebuie să ceară de la magazia din București.