A fost odată, nu prea demult totuși, o așezare mică, în coasta unei păduri, în care dacii își învățau fiii cum să devină rezboinici pricepuți, ca să-și poată apăra pământurile de cotropitori. Într-un adăpost din acea așezare, locuia Bristena, fiica cea mică a unui războinic foarte respectat de toți, pe nume Oroles. Bristena avea trei frați, unul mai năzdrăvan ca altul, dar iscusiți nevoie mare cu armele. Necazul ei era că nici unul dintre frați nu o băga în seamă, așa că, nu prea avea cu cine să se joace. De câteva ori o alungaseră de lângă ei, trimițând-o la fetele care învățau să coasă sau să gospodărească.
-- Nu te mai ține după noi, o avertizase cel mai mare frate, armele nu sunt pentru fete!
Pe Bristena, însă, nu o interesau treburile gospodărești. Se strecura pe urmele fraților și ale altor băieți, până în inima pădurii și îi privea dintr-un tufiș, cum învățau să lupte cu sabiile, cu sulițele sau corp la corp. Dar, cel mai mult îi plăcea trasul la țintă cu arcul. Urmărea cu sufletul la gură cum săgețiile zburau zbârnâind prin aer și se înfigeau, mușcând din lemnul țintei. Cât de mult i-ar fi plăcut să tragă și ea cu arcul! Într-o seară, își luă inima în dinți și se înfățișă tatălui ei:
-- Tăicuțule, am o mare, mare rugăminte la tine!
Oroles, o privi cu bunăvoință. Era mezina lui și cea mai dragă dintre odrasle, așa că îi făcu semn că poate să vorbească liniștită despre dorința ei. Bristena își alese cu grijă cuvintele:
-- Tăicuțule, eu nu am cerut nimic, niciodată, de la tine! Te-aș ruga, dacă poți și dacă vrei să-mi dăruiești și mie ...
-- Ei? Un câine? O podoabă?
Oroles aștepta zâmbind încurajator. Dorința ei de a avea un câine era bine cunoscută în toată așezarea. Fetele își doreau podoabe, e adevărat, dar... Ezită, privind fețele celor adunați în jurul tatălui ei. Își dori din tot sufletul să nu-l facă de rușine nici pe el și nici pe frații ei, cu cererea atât de nefirească pentru o fată.
-- Nu, tăicuțule, îmi doresc doar un arc, adăugă apoi repede, unul mic, cât de mic!
Oroles izbucni în râs, urmat de toți cei de față. Bristena simți cum îi iau obrajii foc de rușine. Lăsă capul în piept și se retrase pas cu pas din cercul făcut de oameni, până ce se făcu nevăzută în pădure. Se întoarse apoi pe călcâie și alergă printre copaci, până ajunse la izvor, unde, se așeză pe o piatră și începu să plângă. Cu ochii împânziți de lacrimi, i se păru că zărește o arătare ridicându-se din apele limpezi.
-- De ce plângi, micuțo?
Șoapta duioasă, îi susură la ureche ca o părere. Își șterse cu mâneca lacrimile și privi cu nedumerire aburul ridicat deasupra izvorului, sub forma unei femei neasemuit de frumoase. Auzise povești despre Spiritul Izvorului, dar nu-l văzuse niciodată până atunci. Îi povesti despre dorința ei, despre frații și despre tatăl ei, ca și când ar fi vorbit cu buna ei mamă, care murise, nu demult. Spiritul o ascultă, tresărind în ritmul curgerii izvorului și plutind deasupra apei.
-- Du-te acum și să nu mai plângi niciodată! Să te întorci aici în zori!
Împăcată, Bristena ascultă sfatul și se întoarse la familia ei. Nu reuși să doarmă toată noaptea, gândindu-se la Spiritul Izvorului și la motivul pentru care o chemase să revină. De cum se arătară zorii, se repezi la izvor, cu sufletul strâns ca o pasăre în colivie. Lângă piatra pe care se așezase cu o zi înainte, o aștepta un arc frumos, cu panglici roșii la capete și o tolbă cu săgeți. Bristena scoase un chiuit prelung de fericire, care se auzi în toată pădurea. Spiritul Izvorului apăru imediat.
-- Nu știu cum aș putea să –ți mulțumesc!
-- Învață să îl folosești cât mai bine!
După ce spuse acestea, spiritul dispăru în apa cristalină și nu mai apăru toată ziua cât copila rămase lângă izvor pentru a-și încerca arcul. Acela deveni locul în care Bristena își începu antrenamentele. Își făuri o țintă așa cum văzuse ea la frații ei, alese un loc bun în care să își ascundă câteva provizii așa încât să nu fie nevoită să se întoarcă acasă pentru masă și porni să învețe cum să tragă cu arcul dăruit de Spiritul Izvorului. În curând degetele i se umflară și sângerară, umerii și brațele începură să o doară, dar copila nu lăsă din mână arcul. Trase săgeată după săgeată, până ce le sfârși pe toate. La adună și reluă. O dată, încă odată și încă odată, până ce se lăsă înserarea și nu mai putu vedea ținta. Un vânt ușor începu să bată printre copaci și o șoaptă susurată se strecură pe lângă ea:
-- Du-te acum și să te întorci în zori!
Zile nenumărate, de cum se lumina de ziuă, Bristena se strecura, prin pădure, la izvor, învățând să tragă ca un arcaș adevărat, poate chiar mai bine decât frații ei. Uneori, mai mergea să-i urmărească și, câteodată, după ce ei plecau, trăgea la ținta mare folosită de flăcăi. Era mulțumită! Acum putea chiar să vâneze, întocmai așa cum îl văzuse și pe tatăl ei. Când reuși pentru prima dată să săgeteze un iepure se simți atât de fericită, încât, aproape că își spuse secretul fratelui mai mic, care lăudase friptura servită la cină.
Iată, însă, că, într-o zi, tatăl ei adună toți războinicii, cu vorbă aspră și poruncitoare de plecare la luptă. Se adunau triburile, chemate de rege pentru a stăvili atacurile cotropitorilor. Bristena își văzu frații pregătindu-și cu mare fală armele. Își pregăti și ea, în ascuns, arcul și săgețile. Pentru a nu le pierde, înfășură în jurul lor fâșii de lână roșie, după care se îmbrăcă cu haine șterpelite de la fratele ei mai mic. Își adună părul sub cușma puțin cam mare, care îi cădea pe ochi, alăturându-se altor băieți care întovărășeau grupul războinicilor. Nu îi fu greu să treacă neobservată în entuziasmul flăcăilor care mergeau pentru prima dată la luptă. Avu grijă să nu ajungă în preajma tatălui și fraților săi, nici măcar atunci când intrară în cetatea regelui și mulțimea începu să se miște în valuri, împingând-o în față. De grija arcului și săgeților, nici măcar nu auzi vorbele regelui. Îl vedea doar pe tatăl ei, ajuns la un moment dat în fața regelui, alături de alți conducători. Curioasă, își schimbă locul și se cățără ca o veveriță, în cel mai apropiat stejar. Își găsi un loc bun, pe o creangă groasă, întinsă chiar deasupra adunării și ciuli urechile.
Nu înțelegea ea prea multe din vorbele regelui, așa că, începu să se distreze, studiind fețele și veștmintele căpeteniilor. Toți aveau privirile încruntate, ca și când, un mare pericol îi pândea pe daci. Cușmele lor, aveau ornamente aurii și argintii, așa că nu era foarte greu să îi deosebești de alți războinici. Podoabele pe care le purtau pe piept păreau grele și purtau însemnele triburilor pe care le conduceau. Bristena era de-a dreptul fascinată de acele însemne. Tatăl ei purta însemnul vulturului cu patru ochi, pe care copila învățase să-l respecte și să-l cinstească încă de când începuse să vorbească. Deodată, o mișcare furișată, chiar în spatele regelui, îi atrase atenția. O căpetenie se strecurase din rândul celorlalți și ajunsese la câțiva pași de rege. În mâna dreaptă îi strălucea un pumnal cu incrustații care sclipeau în razele soarelui târziu. Copila își aduse repede arcul în față, alese o săgeată și fixă ținta. Nu, nu era nici o greșeală, căpetenia chiar încerca să ajungă destul de aproape de rege cât să-i înfigă pumnalul în piept. Bristena trase de coardă cât putu de tare, după care dădu drumul săgeții. Fu cât pe ce să cadă din copac când răcnetele izbucniră în mulțimea de sub picioarele ei.
-- A cui este această săgeată?
Răcnetul regelui o îngheță. Fâșia de lână roșie flutura în bătaia vântului de seară, ca o flamură acuzatoare. Bristena sări din copac și înaintă cu capul în piept. Își dori ca Spiritul Izvorului să fie alături de ea în acel moment, ca tăicuțul să nu se mânie și să nu o pedepsească prea aspru. Războinicii o împingeau din toate părțile și, în curând, ajunse în fața regelui.
-- Cine ești copile?
Bristena nu reuși să scoată nici un cuvânt de teama lui Oroles, care, o privea crunt, întocmai ca restul căpeteniilor. Oare greșise? Nu înțelesese bine mișcările acelei căpetenii din spatele regelui? Nici nu văzuse altceva decât că săgeata ei se înfipsese în gâtul acelui om. Nu avea să o mai recupereze niciodată. Dar nu acest lucru o supăra, cât faptul că tăicuțul și frații ei aveau să o pedepsească rău pentru că îi urmase și pentru că îndrăznise să tragă cu săgeți în fața regelui. Regele se ridică de pe scaunul lui înalt și se apropie de ea.
-- Din ce trib e acest copil?
Cum căpeteniile nu răspunseră întrebării, regele îi trase cușma care apropape că îi ajunsese la nas. Valul de păr, scăpat din legătura care îl ținea strâns, se revărsă pe umerii înguști ai copilei. Oroles scoase un sunet asemănător unui gâlgâit:
-- Fiica mea? Bristena!
-- O micuță arcașă în oastea mea? Ce cauți tu aici, fetițo?
-- Tăicuțul nu are nici o vină! Eu... am vrut să fiu cu el și cu frații mei, am vrut să lupt...
După aceste cuvinte, copila nu mai putu scoate nici un sunet. Regele o ridică în brațele noduroase și puternice, gata să o frângă. Bristena închise ochii, așteptându-și pedeapsa.
-- Această copilă, strigă regele, astăzi mi-a salvat viața! V-a întrecut pe voi, războinici vechi și căpetenii care ar fi trebuit să fiți cu toții atenți la orice vrăjmaș.
Bristena trăi apoi un vis. Fu purtată pe umeri, așezată toată seara între rege și tatăl ei, la loc de cinste. Încercasă la un moment dat să îi desprindă arcul din spate, dar nu reușiră să o despartă de el, spre amuzamentul războinicilor. Regele o răsplăti cu podoaba lui, pe care el însuși i-o petrecu peste cap. Pe pieptul ei, acum, strălucea un cap de lup cu trup de dragon, însemnul celui mai nobil războinic al neamului ei. Adormi în brațele lui Oroles, visând Spiritul Izvorului care îi zâmbea mulțumit. Din acel moment, vorbind despre ea, nici un războinic nu mai îndrăzni să-i spună altfel decât Micuța Arcașă.