Ioșca, Sică și Mitică

Suntem obișnuiți să credem că localitățile ocupă mult mai mult spațiu, dintr-un teritoriu, decât se întâmplă în realitate. Când mergi cu trenul, sau cu mașina, ți se întărește această falsă percepție, pentru că șoselele și căile ferate urmăresc zonele locuite, dar din avion poți avea o imagine corectă a situației reale, iar, mai nou, pe site-urile de pe Internet poți obține chiar detalii.
Alexandru era în tren, tocmai ieșise din păienjenișul de linii de la ieșirea din București, și aștepta să se termine odată cu localitățile, dorea să vadă infinitul unui câmp și nu fundurile curților cetățenilor din satele suburbane. Din tren vezi cea mai urâtă parte a unei localități. Dacă de pe șosea simți cum locatarii vor să-ți arate ce au ei mai frumos, din tren este ca și cum aceleași ființe te primesc arătându-ți curul! De fapt nu aceasta a fost intenția lor, dar pe acolo și-au găsit loc mai toate căile ferate, care s-au construit în urma localităților, criteriul estetic fiind probabil printre ultimele care au fost luate în considerație.
Era student, tocmai terminase anul întâi, și fiind unul dintre cei merituoși, dar și provenind dintr-o familie cu venituri modeste, obținuse unul dintre puținele bilete de vacanță într-o tabără studențească, era vorba de cea de la Izvorul Mureșului.
Tot așteptând să apară o priveliște frumoasă din exterior, de pe fereastra trenului, iată că la un moment dat acesta a apărut de pe ușă! O domișoară a urcat în tren, s-a așezat pe un scaun care se afla pe direcția pe care el avea și cea mai bună vedere spre exterior, așa că putea să o privescă fără a fi bănuit că este prea insistent. Este adevărat că ceea ce putea vedea în exterior scăzuse brusc în interes, deși abia atunci începuse să apară infinitul pe care era dornic să-l vadă la ieșirea din București. De fapt urmărea un alt fel de infinit, cel al frumuseții unei femei!
Fata avea un corp svelt, bine proporționat, care ieșea bine în evidență prin îmbrăcămintea subțire de vară. Fața ei era de o drăgălășenie combinată între cea a unei păpuși, lipsită de orice grijă, și cea a unei studente silitoare, cu acele mișcări calculate și atentă la tot ce se întâmplă împrejur. Simțea că este privită, dar părea că nu o deranjează! Din când în când, făcea o mișcare fină din nas, cam de genul în care prin filme se consideră că îl fac vrăjitoarele. Avea un nas frumos, ușor ridicat de vârf, care prin mișcarea respectrivă era și mai bine pus în valoare. Din acest motiv, Alexandru a botezat-o, doar pentru el, Samantha.
Toate frumusețile Carpaților de pe Valea Prahovei au defilat pe la fereastra trenului, dar nu le-a observat prea tare, interesul lui oprindu-se pe partea de interior a ferestrei! Chiar își propusese să urmărească atent traseul, despre care auzise că este foarte frumos, mai ales că era pentru prima dată când ieșea din zona sa natală, adică din partea de sud a țării. Mai târziu s-a consolat cu ideia imobilității sale, când a aflat că marele filozof Immanuel Kant nu a părăsit niciodată localitatea în care s-a născut!
Traseul spre Izvorul Mureșului presupunea un schimb de tren la Teiuș. Mare i-a fost surprinderea, dar și plăcerea, când a constatat că și frumoasa sa colegă de vagon coboară tot acolo! Cum acest important nod de cale ferată nu este și o localitate tot atât de mare, la care să coboare atâția călători, brusc i-a venit ideia că și ea va schimba trenul, și nu va rămâne acolo, așa că poate avea șansa să continuie călătoria ”împreună”. Așa a și fost până la capăt, adică și ea mergea în aceeași tabără.
Întabără, ca în orice instituție care reunea băieți și fete, pe vremea socialismului, una din marile griji ale administratorilor era aceștia să nu se poată întâlni, în afara reuniunilor organizate. Așa că fiecare a luat-o pe cărarea lui, căi separate de fel de fel de garduri și păzite de portari!
Alexandru a mers la dispeceratul de cazare de unde a fost repartizat cu încă doi colegi de cameră, unul student la medicină la Târgul Mureș, iar celălalt la științe economice la Iași.
Medicinistul era din Brașov, de etnie maghiară, care venise pentru renumele Universității de Medicină din Târgul Mureș, mai ales în domeniul cardiologiei, disciplină în care dorea să se specializeze, iar celălalt era chiar din Iași, evreu, care urma tradițiile familiei în preocupările economice.
După ce au avut prima discuție în cameră, au convenit șă-și spună pe numele mic, unul era Ioșca, altul Sică, iar pe Alexandru l-au botezat ad-hoc, Mitică, cum spun ardelenii la toți cei din partea de sud a țării. Acesta nu s-a supărat, odată că nu era momentul și nici locul să facă caz de orgolii, mai ales el, singurul reprezentant al etniei majoritare, fiind și prima dată când conviețuia la un loc cu colegi din alte etnii.
Provenea dintr-o zonă în care se spunea că în acel județ exista un singur locuitor de altă etnie, și acela era din satul său, un austriac rămas acolo de pe vremea războiului, care se căsătorise și nu a mai plecat. Repara tot ce se strica în sat, de la ceasuri, radio, televizoare, până la complictele și puternicele mecanisme de la moară.
Așa că Alexandru era pornit pe cea mai elevată poziție pe care un majoritar o poate avea față de un minoritar, cea de discriminare pozitivă.
Ioșca era mai obișnuit cu acea zonă, fiind student la Târgul Mureș, aflat destul de aproape. Avea și o abilitate de iluzionist. Cea mai apreciată magie a sa era aceea de a trece o andrea, dintr-o parte în cealaltă, printr-un balon umflat, fără ca acesta să pocnească. A făcut-o chiar în prima lor seară comună. Evident că încercările celorlalți de a face așa ceva eșuau din primul moment, balonul spărgându-se chiar la atingere!
Trei săptămâni le-a tot repetat scamatoria fără ca ceilalți doi, sau alții de pe acolo, să priceapă ce se întâmplă!
Sică era obișnuit oriunde, ca oricare din reprezentanții etniei sale. Se simțea acasă în orice loc unde îl ducea viața. Au hotărât că din ziua următoare vor începe să cotrobăie stațiune și chair vecinătățile acesteia. Într-una din zile au stabilit să meargă și la Târgul Mureș, fiind cel mai apropiat oraș mare, care merita să fie văzut, mai ales beneficiind și de un ghid precum Ioșca. Au vizitat obiectivele turistice ale orașului, iar la final au mers să facă o plimbare cu barca pe un lac din vecinătate. Era un lac de acumulare realizat prin construcția unui baraj pe Mureș. În jurul lacului se întindea un parc unde la sfârșitul săptămânii veneau probabil majoritatea locuitorilor. Parcul se chema chiar Week end!
În timpul plimbării, luați de valul discuției, nici nu au observat că s-au depărtat destul de mult de parc și că apăruseră niște nori înfricoșători, care prefigurau o furtună teribilă. În scurt timp a început o ploaie torentială. Venea o așa de mare cantitate de apă că nu reușeau să o arunce cu palmele din barcă, care dacă se umplea risca să se scufunde. În chinurile lor de a se echilibra au zărit undeva în apropiere o altă barcă, unde o fată singură se descurca mult mai bine. Ea se dezbrăcase în costum de baie, hainele și-le pusese într-o pungă de plastic, și, din când în când, sărea în apă și bascula barca de câte ori aceasta se umplea. Chiar se distra privind spre cei trei băieți care se luptau cu natura golind barca cu palmele. Ei chiar dacă vroiau să facă ce făcea ea, n-ar fi putut, pentru că Alexandru nu știa să înoate.
Când barca fetei s-a apropiat suficient de mult de a lor, a recunoscut-o, era Samantha! I-a întrebat de ce nu preiau metoda ei, că altfel riscă să scufunde barca. Când ceilalți au arătat spre cel care nu știa să înoate, fata a făcut un gest de forță neașteptat. L-a tras pe acesta în barca ei, lăsându-i pe ceilalți să se descurce.
A tras barca la mal, la una din multele grădini așezate de-a-lungul râului, cu ieșire direct la apă, pe care unii reprezentanți ai protipendadei locale și le permiteau. Unele din acestea aveau și o baracă, un cort, sau chiar o mică cabană, după cum își permitea fiecare dintre proprietari. Cea la care au tras ei era dintre cele mai bine făcute. Fata a sesizat mirarea pe figura lui față de tot ce se întâmpla! Nu a făcut mai multe comentarii, decât acela că grădina și barca sunt ale tatălui său, care era inginer constructor. Era mult mai preocupată să găsească ceva îmbrăcăminte uscată pentru amândoi. Pentru ea a fost mai simplu, era ca la ea acasă, mai greu a fost pentru el, pentru care a trebuit să combine ceva de ale ei cu de ale tatălui său!

Alexandru asista buimac la tot ce i se întâmpla! Nu-i venea să creadă! Acea frumusețe de fată, care l-a încântat pe tot drumul, la venire, era acum îngerul său păzitor și se comporta cu el ca și cu cineva foarte apropiat! După ce toate de primă necesitate au fost făcute, ea a fost cea care a spart gheața.

-Sunt de aici, m-am născut și am făcut școala, inclusiv liceul, în Târgu Mureș. Apoi, părinții s-au despărțit, tata a rămas aici, dar este mai mult pe drumuri, lucreză în construcții. Mama este profesoară și s-a mutat în localitatea natală, pe undeva pe lângă Ploiești. Eu sunt studentă la Brașov, ca să fiu cumva între cei doi, pe care îi vizitez de câte ori pot. Fac facultatea de sport, specialitatea tenis de câmp. Când eram la liceu am făcut canotaj și înnot, chiar pe acest lac.
- Acum îmi explic obișnuința cu care v-ați comportat în toate cele întâmplate azi, a căutat să intre în discuție Alexandru.
-Hai să ne spunem pe nume, interveni ea ferm, nu are rost să ne formalizăm atât! Pe mine mă cheamă Ramona, iar pe tine bănuiesc că Mitică, după cum îți spuneau colegii în barcă!
-Nu, este un nume dat de ei aseară în tabără! Așa spun ardelenii la toți cei din sud! Nu mă supără! Numele real este Alexandru.
-Îmi place mai mult numele real!
-Și eu te-am botezat pe tine când te-am admirat atâta în tren!
-Cum? Zi, zi, zi repede, a intervenit ea nerăbdătoare.
-Îî..., Samantha, i-a spus el după o ezitare introdusă special pentru a exploata nerăbdarea ei. Era prima dată când ea părăsise acea siguranță de sine și devenise mult mai feminină, mai caldă.
-Ah... , îmi place mai mult decît numele meu! Așa să-mi zici de acum încolo! De ce te-ai gândit la acel nume?
-De la un serial de televiziune. Era acolo o vrăjitoare, foarte frumoasă, pe care o chema așa, și care printr-o simplă mișcare a vârfului nasului obținea tot ce vroia. Mi-s-a părut mie că, în tren, uneori, făceai acest gest!

Alexandru aprecia că era cazul să se prezite și el, după ce ea își prezentase toate gândurile ei așa de deschis.

-Eu sunt din sud, din Dâmbovița, dar cea mai mare parte a copilăriei și adolescenței mi-am petrecut-o prin spitale, în urma unui accident la picior, de la fotbal. Părinții sunt la țară. Acum sunt student la Politehnica din București. Nu știu să înnot, nu am carnet de șofer și în general am un fel de rău de transport. Nu-mi place să călătoresc!
-Cred că altceva faci, sau o să faci, foarte bine, dacă ești atât de neajutorat la atâtea lucruri obișnuite, pe care le spui și ți-le asumi cu atâta seninătate, zise ea cu gândul de a-l ajuta să depășescă momentul de sinceritate.
-Mulțumesc pentru tot ce ai făcut azi pentru noi pe lac, și în mod special pentru ce ai făcut pentru mine. Fără ajutorul tău, nu știu ce s-ar fi putut întâmpla!
-Hai, să pregătim plecarea, nu o să stăm aici tot timpul. Mergem la apartamentul lui taică-meu, acolo unde am copilărit. Una dintre țintele venirii mele aici a fost să-i fac o curățenie generală, printre activitățile din tabără, la care am de gând să particip, că doar am și eu dreptul la puțină distracție!

Samantha era cu mașina lui taică-său. Au încărcat totul în mașină, inclusiv îmbrăcămintea udă, și au plecat la bloc, unde aveau tot ce le trebuia. Ea s-a preocupat să găsească ceva din care să facă o mâncare, în timp ce el și-a întins lucrurile la uscat.

-Vrei să fac o cafea, până o să fie gata mâncarea?
-Îî..., da..., este încă ceva obișnuit ce eu nu practic! Nu obișnuiesc să beau cafea, dar o să încep acum cu tine....
-Doamne..., parcă ești un nou născut! Mă fascinezi, dar mă și intrigi totodată! Ești un tip cu totul deosebit!

A făcut cafeaua, pe care au băut-o împreună, în bucătărie, ea făcând o serie de alte treburi în paralel, iar el, atent la cafea, dar cu gândul de a căuta niște cuvinte potrivite pentru a-i lăuda gustul. Evident că ea nu aștepta de la el o apreciere de profesionist, dar a fost încântată de cele câteva vorbe alese din parte sa. Oricum intrase în istoria lui, era femeia cu care el băuse prima sa cafea! A urmat mâncarea, unde se dovedea că fata are îndemânarea necesară.
Au mai schimbat o serie de opinii despre viața de student din Brașov și de la București, după care, tot ea, a propus un program pentru zilele viitoare. Urma să mai stea o zi în oraș, pentru că a doua zi avea programat să facă ceva ordine și curățenie prin apartamentul unde tocmai se aflau, iar apoi vor merge, cu mașin tatălui său, în Tabăra de la Izvorul Mureșului. Alexandru nu avea nimic împotrivă, era mai plăcut timpul petrecut cu ea decât cu colegii de tabără. O singură grijă avea, ca sesizând absența sa, să nu-l declare pierdut autoritățile de acolo. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile și comunicarea se făcea destul de greu.
Între timp se făcuse târziu și l-a invitat să se ducă la culcare într-o altă cameră, rămânând ca ea să doarmă în camera sa din copilărie, făcând către el un comentariu, că este convinsă că mai sunt și altele pe care nu le-a făcut până acum, dar că are tot timpul.
Când au ajuns în tabără, colegii lui de cameră nu mai conteneu cu apropo-urile referitoare la ”răpirea” sa, regretând, în glumă, faptul că au învățat să înnoate în copilărie!
- Așa este în democrație, zise Ioșca, între glumă și seriozitate! Majoritarii profită, iar minoritarii se uită, cel mult comentează!...
- Las-o baltă, i-a întors-o Alexandru, sunt unele lucruri la care nici democrația și nici majoritatea sau minoritatea n-au nicio importanță!.. Divinitatea nu lucrează cu metode democratice!...

Au petrecut un sejur excelent, care le-a rămas în amintire, și a constituit totodată un punct de pornire a unor relații de lungă durată.
Samantha a devenit antrenoare de tenis, în străinătate, Ioșca a devenit un renumit medic, într-un județ cu populație majoritar maghiară, Sică a devenit conducătorul unei instituții economice în același județ, iar Alexandru, conducătorul unei instituții economice de importanță mare, la nivel național.


Trecuse mult timp, o jumătate de viață, se schimbase un sistem politic, trăiam în altă epocă istorică!
Alexandru, în urma unor împrejurări de care nu se se simțea deloc capabil înainte, ajunsese să conducă o mare instituție, cu sediul central în București și mai multe filiale în alte localități. Altădată ar fi zis în provincie, dar acum făcea eforturi pentru a nu mai folosi deloc cuvântul ”provincie”! Cei din afara capitalei nu apreciau categorisirea lor ca provinciali. În fond ei aveau dreptate, dar nici de dreptate nu trebuie să faci abuz! Și abuzul de dreptate deranjează de cele mai multe ori! Există și o încadrare juridică care se chemă așa, și care chiar se pedepsește!
Se pregătea să plece într-o deplasare la una din filiale, unde urma să ia în mașină și pe o doamnă, directoare în minister. Directorii de instituții descentralizate aveau la dispoziție șofer și mașină, dar directorii din ministere nu! Altădată, în timpul socialismului, un asemenea personaj rezolva problemele de transport printr-un simplu telefon al secretarei, în perioada imediată de după evenimentele din 1989, în puseul de democrație creat, numit de unii ”vid de putere”, de alții deadreptul, anarhie, nu mai era la fel! Funcționarii instituțiilor centrale, polițiștii, angajații serviciilor secrete, etc., trăiau un fel de timorare total inutilă, doar doar să nu-i asocieze populația cu cei de dinaintea lor, deși de cele mai multe ori erau aceleași persoane! Doamna respectivă fusese înainte ministru, și toți continuau să-i spună ”doamna ministru”. Pe drum s-au oprit pe la mai multe intreprinderi care țineau de ministerul respectiv, unde conducătorii lor se simțeau cumva obligați să le dea fel de fel de produse, dintre cele produse de ei, oale, gtătare, ventilatoare, probabil după vechile obiceiuri. De data acasta funcționarii respectivi le refuzau cu politețe, pentru că se temeau de vreun ziarist, sindicalist, polițist, care putea fi ascuns prin apropiere!

Când au ajuns la destinație, orașul reședință de județ, unde locuiau Ioșca și Sică, el a mers la filiala lui, iar ”doamna ministru”, la o intreprindre din aceeași localitate.
La filială, era, de obicei, un eveniment când venea directorul general. Se întâmpla cam odată pe an! Atunci, însă, simțea că ceva rău plutea în aer! Cu toate că nu erau decât câteva zeci de salariați, aceștia lucrau în trei sedii! Unul era vechiul sediu, primit de la autoritățile comuniste, la momentul înființării, era revendicat de două familii de maghiari care au locuit acolo înainte de război. Al doilea era o sinagogă modificată pentru birouri, dat de conducerea locală de partid și de stat, având în vedere atât creșterea de activitate din domeniu dar și lipsei de enoriași evrei, care mai erau doar patru și existau două sinagogi în localitate. Mai era în construcție și un sediu nou, care se afla în execuție, la nivelul parterului, care ar fi urmat să-i reunească pe toți salariații, atunci când va fi gata.
Care va fi noua structură de conducere, noua organigramă, cum se vor organiza pe cele trei sedii, erau tot atâtea probleme care îi separau total pe salariați. Nu găseai doi care să aibă aceiași părere, cu toate că toți erau de origine maghiară!
După momentele de politețe forțată din partea tuturor, cei mai mulți îl vedeau pentru prima dată pe noul director general, a urmat o ceartă generalizată timp de mai multe ore. La un moment dat, într-un neaoș stil rămânesc, Alexandru a explodat:

- Firați ai dracu’ cu toții! Credeam că dacă sunteți toți unguri o să vă înțelegeți mai bine între voi, și nu o să vă certați atâta!...

La care unul, cel mai agitat dintre toți, scrâșnind din dinți, pe un ton apăsat, a spus:

- Domnule director,... voi romââânii vă certați,... noi... ne omorâââm!...

Era evident că nu vor ajunge la nici un rezultat atunci, dar măcar a văzut cum stau lucrurile, urmând să vadă ulterior ce este de făcut.
A plecat la intreprindrea unde era ”doamna ministru”, să vadă ce program își va face în continuare. Avea de gând să-și facă timp și de o întâlnire cu Ioșca și Sică, pe care îi anunțase că va veni în orașul lor. Nu se mai văzuseră de mult timp toți trei!

La intreprindere, se aștepta să o găsească pe colega sa de călătorie la biroul directorului. Față de aceasta avea o deosebită considerație, venită din istorie, dânsa era director în minister, provenită din funcția anterioară de ministru, iar el era director de instituție, ales de salariați, în urma alegerilor din instituțiile de stat, stabilite printr-un ordin al lui Petre Roman, Primul Ministru imediat după 1989. Alexandru a apreciat totdeauna oamenii deasupra evenimentelor politice, fără ca schimbarea de regim politic, care tocmai se petrecuse, să-i influențeze prea mult scara de valori pe care și-o făcuse anterior. Acolo liniște totală! Toate birourile directorilor erau goale, nicio secretară, nimeni să-i poată da vreo informație! A găsit totuși o femeie de serviciu dispusă să-i dea câteva informații.

- Nu este nimeni aici domnule, așa se întâmplă când vine cineva mare de la București! Sunt toți la restaurantu’ făbricii!

A căutat ”restaurantu’ făbricii”, care făcea parte dintr-un întreg complex, care mai cuprindea un hotel, mai multe crescătorii de animale, ferme horticole și legumicole, și deserveau, în condiții avantajoase, atât salariații cât și diversele delegații interne și externe, în detrimentul unităților similare din oraș.
Restaurantul avea o sală lungă, cu o masă în formă de U. Alexandru a intrat pe o ușă care dădea la capătul celor două laturi paralele, intrând printre ele. Se dusese acolo doar s-o ia pe ”doamna ministru” și să plece. Nu venise cu gândul să întârzie, avea o grămadă de treabă la București. Pe părțile laterale erau diverși funcționari din zona conducerii, iar partea transversală a mesei, la capătul cel mai îndepărtat de ușă, era ocupată doar de două persoane, directorul intreprinderii și importanta lui invitată de onoare. Alexandru înainta încet, având senimentul că a nimerit greșit încăperea! Acolo era ca la nuntă nu ca la o ședință de lucru! La un moment dat, ca un trăsnet, se auzi o voce putenică,

- Tu cine mama dracu’ mai ești? Ce cauți aici? Cine te-a lăsat să intri să ne strici chefu’? Aceste atacuri verbale violente veneau de la un individ bătrân, hidos, cu câțiva dinți lipsă, care părea a fi capul unei ”bande de răufăcători” care o ”răpise” pe doamna pe care el vroia s-o salveze!
- Eu sunt directorul general de la..., răspunse timid, dar ferm, Alexandru, spunând numele instituției pe care o conducea de o scurtă perioadă de timp, și am venit să o iau pe doamna să plecăm la București.
- Firai al dracu’ cu instituția ta cu tot, proiectele pe care mi-le-ați făcut nu sunt bune de nimic, încercările le-ați scumpit de trei ori, studiile de documentare pe care le faceți conțin numai gogoși notorii, și peste toate acestea, colac peste pupăză, mai vrei să ne-o iei pe dânsa! Cine crezi că ți-o dă? Ce, eu nu pot să-i dau o mașină, la orice oră din zi sau din noapte, s-o ducă la București?
A urmat un moment de liniște. Alexandru n-a reacționat în niciun fel la injuriile aduse de o persoană pe care o vedea prima dată în viața sa! Exista un folclor referitor la acel personaj, dar care cuprindea mai multe elemente pozitive decât negative. Acum era față în față cu el, și nu știa ce să creadă! Deodată îl vede cum se ridică de pe scaun, ocolește toată lungimea mesei, ca să intre printre cele două laturi, ajunge la Alexandru și îl îmbrățișează strâns, exclamând,

- Domnule, ești extraordinar! Te-am înjurat de cinci ori și nici n-ai clipit! N-am mai întâlnit pe cineva să treacă atât de bine acest test! Vin-o cu noi să petrecem un pic, că o să ajungeți și la București, că doar nu pleacă de acolo!
A făcut loc la capul mesei și l-a așezat între el și ”doamna ministru”, care în tot timpul acestei scenete nu chițase niciun gest. Probabil îl știa mai demult pe directorul respectiv și îi cunoștea metodele. Directorul, de data aceasta calm și sfătuitor, continuă,

- Mă’ băiete, îmi permiți să-ți spun așa, ești mult mai tânăr decât mine, viața este complicată chiar și în vremurile obișnuite, dar acum după această revoluție, sau ce mama dracu’ a fost! Eu am venit prin aceste locuri din sud, nu sunt ardelean, dar după aceea n-am mai plecat de aici nici măcar o săptămână continuu! M-am însurat cu o localnică, cu această fabrică și cu Transilvania! D’asta sunt supărat pe cei de la filiala ta de aici, că ei spun Ardeal! Nu am nimic cu ungurii, mâna mea dreaptă în fabrică este ungur, dar nu mai am mulți ca el! Marea lor majoritate nu gândesc decât la avantaje, la discriminare pozitivă, ceea ce eu nu suport! Sunt de acord că ei, ca civilizație, ca istorie, ca educație sunt superior nouă, dar atunci de ce să se aștepte tot timpul la avantaje create artificial? Să-și folosească educația și competențele pentru a-și crea singuri avantajele competitive nu să aștepte căi netede făcute politic!
- Cred că exagerați! Eu am un prieten bun ungur aici în oraș, ne cunoaștem din studenție și am numai cuvinte de laudă la adresa lui. Nu am constatat nicidată la el nimic din ceea ce spuneți! Se zbate ca orice om, fără nicio diferență de etnie, să-i fie mai bine. Eu cred că noi am cam rămas blocați în ideia socialistă că omul trebuie să lupte în primul rând pentru țară și apoi pentru el! Și eu cred că binele țării trebuie să vină prin însumare din binele oamenilor și nu vreau deloc răul țării! Pentru că tot m-ați întârziat aici, și nu mai plec diseară, chiar o să încerc să mă întâlnesc cu el! Abia aștept să-l văd!
- Măi dragi colegi, mai lăsați discuțiile astea care nu se vor termina niciodată! Domnule director, ce mai faci cu sănătatea? Știam că te-ai pensionat, ce mai cauți prin fabrică? Aveți grijă, nu vă forțați prea mult sănătatea că sunt unele lucruri care pot produce efecte ireversibile.
- Doamnă ministru!... După ce imediat după revoluție am fost dat afară cu forța din birou. Depășisem bine momentul, făceam fel de fel de treburi gospodărești prin jurul casei, când m-am trezit cu ditamai delegația la poartă și m-au luat pe sus și m-au readus în fabrică! Nu pot să spun că nu m-a măgulit! Este viața mea aici! Ajunseseră aproape la faliment cu debandada managerială care a urmat după alungarea mea! Acum s-a reechilibrat situația.
Alexandru era vizibil deranjat de zgomotul din sală, muzica dată tare, unul care cânta și intra în sufletul lor de nu putea urmări discuția, și interveni în discuție,
- Domnule director, spuneți-le celor cu muzica să se oprească sau să dea volumul mai mai mic! Aveți chef de muzica asta ziua în amiaza mare?
- Domnule, o variantă de răspuns ar fi că nimeni nu-i perfect, dar nu ăsta este fondul! Eu, înainte de revoluție, am fost atacat de Securitate, am fost în scandal cu ziarul Scânteia, care vroiau să mă schimbe, dar n-au putut! Surprinzător, dar așa a fost! De atunci mi-am creat obiceiul ca la toate discuțiile, la toate mesele, să am pe lângă mine muzica dată tare pentru a-i bruia pe cei care mă înregistrau. După ce m-am reîntors în fabrică, la început, renunțasem la ideie, dar ți-o spun, cu durere în suflet, că am chemat iar tarafurile prin jurul meu. Acum sunt mult mai mulți cei care ne înregisrează decât erau înainte de 1989!
- Este foarte interesantă discuția, și cred că am putea discuta toată noaptea, dar aș dori, dacă tot rămân la noapte aici, să mă întâlnesc și cu niște prieteni, din localitate, pe care nu i-am mai văzut de mult timp. Oricum, eu v-am întrerupt discuția cu doamna ministru!

Alexandru, fiind de puțin timp într-o funcție importantă, constata binefacerile unei infrastructuri și logistici aferente, care s-a pus în mișcare cu un simplu telefon, și masa cu Ioșca și Sică era gata aranjată! Probabil de aceea cei ce ajung în asemenea poziții nu se mai dezlipesc așa de ușor de ele! Era foarte curios să afle ce mai fac prietenii lui din tabăra studențească! Nu-i văzuse dinainte de revoluție! Nu l-ar fi iertat să afle că a trecut prin orașul lor fără să se vadă! Cum el i-a invitat, se cuvenea să ajungă la restaurant înaintea lor, dar discuția anterioară, foarte interesantă de altfel, la făcut să nu poată respecta acest gest de politețe. Cei doi erau acolo și îl așteptau.

- Credeam că te-a răpit iar vreo zână, salvându-te de la cine știe ce pericol din care nu puteai ieși singur, îl întâmpină Ioșca cu o bășcălie prietenoasă în glas!
- Aș fi vrut eu!!!... Nu totdeauna iese cum vrei! Sper că nu mă așteptați de mult!
Eu vin de la un chef unde era o discuție interesantă, cu niște aspecte pe care poate le vom continua și aici!
- Nu-ți fă probleme, nici noi nu ne-am plictisit! A trebuit să vii tu de la București ca să ne întâlnim noi din același oraș! Nu ne-am mai văzut de mult! Am avut cu ce ne umple vremea!
- Bine, bine,... hai să luăm loc și să ne amintim!... Atâtea s-au întâmplat că parcă suntem pe altă lume,... interveni și Sică în discuție! Ce se întâmplă mă fascinează dar mă și sperie! Schimbările bruște nu au fost niciodată linștite în istorie fără a exista și victime colaterale!
- Ia zi tu, Sică, ce schimbări bruște ți-au produs ție amețeli?
- Măi, voi știți că eu, un reprezentant de frunte al etniei mele, așa m-am considerat totdeauna, mă decurc în orice situație, dar nu-mi plac regimurile tranzitorii!
- Ia spune tu cum te-ai descurcat pe foametea din timpul socialismului victorios, îl atacă imediat Ioșca, care părea că are altă părere.
- Să știți că nu o duceam rău! Eram director economic la comerț, odată dintr-o conjunctură pe care am fructificat-o foarte bine și a doua oară prin inteligența mea arhicunoscută, spuse el cu nedisimulată mândrie!
- Ce dracu’ conjunctură ai fructificat, de ești așa de mându de tine?

Alexandru era foarte curios să afle evoluțiile foștilor colegi de tabără dar era contrariat că nici ceilalți doi nu prea comunicaseră în perioada trectă.

- Păi, aici toate problemele serioase se blocheză între români și unguri! Eu, nefiind nici una nici alta, sunt adesea ales ori intermediar, ori executant, și mereu am avut de câștigat!

Ceilalți doi s-au uitat lung unul la altul și nu au putut să nu-i dea dreptate! Cu conjunctura favorabilă se lămuriseră, așteptau cu interes a dovada lui de inteligență!

- Aveam mereu probleme, la nivel de județ, că nu ne făceam planul la consumul de pește oceanic! Cine dracu’ să mănânce pește oceanic în Transilvania? Mi-a venit o ideie, să-l dăm la vulpile argintii, dintr-o crescătorie apropiată orașului. Vulpile au făcut o blană nemaipomenit de frumoasă, strălucitoare. Când a venit momentul anual cu cadourile pentru Coana Leana, a fost ales cadoul nostru, o haină făcută din aceste vulpi! Am devenit eroul județului!
Și de data aceasta colegii au trebuit să-i dea dreptate, deși vremurile noi, de după revoluție, nu mai dădeau prea multe șanse unor astfel de succese. Poate de aceea Sică nu agrea prea mult schimbările apărute!
- Și acum, în economia de piață liberă, ce faci, din ce trăiești?
- Conduc fel de fel de asociații de oameni de afaceri, comerț, intermedieri. Este greu, mult mai greu decât înainte! Recent, credeam că am apucat pe Dumnezeu de picior! Niște cunoscuți din Israel mi-au prezentat o soluție tehnică nouă, care, aplicată peste asfalt, mărea durata de viață a acestuia de la doi la doisprezece ani. Partea nouă putea fi produsă în România, cu un mic import de completare, și nici nu costa prea mult! Am prezentat-o primarului, prefectului, președintelui Consililui Județean, care, de atunci, nici nu mă mai salută! O secretară, de prin zona acestor instituții, mi-a explicat fenomenul. Stricarea drumurilor și străzilor, reasfaltarea acestora, reprezintă cea mai importantă sursă de bani pentru politicieni și cei din jurul acestora.
Creșterea duratei de viață a asfaltului însemnă reducerea finanțării mediului politic ceea ce aceștia și-i transformă în dușmani pe toți cei ce promovează asemenea soluții!

Ioșca se vedea invitat la povestirea propriilor peripeții, sau evoluții calme?

- Eu nu am avut nici conjuncturi favorabile, nici sclipiri de inteligență! Totuși, noroc am avut și eu! Se știe că de când Ceaușescu a început să aibă probleme cardiace, a dispus înființarea unor centre clinice și de cercetare în domeniu, dintre care unul este aici la noi. Aici lucrez și acum! Am avut ocazia să mă realizez foarte bine profesional! O oportunitate am avut, mi s-a propus promovarea la o clinică mai mare, la București, dar am preferat să rămân aici! Mi-ar fi dereglat prea mult viața! Ceea ce este interesant că șansele noastre, la amândoi, au depins de ceva legat de familia conducătoare!

- Dar ce te miri, toată țara depindea de cei doi, până în cele mai mici detalii, interveni Alexandru în discuție. Până și melodiile din sporadicele emisiuni muzicale de la televiziune erau alese tot de unul sau altul dintre ei!

- Că tot ai intervenit, ia spune și tu, ce ai făcut, cum ai ajuns ditamai șefu’, cu secretare, șoferi?... Ori a venit iar o zână și te-a pus acolo, ori ai fost securist!...
- Văd că treaba cu zânele nu îți dă pace! Nu a fost nici una nici alta! Oportunitatea mea a fost revoluția. Înainte nu am avut absolut nimic cu conducerea, am fost un cercetător de succes, și atât! Când au fost alegerile de directori, la câteva luni după revoluție, am fost împins să candidez de colegi, cu care eram în relații excelente! Eu am peste tot numai prieteni! Am candidat și am și câștigat! Și eu am un sentiment de amețeală, de care vorbea Sică, dar dacă am intrat în horă, trebuie să joc! Nu am negat niciodată că nu aș fi un om norocos!...

- Și,... ce probleme ziceai că ai, pentru care ai venit aici?
- Păi, ce frământă lumea în România, oriunde te-ai afla, în această perioadă, de nu mai există niciun pic de liniște?... Proprietățile!...
Cu ai tăi, Sică, avem o problemă cu o sinagogă. Autoritățile comuniste, având în vedere că pentru două sinagogi, mai erau doar patru enoriași, au hotărât să ne dea nouă una dintre ele, pentru a ne face filiala noastră de aici. Pe vreme aceea nu se discuta! Din dispoziția conducerii județului, s-a făcut contract de închiriere, pe o sută de ani, cu o chirie derizorie. Acum, proprietarii, adică cei din etnia ta, consideră că au fost abuzați, și cer anularea contractului de închiriere! Eu nu am nimic împotrivă, avem aproape gata o clădire nouă, în condiții mai bune, dar trebuie găsită o soluție juridică valabilă! Știi cum este cu acțiunea juridică, dacă ambele părți intră în ea cu bune intenții, se rezolvă problema repede, dacă nu, durează o viață, și câștigă doar firmele de avocatură! Problema de fond se pierde, la un moment dat, într-un hățiș de proceduri.
Cu ai tăi, Ioșca, avem o problemă cu o casă veche, unde avem un laborator, și pe care o revendică niște rude ale foștilor proprietari. Pentru noi, la fel, nu reprezintă nicio problemă, putem renunța la ea, dar trebuiesc găsite condițiile juridice. Am fost azi acolo, și, deșii toți salariații sunt unguri, nu se înțeleg deloc între ei! Am impresia că unii speră la ceva câștiguri financiare, solicitând o sumă de bani, în numele moștenitorilor, pentru a aduce clădirea în situația ei inițială! Noi am luat-o aproape dărâmată, a fost folosită de alții înainte, după care o bună perioadă de timp a fost părăsită și s-a deteriorat aproape total! Există fotografii cu starea în care a preluat-o instituția pe care o conduc, cu mult timp înainte de revoluție. Aceiași poveste, referitoare la modul de abordare juridică, care poate conduce la o rezolvare rapidă, sau se poate prelungi foarte mult.

- Grele probleme! Cine dracu’ te-a pus pe tine să intri în așa ceva? Nu puteai să rămâi cu cercetările tale?
- Așa este! Nici prin cap nu-mi trecea că o să ajung cândva să mă ocup de așa ceva!
Dar nu o fac eu direct, avem consilieri juridici. Dar conducătorul dă tonul abordării, dacă se merge pe o soluție amiabilă sau pe una războinică. Sunt unii procesomani, care au o plăcere deosebită de a sta numai prin tribunale! Nu este cazul meu! Am venit pentru un prim contact, pentru a vedea cu ochii mei despre ce este vorba, pentru a cunoaște oamenii mei de aici, pentru a le cunoaște și părerile lor. Cel mai important este să avem soluții, să nu fim nevoiți să ne întrerupem activitatea.
Mai este o circumstanță deosebită legată de conotația etnică a problemelor, pe care la alte filiale nu o avem. În discuția de la fabrica din oraș, de azi, am constatat că acolo aceste aspecte nu sunt foarte ușor de rezolvat.
- Directorul de acolo este un manager foarte bun, foarte apreciat ca eficiență, dar din punct de vedere al comportamentului față de reprezentanții celorlalte etnii lasă de dorit, comentă Ioșca, părând că știa despre situația de acolo.

Cei trei au lungit mult discuția în acea seară, trecând la subiecte legate de familii, politică, sport, etc. Și-au promis să colaboreze mai strâns pe viitor și să se întâlnescă mai des.

A trecut destul de mult fără ca ceva deosebit să se întâmple! Fiecare își vedea de treburile sale, nu dădeau buzna să plece din țară, doar pentru că devenise o modă, ci căutau să utilizeze ceea ce era bun în noul sistem de societate care se construia și să aplice în domeniul lui de activitate. Alexandru crescuse și mai mult în atribuții, organizând adesea misiuni economice în străinătate, conducând delegațiile care însoțeau diverse personalități politice la vizitele acestora în străinătate. Mulți cred că acesta este turism diplomatic, ceea ce este numai parțial adevărat! Relațiile internaționale trebuiesc întrținute în orice situație, înclsiv în perioadele de crize de toate felurile. Pentru aceasta reprezentanții diverselor țări trebuie să se întâlnescă, să construiască o relație bazată pe încredere reciprocă și abia după aceea se ajunge la schimburile economice care să aducă bunăstare în ambele părți. Dacă nu este așa, însemnă că partea pierzătoare nu și-a făcut bine datoria.
Alexandru urma să conducă delegația economică ce îl însoțea pe ministrul de externe într-o vizită în Asia Centrală, zonă în care România pierduse o bună parte din piața pe care o avusese în perioada comunistă, când țări precum Armenia, Georgia, Azerbaijean, Uzbechistan, Kazahstan, Turkmenistan, făceau parte din fosta URSS. Atunci relațiile de piață se stabileau centralizat, dar mai contau și eforturile proprii de promovare, performanța produselor, definită de raportul calitate-preț, cunoașterea oamenilor și a specificului local. Mulți de pe acest traseu ne întrebau când vor mai avea posibilitatea să cumpere mobilă, textile, din România, de care se atașaseră cu mult timp în urmă! Ce puteam să le răspundem, că, de o bună perioadă de timp, politicienii, comercianții, producătorii lor, ca și ai noștri, preferă să meargă la Paris, Milano, Barcelona, decât la Baku, Tbilisi, Tașkent sau Astana? Bine că, în sfârșit, un ministru de externe mai practic decât predecesorii săi, a decis să organizeze o misiune economică prin toată această zonă. Pregătise bine de acasă totul, unde mai înainte înființase o direcție de ”diplomație economică”, care urma să pregătească astfel de acțiuni în mai multe zone ale lumii, unde țara noastră pierduse piețele de desfacere. Aceasta era organizată în conexiune cu Turcia, unde colaborarea mergea foarte bine, țară care avea bună influență etnică, culturală în unele din țările respective, dar nu avea și forța economică, mai ales în domeniul industrial, capabilă să rupă influența rusească de acolo. Urma ca România să colaboreze cu Turcia pe terțe piețe, metodă des întâlnită în practica internațională.
Alexandru participase anterior și la dezvoltarea relației cu Turcia, unde, într-un timp relativ scurt, crescuseră schimburile economice reciproce de zece ori, pentru aceasta fiind necesare incusiv schimburi culturale, și mai ales sportive, menite să îmbunătățescă aprecierea reciprocă a cetățenilor celor două țări. Imediat după 1989, percepția reciprocă era foarte negativă. Deschiderea granițelor, turismul, turismul de afaceri, turismul cultural, turismul medical, vizitele la rude, dar mai ales fotbaliștii români din Turcia, au condus la o importantă creștere a schimburilor economice. Atunci a avut revelația importanței faptului că Þările Rămâne nu au fost niciodată pașalâcuri, care se vede și în denumirea țărilor balcanice în limba turcă! Așteptând, într-un hol de hotel la Istambul, citea pe un mare tabel plasat pe un perete, ... Bulgaristan, Serbistan, Hungaristan, dar ... Rumania!... Toate care fuseseră anterior pașalâcuri aveau acum terminația numelui în … stan!
Ce a fost cu sute de ani în urmă,... a fost, acum românii și turcii colaborează foarte bine și vor să extindă aceasta și în alte părți!
Vizita în Armenia, evident fără turci, a fost deosebită, desfășurându-se în două etape. Prima, cea programată, a fost normală, coform protocolului convenit anterior. Sică, care acceptase invitația lui Alexandru de a merge în această misiune, aprecia modul cum armenii, un popor aproape la fel de răspândit în toată lumea ca și evreii, își construiau o țară independentă după desprinderea din URSS. Ambele popoare au reprezentanți, care trăiesc minoritari în alte țări, mai mulți populația țării lor, și care au foarte bine dezvoltat simțul cetățenului minoritar!
A doua parte a vizitei a fost neprogramată! Din cauza unei defecțiuni a avionului, care era alocat doar lor, nu era o cursă de linie, au fost nevoiți să se întoarcă, la scurt timp după plecarea din Erevan! A fost prima aterizare forțată din viața lui Alexndru și Sică! Nu este o experiență pe care să o dorești, deși atunci nu s-a întâmplat nimic deosebit! Tensiunea a fost foarte mare, autoritățile armene pregătiseră tot ce presupune o asemenea procedură, inclusiv spuma împotriva unui posibil incendiu! Parcă Dumnezeu a vrut să-i atenționeze că plecaseră prea repede, fără să viziteze ceva foarte reprezentativ pentru Armenia! Pentru a le mai îndulci ziua, care începuse prost pentru delegația română, ministru de externe armean le-a organizat, până la găsirea altui avion, o vizită la tezaurul național. A fost ceva impresionant prin ceea ce înseamnă importanța pe care un popor o dă unor simboluri proprii! Pentru a arăta aprecierea pe care armenii o dau alfabetului, aurul din tezaur nu era turnat în lingouri, ci în literele alfabetului limbii armene! Patriarhul, care le-a prezentat toate detaliile istorice legate de tezaur, a subliniat importanța alfabetului în păstrarea elementelor de continuitate în istoria poporului armean! Faptul că patriarhul însoțea o delegație economică străină era de asemenea plin de sensuri, în țara care a acceptat prima în istorie creștinismul ca religie agreată de stat, anul 301 după Hristos, înaintea Imperiului Roman care avea să facă aceasta în anul 313 după Hristos, prin Edictul de la Milano.
Ultima etapă a vizitei, ce de la Astana, capitala Kazahstanului, le-a prilejuit o întâlnire emoționantă cu un număr deosebit de mare de cetățeni kazahi de origine română, urmașii celor deportați în Siberia în perioada lui Stalin. Veniseră acolo dornici să întâlnescă români, să discute cu ministrul de externe probleme legate de diverse proiecte de colaborare, etc. Erau foarte dornici să vorbescă limba română și să povestească crunta lor experiență! Erau oameni bine aranjați acolo, majoritatea cu studii superioare! Nu aveau niciun fel de probleme materiale dar îi măcina un dor adânc de țara de origine a lor, sau în cele mai multe cazuri, a înaintașilor lor.
Românii din delegație, după formalitățile de sosire și scurte discuții cu cei care–i așteptau acolo, au mers să se odihnească în camerele luxosului hotel de cinci stele, unde aveau rezervate camerele! Erau foarte obosți după un zbor lung, dar lipsit de evenimente neplăcute, de această dată! Au urmat câteva ore de somn odihnitor!...
Când Alexandru a coborât în imensul hol al hotelului, odihnit și proaspăt îmbăiat, l-a găsit acolo doar pe Sică, cu câteva zeci de români-kazahi în jurul său, făcând cu greu față dorințelor acestora de discuții, de informații de tot felul, de a afla ce mai este prin țară, etc!...
Vizibil afectat de situație, Sică l-a tras deoparte și i-a spus, fără să aștepte vreun răspuns:

- Firați ai dracu’ de majoritari, niciodată n-o să-i înțelegeți pe minoritari! Cu mine credeți că vroiau ei să vorbescă?...
- Alexandru nu a comentat în niciun fel, în sinea lui îi dădea dreptate! Se și gândea cum Sică o să-i povestească, cu lux de amănunte, această situație lui Ioșca, la întoarcerea acasă!

Viața și-a văzut de cursul ei! Nu știu de ce, dar în epoca pe care o trăim, cred că cel mai greu lucru pentru o persoană, dar și cel mai greu de obținut, este să se strecoare neobservată în viața de toate zilele! Cum cedează tentației de a amesteca viața privată cu cea publică, cum și-a pierdut total liniștea!
În acest curs al vieții, Samantha a devenit o renumită antrenoare de tenis, în Turcia, contribuind mult la îmbunătățirea imaginii României acolo, directorul, care punea atâta suflet în tot ce făcea, a murit în fabrică, spre regretul tuturor salariaților, indiferent de etnie, doamna ministru trăiește o a doua tinerețe împreună cu nepoții, iar Ioșca, Sică și Alexandru (Mitică pentru Ioșca), continuă să trăiască normal, o viață așa cum și-au dorit-o și și-au construit-o prin eforturile proprii, tachinându-se prietenește, din când în când, pe relația fără de sfârșit majoritar-minoritar și făcând haz de necaz, că au devenit părinți de câini și pisici, dacă copiii lor tot nu le-au dăruit nepoți!...