Tea Nicolescu
Vară

Vaca priponită de linia de-naltă e o anomalie. Și ce? Parcă e singura?
Da! Da’ e periculos, biata vită poate fi electrocutată!
Aiuirea, stă acolo ca într-un țarc, lanțul e lung, iarbă destulă, trebuie gândit pozitiv, ce dracu’!
Sigur trebuie gândit pozitiv?
Motivația negației e surpriza, surpriza aia ca o spaimă, de care nu ne putem debarasa, n-am învățat să ne debarasăm.
Și atunci de unde positivism?

Malurile Amaradiei sunt pline de maci, toată lunca de la vale e plină de maci, culmea Cornățălului e plină de maci, grâul are culoarea ciudatâ a covoarelor orientale, sigur, roșul macilor domină. A bătrână ar zice: “Bine, măi fată, Mărioară, de unde necuratu’ or fi ieșit macii ăstia pe la noi, că oricât mă gândesc nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată!”
Chiar!

Emil, cu o țuică-două în plus, probabil, promite o găleată de pește: “Gem apele de pește, pe cuvântul meu și dacă nu mă credeți aduc eu o găleată plină, o oră-două și s-a făcut!”
Două fâțe amărâte că nici mârtanul nu se uită la ele și cam atât;
“Iar au dat ăștia cu otravă, ‘tu-le așa și pe dincolo, că nu pot să înjur că mă aude doamna-nvățătoare…”
Mătușă-mea, vezi bine!
Emil justifică eșecul
Al cui?
Ce contează al cui? Omul încearcă, intenția contează chiar dacă “și iadul e pavat….” și așa mai departe. Intenția blochează anormalul și situațiile imediate au în ele o remarcabilă cantitate de anormal. Nu?

Știu eu ?

Amaradia își ține malurile la distanță, vara e scurtă și toamna apele năvălesc cu furie uneori indescriptibilă, macii s-au așezat temporar, evident, oricum au viață scurtă, ce mă intrigă cel mai mult este constanța previzibilului; se pare că știm foarte bine câte șanse are vaca să fie electrocutată, de ce înfloresc macii pe dearândul și poate și de ce stăm incă în suspensia căutărilor pe care le suspectăm, că ce altceva știm să facem mai bine decât să ne îndoim: cum așa?

Abstractizez ca de obicei și nu sunt sigură că nu pierd firul, apar confuză și probabil dezorientată, mi-ar plăcea să zic absconsă, dar e pretențious și mai ales inexact.
Nu sunt!
Știu exact ce vreau să spun.
Mă uimește insistența cu care răsfoim paginile cunoașterii și, mai ales, cât de incăpățânat rătăcim pe cărările confuziei, învățăm greu, recapitulăm selective și aruncăm la coș fără alegere, așa, pur și simplu!

E vară!

Amaradia e o apă ca oricare alta și Emil n-are niciun motiv să se înfurie, e cald și apele sunt joase, ce zic, un părău* acolo, un amărât de “creek”, de unde pește și cu și fără otravă el tot nu există și Emil știe asta ca și mine, ca și toată lumea.
Dar e un joc!
De aia nu știu de ce trebuie să fiu atât de serioasă, de ce teoretizez aproape nevrotic atunci când ar trebui să mă bucur de superficialitatea anotimpului ușor când soarele arde, apele abia se târăsc, cerul are adâncimea Marianelor, macii sângerează sub plăcerea privirilor admirative, peștii o “șterg” undeva de unde numai ei știu să vină înapoi și Emil își caută copilăria cu candoarea sigur ranforsată de una-doua țuici în plus.

Așa mai merge!
Să zicem că merge!
Ar trebui să calc mai des înapoi, pentru că ce altceva este această incursiune într-un anotimp pe care îl știu păstrat într-o lume de care m-am depărtat vrând-nevrând?
Aș !
E vară, e cald, lumea se schimbă în bine, în rău, se consumă în întrebări, trăiește și în ultimă instanță leagă vaca de stâlpul de “înaltă” și gata.

*părău-oltenism (pentru pârâu)