Emil este îmbrăcat în pantaloni de stofă – o culoare închisă, imposibil de definit – și cămașă kaki. Mă gândesc la nota discordantă pe care o va face la începutul de an școlar cu toate exagerările minunate pe care adolescența le etalează până în cele mai mici amănunte, indiferent de stilul vestimentar.
Colegii lui vor veni în forță cu un singur adevăr bine înfipt în centru: EU!, în vreme ce puștiul ăsta sfios și în același timp extrem de deschis va ocoli autodefinirea în exaltarea lui pentru cunoaștere și eticheta se va lipi în mod inevitabil, răutăcios. Excluderea rămâne constanta grupurilor cu personalități în formare, este singurul proces prin care indivizii simt că se pot defini pe ei înșiși. Nu îl văd amestecat pe nicăieri, nu va renunța la principii tocmai pentru că el deja le are, în vreme ce restul acum își orientează ideile într-un nucleu generator de viitoare valori, sau nonvalori.
Traversez parcul și mă îndrept spre banca unde mă așteaptă el și Receariu, legănând în mână rucsacul pe care i l-am cumpărat și în care am pus cărțile promise, dar continui să modelez tot mai ferm convingerea că trebuie să fac ceva în legătură cu imaginea asta de copil al nimănui. Zâmbește când îmi întâlnește privirea și chipul își elibereză liniile într-o bucurie radiantă, care îl ridică de jos.
- În sfârșit ești aici! După o săptămână cum vezi experiența?
Îmi strânge mâna puternic, orașul în multele lui culori sintetice probabil că îl atacă prin aglomerarea de neobișnuit și întâlnirea cu un cunoscut îi întărește moralul.
- Sunt puțin speriat dar asta nu îmi încurcă ambițiile, trebuie să caut toate acele lucruri la care am visat. Habar nu am cum o să mă descurc, îmi pierd orice orientare, alteori mă simt ca și cum m-aș afla împotriva curentului. Este aici un alt ritm și probabil că până mă voi deprinde cu el va trece o vreme.
- Uite, am ceva pentru tine: un rucsac drept cadou de început și în el cărțile pe care le-ai cerut, dar nu sunt împrumutate, sunt ale tale.
Îmi caută privirea ca să strecoare în ea intens și expresiv ceea ce cuvintele nu pot să cuprindă și apoi lasă nerăbdarea să treacă prin titluri, unele din așteptările mele se confirmă prin mici aprinderi.
Îl privesc și mi se pare că s-a strecurat în lumea asta printr-o poartă uitată și acum o descoperă cocoțat pe speranțe înalte ca niște picioroange.
- Mulțumesc! Ai ținut minte ... M-am gândit de multe ori la discuția noastră și după ce ați plecat mi-am dat seama că în urmă se vor tot naște alte și alte întrebări.
- Nici eu nici Vali nu vom avea întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri, îmi închipui că un abonament la Biblioteca Județeană va deschide mai multe posibilități, motiv pentru care îl vei găsi în buzunarul de plasă.
Receariu mă aprobă printr-un zâmbet și ceva din încântarea copilărească se strecoară și în privirile noastre. Pornim la plimbare cu minunea între noi, lăsând în urmă o risipă de seninătate, pe care sper să nu o piardă în schimbarea progresivă ce se apropie tot mai mult. Lucruri, locuri și oameni vor trece ca o scriere peste începutul alb, numai de s-ar imprima fără prea multe ștersături.
- Deja sunt răsfățat, Vali mă duce în seara asta la teatru – Regele Lear. Nu vi și tu?
- O să mă revanșez, îți promit. Acum am de terminat ceva, dar cu siguranță vom epuiza curând toate bucuriile acestui oraș, atâtea câte sunt.
- Atunci să pășim mai mărunt, Vlad.
Preocuparea etenă de a încetini tinerețea! Copii timpului trecut uneori uită că nimeni nu o poate stăpâni prin meșteșugiri de cuvinte. Ce rost are să ridici diguri pe care propria impetuozitate le-a spulberat la debutul în social? Parcă am construit castele de nisip pe timp de furtună, așa îmi amintesc adolescența: mama și tata îngrijorați și acoperiți de vuietul mării, amplificat mereu în tâmplele mele.
- Eu zic mai bine să nu ne impunem un ritm, în felul ăsta putem discuta lăsând loc posibilităților.
Cuvintele se plimbă lejer, fără să caute densitatea lucrurilor serioase, glumesc până când îi prind într-o stare de bine și continui să îi țin la suprafață. Astăzi mă înalță adierea care poartă zmeiele copiilor prin parcuri, fură sărutări pe alei lăturalnice și urcă șoaptele teilor de la rădăcină până spre vârful frunzelor, cu un zvon nelămurit de cădere. O libelulă verde s-a oprit din rătăcire pe geamul unei mașini, adunând în aripi lumina zilei, asemeni unei șoapte strecurate grațios pe suprafața lucioasă. Iluzia întinderii de apă a adus detaliul viu sub privirile mele exact în momentul în care muzica unui telefon îmbrăca vocea tandră a iubirii în ecou. Sunt curioase poemele fără cuvinte, cărora viața le dă conținut prin imagini mai clare în mesaj decât orice rostire. Ne așezăm pe o bancă și razele de soare plimbă pe fețele noastre mângâieri jucăușe. În stânga mea Receariu îi vorbește lui Emil despre teatru sărind peste multe etape printre care chiar începutul și mi se pare nefirească truncherea, în semn de protest libelula derutată își reia zborul.
- Curios că ai ales să îl introduci în felul ăsta pe Shakespeare. Nu este tocmai ...
- Asta se joacă, nu prea a fost o alegere. Sau da, alegere între a merge sau a nu merge la teatru.
Are dreptate, însă tot nu sunt convins că prima întâlnire cu scena trebuie să fie o tragedie, nici măcar prima întâlnire cu Shakespeare, dar dacă lumea teatrului se va deschide poate că nu are chiar atât de multă importanță cu ce anume o va face. În fond, tragedia este cea dintâi născută, la orele dimineții, sub coturnii primilor actori.
- Am citit „Povestile lui Shakespeare pentru copii”. Nu mă aștept să fie ușor, dar totuși vreau să spun că o introducere s-a făcut.
- Într-o prea mică măsură.
Cum să îi explic faptul că scena te poartă cu ea prin emoțiile altor vieți, într-un timp exterior, dar aflat încă în mișcare? Poți citi și reciti o piesă de teatru, până când nu o vezi însuflețită prin trupuri și voci se cheamă că nu o cunoști, este tot una cu a citi despre procesul tehnologic de obținere a unui tip de vin ca apoi să afirmi că făcând asta l-ai și gustat. Lumea ieșită de sub tirsul „celui născut de două ori”, așteaptă masca, rolul, energia vie care să preschimbe scândura scenei într-un tărâm. Zeul cu reprezentări contradictorii este primul personaj jucat vreodată, actorul și-a început astfel destinul, rămas același până-n zilele noastre: să-și împrumute bătăile inimii, din care apoi se țese povestea.
- Un preot în casa lui Dionysos, ar putea fi chiar un titlu... Emil, intrarea pe care urmează s-o faci este interesantă pentru că ceva din sclipirea Marilor Dionisii a rămas în pulberea fină a oricărei scene din lumea asta, fie ea a unui amărât teatru din cea mai joasă pătură a lumii sau a instituțiilor de prestigiu din marile centre culturale. Zeul își arată oglinda către lume cu aceeași generozitate. Cât despre actori, ei sunt mereu aceeași ca în secolul al VI-lea î.e.n, din momentul când Thespis a desprins din cor o voce care a încetat să cânte despre zei și a devenit însăși vocea zeilor. Nu este distanță și nici diferență între actorii din secolul al V-lea î.e.n interpretând piesele lui Sofocle și cei pe care urmează să îi vezi în seara asta. Teatrul are timpul și legile lui, ai să vezi.
- Dionysos? Credeam că în mitologia greacă Apollo este zeul artei. Ce legătură stranie există între zeitatea vinului și teatru?
- Prea puțin spus zeul vinului, pentru că este cu mult mai mult, principiul tradus la general ar fi – prăbușirea în materie este esențială pentru ridicarea în spiritual, pentru că dimensiunile nu se exclud ...
- Cred că este mai potrivit să ne oprim la Legendele Olimpului, cel puțin în ceea ce-l privește pe Dionysos. Pe scurt, în cadrul serbărilor ce îi erau închinate aveau loc diverse momente artistice și astfel toate au dus în mod natural spre teatru.
Receariu mă privește insistent în timp ce îi explică din obiceiurile și superstițiile în care era înfășată antichitatea, ocolind cu grijă complexitatea cultului păgân. Zâmbesc și îl ascult fără să mai intervin.
Prima întâlnire mi-a alunecat din memorie, cred că încă de dinainte să încep să vorbesc am iubit cu fascinație bucățile colorate de pânză, decorurile, cortina grea și lumina reflectoarelor. O prietenă a mamei a fost o vreme actriță la Teatrul de păpuși. După spectacol, cât timp ele își pregăteau cafelele, eu aveam voie să-mi aleg păpușile pentru joacă. Încremenite în zâmbet, de parcă o vrajă cobora peste ele de îndată ce sala era goală, mă asigurau din priviri că vor redeveni însuflețite când povestea va fi cerută de aplauzele mânuțelor mici. Doamnele începeau să vorbească întâi despre nimicuri de tot felul, înșirate vesel: cumpărături, poznele mele, anturaj, rețete de prăjituri și alți fluturi de genul ăsta, apoi vocea cobora spre confidențe pe care nu trebuia să le prindă „ăsta micu’ ” și pot spune că nu mă străduiam să le agăț firul.
Îmi amintesc doar o singură dată, ploua foarte tare și mama mă ținea strâns sub umbrelă iar eu mă minunam cum de ajungeau picăturile de ploaie pe obrajii ei. În mod normal nu ar fi fost o vreme de ieșit din casă, spectacolul chiar a fost amânat pentru că sala era goală, dar noi am rămas cu Vera și cu păpușile așezate frumos la locurile lor. Mă bucuram că mi s-a dat voie să le înșir pe toate și am început să pornesc o poveste a mea din amestecul celor pe care le știam la vremea aceea cu fiecare punct și fiecare virgulă. Prins în jocul meu am auzit mirat pe mama șoptind printre suspine: „Dacă nu era Vlad îi puneam bagajele la ușă.” S-au oprit pentru că m-au văzut întors către ele și singurele cuvinte care au mai urmat au fost ale Verei: „Nenorocita! Ce spun eu, nenorociții!!!”. Apoi femeia asta care și astăzi mă iubește în contul copilul pe care nu a putut să îl aibă, m-a luat pe sus cu veselia ei nebună și a învârtit în jurul meu un întreg spectacol până când am uitat ceea ce și așa nu aveam habar cum să deslușesc. Vocea ei frumoasă mi-a rămas foarte clar în minte, o recunoșteam imediat ce o împrumuta pe scenă și știam că ea este Alba ca Zăpada și Fata Moșului și Scufița Roșie. Când am crescut îmi făcea rost de invitații la Teatrul Liric și mă așezam bucuros în scaun, gata să mă prind în zborul cuvintelor, spre fluturarea altor lumi.
Emil îmi urmărește desprinderea din momentul prezent în vreme ce Receariu vorbește acum despre dramaturgii români și parcă aș vrea să ajungă și la „Zamolxe mister păgân”. Nu o va face pentru că va stărui întotdeauna poetul și filozoful, pentru dramaturg memoria este prea îngustă. În seara asta Vali a devenit insuportabil de profesor: explică în amănunt, argumentează fiecare idee citând de fiecare dată când contextul i-o permite.
- Nu contează câte informații ai despre piesă, ce știi despre autor, cine o regizează și cine o interpretează, trebuie doar să pornești în călătorie pregătit pentru a primi povestea și dacă reușești să faci asta, vei avea garantat o seară minunată.
- Mulțumesc Vlad pentru modul inedit în care încurajezi aprofundarea cunoștințelor.
- Zilele de școală – îngrozitor de multe, sunt fix pentru așa ceva. Și ghici ce, nici măcar nu sunt atât de departe! Apoi eu văd că nu încurajezi aprofundarea chiar tuturor cunoștințelor ...
- Și dacă vorbim în plus despre zeul dezmățului cu multiplele lui înfățișări și dualitatea aspectelor sale crezi că vom invita mai mult la cunoaștere?
- Nu te lăsa iritat de ideea asta. Mă rog, cred că este corect să recunoaștem că a rezistat cel mai mult creștinismului și nu numai prin ispita căderii. Da, dezmățul a fost o politică de marketing destul de bună într-o primă etapă, totuși nu ne putem centra numai pe el. Să spunem și de blestemul lui Midas, să amintim și de legenda delfinilor, și mai ales să recunoaștem că din poveștile astea vechi și neadevărate avem ceea ce astăzi se numește artă. Necesitatea omului de a vedea dincolo de barierele ființei sale, dorința – la început nelămurită – de a cuprinde frumosul într-o formă, emoția, visul, aspirația, dragostea cu toate formele ei. Omul de pe scenă împrumută o viață pentru ca cel de pe scaun să descopere o lume. Este atât de simplu și aici am vrut să ajung.
Nu îmi răspunde, privește înainte ușor încruntat iar Emil și-a încrucișat brațele în așteptare, mi-aș dori să treacă pe lângă noi asta. Am tachinat fără urmă de răutate, este pur și simplu agitația acestor zile. Lucruri la care mi-am propus să nu mă gândesc defilează intimidant de aproape, curând va fi toamnă cu adevărat și se vor depune căderi în straturi colorate, am să continui printre oameni un dute-vino de plan secund. Ca un bețiv care scurge pahare, caut prezența altora pentru resturi de timp, dincolo de pragul spre apartamentul meu știu că așteaptă doar o harababură ieșită complet de pe orice axă, de fiecare dată mă strecor încet să nu trezesc un ecou, lumina aprinsă gonește orice avânt orientat spre „începând cu ziua de mâine ...”
Neastâmpărul coboară până în vârful degetelor și mă strădui să mă concentrez bătând un ritm agățat dintr-o reclamă: trebuie să plec!
- Și acum de ce se tace, doar pentru că aveți păreri diferite? Sunt fericit, nerăbdător, dezorientat și habar nu am cum să trăiesc toate astea pe rând, dar de un lucru sunt sigur: am încredere în voi amândoi în egală măsură și nu am de gând să stau aici ca arbitru.
Îl asigur că nu este cazul să își facă griji pentru noi, Vali are dreptate și cel puțin de data asta sunt dispus să recunosc, deși mie îmi plac mult discuțiile în contradictoriu. Prietenii au nevoie uneori să se împrumute de cuvinte, așa că și le plimbă de la unul la altul. Zâmbesc amândoi și liniștea își schimbă registrul, azvârlind lentoare peste intenții și gesturi.
- Vă doresc o seară minunată și Emil, aștept primele păreri.
- Pleci?
- Mă tem că trebuie, în plus veți intra curând.
Mă ridic și le răspund strângerilor de mână, vânticelul rătăcit prin oraș se întoarce într-un joc de-a tresărirea și înfrumusețează cu un surâs femeile purtate la braț pe bulevard. Niciuna la fel dar totuși sunt receptive la același răsfăț care le îmbrățișează și trece mai departe în drumul spre oriunde.
- Vlad, te sun zilele astea, vreau să vorbim puțin.
Vocea lui Receariu mi se pare că lasă la vedere oboseala, oare ce o mai fi și asta?
- Sigur, oricând ești mai liber! Încă o dată, vă doresc o seară frumoasă, peste toate așteptările și ne vedem curând.
Am plecat urmărind suflul ușor al anotimpului în schimbare, clădirile bătrâne zâmbesc din magazinele de la parter, ca niște doamne nostalgice după rujul roșu al tinereții. Mă decid să mă întorc pe jos, în felul ăsta amân tot ce am de făcut și pot lăsa amestecul de inutilități să se subțieze către o singură direcție.
Din vitrina librăriei în fața căreia m-a oprit titlul „Clinamen. Cum a început Renașterea” mă urmărește un zâmbet – fluture sprijinit într-o bărbie îngustă și rotunjită extrem de senzual, privirea se pleacă sub a mea cu niște arcuiri uimitoare ca apoi să se ridice brusc în cercetarea lucirilor caramelizate. Mă apropii de geam de parcă am prins o zână în borcan și sunt pe cale să o aduc sub o lupă, ea se dă un pas în spate și dispare. Aș putea să intru însoțit de o mulțime de pretexte, dar aleg să plec, jocul ascunderilor și găsirilor nu mă atrage. Dacă ar mai fi rămas puțin, cât să îmi susțină încântarea, nu m-aș fi mulțumit să-i stârnesc doar curiozitatea. Un gând mă ironizează teatral: „și iată altă ușă rămasă închisă”.