Înainte de examenul care închide poarta liceului, am pornit într-o ultimă dezorganizare a sărbătorii muncitorești. Căutam de fapt să ne eliberăm dintr-un căpăstru mai vechi: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” Aproape că se topise acel „când vei fi mare” și a lăsat în loc o neliniște nu foarte clară, pe care obișnuiam să o alungăm cu ironii pentru toate posibilele ocupații „de carieră”. Știam bine cine sunt dar nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce urma să mă fac, total pe dos față de colegii mei care așteptau startul tocmai ca să devină, urmând o linie asemeni desenelor în puncte.
Drumul, căldura, berea, glumele, amețeala care nu venea numai de la bere, mi le amintesc destul de vag, într-o mișcare continuă. Din toată ziua aia am reținut doar frânturi luminoase și agitația veselă care mă purta pe sus, dând impresia că ea mă trăiește pe mine. Vedeam în toate privirile ceea ce eu însumi simțeam și nicio nebunie nu mi se părea prea mare, nu existau consecințe, nimic de lăsat în umbră, neliniștile îmi erau plecate la plimbare și eu în mijlocul acțiunilor colective mă pliam după dorința generală. Cum mâncarea varia doar între carbonizată și crudă, am ajuns cu castronul de salată la centru trăgând toți de pâine, mult mai hrăniți de buna dispoziție și de pălăvrăgeli șerpuite, cu ocoluri largi de la un subiect la altul. A fost epuizat pe rând orice prilej pentru distracție și unii dintre noi, prea meticuloși în privința asta, puțin a lipsit să nu sfârșească ziua printr-o plimbare cu salvarea. Totuși nici măcar o clipă de îngrijorare, norii albi de pe cer pluteau în mine pe același albastru nestingherit, ca niște epave din lumi viitoare.
Înserarea s-a depus în straturi, oamenii muncii și-au strâns grătarele și s-au suit în mașinie lor, către viețile pe care și le-au construit complex, ca pe niște mușuroaie. Noi am rămas mai departe în gălăgia noastră, strânși grămadă pe pături; sticlele se plimbau de la unii la alții și era neobișnuit de cald. Nu mai știu precis din ce glumă sau prin ce vis am pornit să ne dezbrăcăm, parcă totuși a fost un joc de cărți care a dat startul ăsta în noapte. Alergam goi sau aproape goi, într-o prinselea fără reguli, fetele cu pături pe ele apăreau și dispăreau, făcând pădurea să răsune de râsetele lor, pe care le urmăream orbecăind, ca pe niște repere. În cele din urmă am obosit și m-am întins pe jos, cu stelele curgând printre ramurile copacilor, fascinant de multe și scânteietor de aproape. Atunci, acolo, nu știu în ce măsură conștient, am trăit unul din momentele „cinematografice”, când viața deschide cadrul desăvârșit. Îmi simțeam inima bătând în acel rest de magie al lumii ca și cum își căuta locul prin rețeaua de foșnete, vietate liberă sub mângâierea cerului.
O umbră s-a desprins din întuneric și și-a sporit conturul înaintând în golul pe care pădurea l-a păstrat special pentru acele ciudățenii minunate care se pot întâmpla doar în risipa lunii. Și-a ridicat rochia și a tras-o ușor peste cap, nu mi-am dat seama cine este, părul lung îi mângâia umerii și pielea împrumuta strălucirea albicioasă a stelelor, de parcă atunci s-ar fi întrupat din lumină. Încercam năuc să o ghicesc, trecând prin minte toate fetele venite cu noi și nu reușeam să prind o suprapunere pentru unduirea care se apropia ca într-o plutire de ceață, golindu-mi creierul. În cele din urmă m-am predat acelei viziuni dezgolite în fața mea, mă holbam la perfecțiunea rotunjimilor de parcă ar fi coborâtă direct din imaginație, ca să mă lase mut. S-a aplecat râzând peste mine și m-a împins cu piciorul când am încercat să mă ridic în coate, confirmându-se reală cu o forță surprinzătoare. Simțeam încă în piept piciorul rece când a rupt-o la fugă și a tras peste toate rochia, redevenind pe rând închipuire și umbră. Scena vrăjitorească s-a spart brusc: Elena Tomescu, a XII-a B, una foarte frumoasă, genul pentru care paginile de modă ale revistelor trasau nu tendințe ci reguli. O suspectam de o superficialitate netedă, judecând după analiza meticuloasă a propriei imagini, fiecare fir de păr avea locul lui iar naturalețea putea fi doar un truc, dar numai în măsura în care slujea seducției. Și este drept că exista în permanență un cârd de leșinați care căutau să îi intre în voie, gata să se transforme în preșuri sub picioarele ei de model. Chiar în acel moment probabil că și-o închipuiau în orice freamăt și căutau ca niște molii nătăflețe mirajul de foc. Firește că nu era vreunul suficient de bun, fiecare avea cusur, după cum nu cred să fi fost în mintea ei ceva fără defect, pentru că nu se arăta impresionată de nimeni și de nimic, afișând o suficiență încrezută până și în momentele de tăcere. Îmi era ciudă, aș fi preferat să nu îmi dau seama cine este și să păstrez doar înșelătoria frumoasă pe care mi-au jucat-o simțurile. Cum de a reușit să fie spontană ființa asta care părea angajată într-o defilare continuă?
A doua zi, în buimăceala generală, toți căutam să ne adunăm de pe unde ne aflam, juliți și deșirați și ne uitam năuci la ea, care nu avea o cută sau măcar o dâră cât de mică de ceva, orice, un indiciu de neorânduială. Părul părea că nu a fost nicicând eliberat din împletitura care îl ținea strâns și zâmbea de parcă doar ce coborâse dintr-o vitrină direct în peisajul cu cheflii. Toată afișarea asta mi-a provocat doar un dispreț sincer.
Noaptea fusese înșelătoare, tremuram trăgând împreună cu încă alți doi de o pătură, ne-am hotărât cu greu să ne apucăm să strângem și veselia zilei precedente se risipise toată, lăsându-mă să devin o arătare morocănoasă. Când mi-a căutat privirea avea o ușoară sfidare în zâmbet, eram mahmur, plin de vânătăi, zgâriat și ciufulit, așa că am parat cu indiferență.
Doi ani mai târziu aveam să îmi schimb părerea, era ambițioasă și își fixa cele mai înalte ținte, domnișoara studentă se întorcea în vacanțe dintr-un București al elitelor și își potrivea bine atât cuvintele cât și tăcerile, mult mai puțin studiate. Continua să se joace de-a felina cu prezențele masculine care gravitau în jur, când franjurând cu gheruțele orice speranță când torcând senină posibilități fermecătoare. Aveam în comun pe un amic, strâns și el ghem în mofturile ei, îl privea fără urmă de interes, cu toate astea nu se deranja să oprească entuziasmul care punea stăpânire pe nefericit ori de câte ori era prezentă. Conversam constant, ca niște „foști colegi”, găsind tot felul de subiecte cu toate că abia dacă am schimbat câteva vorbe pe holurile liceului. Mă amesteca prin povestiri – cum aveam eu admiratoare secrete care mă urmăreau după ore (?!) și ca să fie convingătoare a povestit că una dintre ele și-a făcut abonament la bazin, chiar dacă nu știa să înoate, pentru că eu mergeam acolo de două ori pe săptămână. Râdea complice și mă aborda familiar indiferent dacă eram angajați sau nu în relații și în cele din urmă cei din jur au încetat să își mai ridice mirarea tocmai sus pe sprâncene, „ăștia doi se știu din liceu ...”. Stârnea invidia de câte ori îi stătea în putință și atunci când ne întâlneam iar eu eram însoțit, aveam să fiu supus în urma ei aceluiaș interogatoriu, formulat diferit, de voci diferite.
Mai apoi, când Cristina și-a făcut loc fără să lase vreun colțișor neinspectat, aveam să fiu torturat de gelozia nebună prin care filtra orice apropiere, gest, intenție, venite din partea altor femei. Nu o suporta pe Eli și lucrul ăsta devenise atât de transparent încât nu putea să fie decât reciproc. O demonta în părticele mici: „prefăcută”, „fandosită”, „obsedată”, „obraznică”, „îngânfată” și mă amuzam fără să o contrazic, știam că ar fi zbârnâit și mai tare alarma în tâmplele ei dacă încercam să îi arăt că nu are în totalitate dreptate. În felul ăsta continuam să ne zâmbim complice pe deasupra răutăților iubitei mele, atât de copilărești și nejustificate.
Azi m-a sunat că vrea să se plimbe pe plajă. A început să ciripescă un șir de motive ca să o întâlnesc, ciugulind parcă din cuvinte, cu o muzicalitate ce lăsa multe neînțelesuri să se ridice la suprafață. Nici acum nu îmi este prea clar de ce o aștept, am pus mâna pe aparat pentru că mi-a spus ceva de niște poze de prezentare și am plecat direct de la muncă să prind cele câteva zeci de minute când ființele și lucrurile împrumută lumina vie de dinaintea apusului. Iau balansul de alb cu valori mai mici și încep să mă joc: cer și apă. Nu îmi amintesc să mă fi căutat vreodată până acum, ne întâlnim întâmplător, frecventând câteva grupuri în care avem cunoștințe. Este o apariție care centrifughează atenția, rotind în jurul său întâlnirile sau evenimentele. Tot ce iese de sub influența ei cade treptat în plan secund și parcă o urmărește un reflector printre oameni și lucruri, ca să o arate și să o scoată în evidență ca pe o eroină principală rătăcită de scenă, făcându-și acum rolul peste tot pe unde pășește prin lume.
O atingere îmi încălzește umărul și imediat mă încercuiește parfumul floral și picant, iar purtătoarea lui invadează spațiul cu o frumusețe care fărâmă tot ce a fost pe parcursul zilei până la acest moment. Probabil că admirația este vizibilă, râde și nu îmi dau prea bine seama ce spune, astfel că discuția începe cu ricoșeuri scurte. O fac responsabilă pentru lipsa mea de concentrare, adăugând în grabă câteva complimente și o întreb despre pozele pe care spunea la telefon că vrea să le facă. Privirile i se opresc mirate pe cameră și apoi începe iar să râdă, întinzând spre mine un arătător grațios.
- Se pare că nu eu sunt sursa de dispersare pentru atenția ta! Am spus că vreau să vorbim DESPRE niște poze pentru o prezentare.
Învinuiește toată partea masculină pentru aiureala mea și începe să îmi vorbească de o broșură. Vocea se decojește ca un fruct de alintul cochet până ce termenii tehnici o fac să devină tot mai neutră; comunică informații, descrie precis rezultatul final de imagine pe care vrea să îl imprime evenimentului gestionat. O ascult în vreme ce îmi fac setările și mă distanțez încet, să nu tulbur cu nimic alungirea în clepsidră care înaintează parcă pe suprafața apei, nicidecum pe nisip. Cu fiecare apăsare pe declanșator cuvintele încep să se înmoaie și să se destrame până când tăcerea se desfășoară ca într-o legănare ușoară. Pozează în glumă, s-a descălțat și se joacă în apă împrăștiind mângâierea de spumă în căderi de lumină. Oamenii care trec prin dreptul nostru își lipesc privirile de femeia în rochie bleu ciel, de parcă marea și-ar fi luat forma în acest trup. În cele din urmă ne oprim și se așează pe o piatră, lângă care mă las în jos și îmi sprijin spatele.
- Mergi cu mine la o petrecere?
- Nu prea mă mai atrage felul ăsta de socializare, prefer să merg la Marcu. Are muzică bună în playlist și o masă la care nu se joacă pe bani. Dacă venim mai mult de trei cumpărăm băutura, dacă nu, ne lăsăm la generozitatea lui, asta e singura regulă.
- Și în rest bârfiți.
- Bineînțeles! Pe toată lumea! Și ne cărăm când avem chef, asta dacă mai suntem în stare, dacă nu, se găsește un colț pentru fiecare.
- Totuși, să joci fără miză?
- Am spus doar că nu se joacă pe bani.
Își strânge buzele și privește în jos ca o fetiță dezamăgită, în fond pot să îi fac plăcerea, oricum m-aș plictisi făcând orice altceva, sau mai bine zis nefăcând ceva.
- Presupun că nu este o petrecere tematică.
- Nuuu, doar o lansare de carte!
Râsul ei începe să urce în mine până când îmi cuprinde cuvintele în spirală, dirijându-le prin micile voioșii sonore, pe care ajung să le vânez. Ne reluăm plimbarea aproape de mare și mâna ei se strecoară pe braț, la început mai mult ca o atingere apoi mă aduce tot mai aproape.
- Mai îți amintești de excursia la Sinaia? Noi eram cu profu’ de mate și voi cu profa de chimie. Știai că aveau o legătură?
- Serios? Nu prea mă pricep să studiez oamenii, nici nu mi-a plăcut vreodată. Pe el l-am admirat întotdeauna pentru răbdare, cât am mai abuzat de ea! Și cu toate astea părea să nu se sfârșească. Dar este cuidat că mă întrebi pentru că, în timp ce te așteptam, mi-am amintit de un 1 mai dintr-a douăsprezecea.
S-a oprit și s-a tras ușor într-o parte, o mică descărcare electrică în rotunjimile albastre îmi taie șirul cuvintelor. Nu mă așteptam să produc un așa efect, probabil încearcă să facă o legătură între momentul de acum și cel de atunci și deși nu am avut nicio intenție se pare că ea a tradus deja una pentru că și-a ridicat bărbia și zâmbește ironic.
- Mă mir că îți mai amintești ceva pentru că venisei deja băut de pe drum și nu păreai să fii prea prezent. Dar cred că atunci a fost o regulă generală, nu am trăit o nebunie mai mare ca aia decât după foarte mult timp.
- Mmm, n-a fost așa o nebunie, niște copii testând limite într-un mod complet inofensiv. Partea frumoasă a fost când am ajuns acasă plin de zgârieturi și vânătăi. Mama a intrat în panică și nu știa cum să mă întrebe ce mi s-a întâmplat, repeta întruna ,,Ești bine, ești bine?” Mă enerva teribil, era o insinuare ciudată în grija asta, parcă se temea că am fost violat. Îmi căuta privirea cu așa o insistență că am fost nevoit să îi povestesc tot, mă rog, ce mi-am amintit – după cum ai spus chiar tu, nu mare lucru. Dar a fost suficient cât să o convingă să mă lase să dorm, apoi firește că a urmat morala cu toate colțurile ei bine înfipte.
- Era atâta lumină în noaptea aia. Mă gândeam că ai să fugi după mine, dar presupun că ar fi fost o provocare chiar și numai să te ridici de jos. După cum zâmbești înțeleg că asta ai ținut minte, mă întreb totuși ce era în capul tău când te uitai la mine de parcă nu mă recunoșteai. Așa am crezut, pentru că a doua zi am căutat să aflu în ochii tăi o confirmare și nu păreai să îți aduci aminte.
- De fapt m-ai întrerupt, eram pătruns de libertatea momentului și căutam să îl rețin cât mai mult. Da, sigur, râzi cât poftești! Este adevărat că nu te-am recunoscut imediat, credeam că imaginația mi-a luat-o razna, amestecând în neverosimilul nopții dorințele mele nebune. Oricum, eram deraiat și cred că puțin după am fost cules și adus la mașină, desfășurare de fapte pe care nu mi le mai amintesc: cine, cum m-a îmbrăcat și m-a băgat sub pătură, mister total!
- Tremurai în ultimul hal și nu a fost chiar așa de puțin după. Hai să spunem că i-am ajutat să te găsească pentru că prietenii tăi deja intraseră în panică. Și apoi, când să te luăm, insistai să fii lăsat în pace.
Gândurile noastre despart apele spre același moment bizar din trecut, trăit împreună și totuși atât de diferit. O noapte a tuturor libertăților chiar acolo, în buza unei transformări care ne lua urma ca un câine de vânătoare, aproape, tot mai aproape în bătaia unei certitudini cu un singur viitor așteptând pe țeavă.
Nu cred să ne mai fi plimbat vreodată atât de aproape, atunci ar fi fost din start exclus până și gândul și totuși iată-ne cu marea în stânga noastră, ștergându-ne pașii.
-Deci îți sunt dator! Și am să încep cu o invitație la cină: midii la tablă, mergem în Portul Tomis?
Nu mi-a mai răspuns în cuvinte, și-a reașezat mâna pe brațul meu ca într-o mângâiere și am pornit spre terase, căutând să ne scuturăm de nisip și de sentimentul ciudat al ultimei discuții.