Puterea razei albastre (9)

Când am revăzut-o pe Adelina la Brașov, îmi amintesc, era o zi minunată de primăvară, cu iarbă verde și livezi înflorite, cu o atmosferă plină de optimism și prospețime.

Așteptam cu mare emoție sosirea în gară a trenului de la București cu care trebuia să vină. Și, iată, trenul opri, iar din vagoane se revărsă o mulțime de oameni. Iar când credeam că nu va mai coborî nimeni și eram îngrijorat că nu o văd pe Adelina, dintr-un vagon de la clasa întâi, o văd coborând ultima pe iubita mea. Am alergat spre ea și ne-am îmbrățișat cu înfocare. Ne fusese la amândoi dor unul de celălalt.

Adelina îmi părea mai deosebită față de cum o știam. Era îmbrăcată elegant, cu un pardesiu alb, pantofi cu tocuri fine, care o făceau un pic mai înaltă. Aproape eram intimidat în fața ei, văzând-o atât de rafinată și elegantă. Dar ea mă privea cu atâta bucurie în ochi, cu atâta pasiune, încât aproape nimic nu mai conta. Mă fascina chipul ei perfect, cu obraji și buze de-o frumusețe rară, cu părul auriu și ondulat, revărsat pe umeri și prins cu agrafe roșii și albastre. Și, mai ales, ochii ei întunecați și adânci, cu sprâncene frumos arcuite.

Simțeam o înfiorare în inimă văzând-o aproape de mine, cu rochia senină ca cerul, cu zâmbetul ei strălucind în lumina soarelui.

Mergeam prin oraș plutind parcă, ca într-un vis, sau într-o adormire de poem. Nici nu știu pe ce străzi ale orașului am trecut împreună, ce vitrine am privit și ce biserici am vizitat. Știu doar că ne simțeam pe altă planetă. Adelina pășea alături de mine, ținându-mă de braț, transpusă și radioasă. Discutam de toate, fără vreo logică, fără continuitate. Ea îmi povestea, pe un ton copilăresc, diferite glume și isprăvi petrecute la facultate, având ca eroi anumiți profesori distrați. O ascultam atent, sorbind-o din priviri. Când se oprea din povestit mă privea și mă strângea mai tare de braț, vrând să mă asigure că e tare fericită.

Am colindat astfel Brașovul până la amiază, la întâmplare, pe străzi, prin magazine, prin piețe și parcuri. Trebuia însă să ne grăbim, să ajungem la timp la simpozionul care se ținea la Universitate.

Când am intrat în somptuoasa aulă a Universității, prezentările lucrărilor erau deja în toi. Tocmai proiectau suedezii un film în care recunoscusem strania navă cosmică pe care o descoperisem chiar eu. Se vedeau imaginile de o claritate ireproșabilă, detaliile ieșeau la iveală cu o minuțiozitate desăvârșită.

După primele expuneri, am constatat că majoritatea cercetătorilor veniseră cu propriile lor teorii și demonstrații, încercând să explice evenimentele unice petrecute în preajma Observatorului meu. Dar mi-am dat seama, autorii acestor prezentări nu se apropiau nici pe departe de o explicare plauzibilă a legăturii între apariția misterioasei nave cosmice și fenomenul dedublării stelei albastre.

După câteva prezentări suficient de academice, îmi veni și mie rândul să-mi prezint lucrarea. Adelina mi-a strâns mâna și mi-a urat succes. Chiar și asistența din sală a început să aplaude, știindu-mă toți, desigur, că eu eram eroul adevărat pentru care se organizase acest simpozion și, fiind cel mai avizat dintre toți, toată lumea aștepta părerile mele.

Comunicarea mea era săracă în mijloace de prezentare. Nu dispuneam de suficiente filme, nici măcar de suficiente fotografii sau planșe. Aveam doar cele câteva foi care alcătuiau lucrarea mea, scrise de mână, iar expunerea aveam de gând să mi-o fac după ele.
Am vorbit concis, cu hotărâre și la obiect. Translatorii șușoteau pe lângă străinii din sală, ca să priceapă și ei cât mai bine conținutul lucrării mele.

Am început direct prin a-mi prezenta ipoteza că între corpurile cerești cu mase mari există raze de energie concentrate de care se folosesc unele civilizații extraterestre pentru deplasări în spațiul cosmic.

Ideea mea influență și animă dintr-odată toată asistența, sesizând extraordinarul acestor explicații. Și, parcă vrând să-mi susțină ipoteza, niște cercetători din Finlanda au ținut să ne aducă la cunoștință că și ei remarcaseră fenomenul dedublării stelei albastre. Ceea ce însemna că fenomenul avea o bază fizică mai stabilă, nu era unul izolat și nu era doar o însușire ciudată a locului de observare.

Am ajuns repede în centrul atenției celor prezenți la simpozion. Adelina era alături de mine și împărtășea bucuria succesului meu. După prezentarea comunicărilor am mai stat la discuții cu cercetători de pretutindeni. Am primit numeroase invitații de participare la congrese internaționale de astronomie, solicitări pentru materiale științifice, filme documentare...

În final, când am reușit să epuizăm interminabilele noastre discuții, ne-am trezit iarăși liberi pe străzile orașului.

Era deja seară, trecut de amurg. Pe bulevarde autoturismele veneau și plecau cu farurile aprinse iar tramvaiele se succedau unele după altele, scârțâind amarnic la curbe. Adelina și cu mine însă nu luam nimic în seamă, treceam fericiți sub ultimele raze ale amurgului zilei de mai. Ea trebuia să se întoarcă la București chiar în seara aceea, ca să nu creeze griji părinților.

Am condus-o la gară. Întunericul se lăsa din ce în ce mai dens. Până la sosirea trenului mai era aproape o oră. Începuse să fie răcoare, de aceea ne plimbam pe peron, povestind multe lucruri și îmbrățișându-ne cu căldură.

Iată, sosi trenul. Adelina urcă în vagon, însă privirile și inima ei rămăseseră alături de mine. Ajunsă în compartiment, veni repede la geam, îl deschise și-mi făcu semn cu mâna.

Am conversat astfel, până ce trenul s-a pus în mișcare, luând-o pe Adelina și geamul ei luminat prin care îi vedeam mâna delicată salutându-mă cu însuflețire. Apoi trenul se îndepărtă într-atât încât nu se mai vedeau decât luminile roșii ale ultimului vagon.

(va urma)