Era un frig nenorocit. Îmi dăduse întâlnire la șapte și un sfert la colț la Liceul Lazăr cu Cișmigiu. Nu sunt unul dintre oamenii aceia absurzi care adoră ceasul ca pe un dumnezeu de neatins. Înțeleg că timpul e elastic și că atunci cînd i se propune șapte și jumătate, nu-i pasă că se face opt. Am un criteriu amplu pentru toate lucrurile. Am fost mereu un tip tolerant, un liberal de modă veche. Dar există lucruri care nu se pot suporta oricât ai fi de permisiv. Că eu sunt punctual nu-i obligă și pe ceilalți să fie decît până la un anumit punct, și trebuie admis că acel punct există. Am spus deja că era un frig nenorocit. Și acel colț era condamnat tuturor vânturilor și gradelor sub zero. Șapte și jumătate, opt fără douăzeci. Opt. E normal să vă întrebați de ce n-am plecat. Simplu: sunt un om de cuvânt care se încăpățânează să reziste când îi e mai greu. Să-și vadă limitele. Iulia îmi dăduse întâlnire la șapte și un sfert și voiam s-o văd neapărat. Îmi plăcea. Opt și un sfert, opt și douăzeci, opt și douăzeci și cinci și Iulia nu apare. Eram deja congelat, mă dureau picioarele, mă dureau mâinile, parcă mă durea și părul. Dacă aș fi avut pe mine paltonul de tweed englezesc mi-ar fi fost mai bine dar fudulia se plătește. Voiam să fiu un gentleman la sacou. Destinul nu-mi spusese, la ora trei când ieșisem din casă, că seara va deveni polară. Nouă fără douăzeci, nouă fără zece. Vânăt, paralizat. A venit la nouă fără cinci, liniștită, surâzătoare, satisfăcută că mă vede. Cu haina ei de blană și cu căciula în ton. Salut, ce bine că mai ești!, zice. Aproape nu mai sunt de frig, gândesc. N-am avut încotro, am împins-o sub primul troleibuz. Păcat, ar fi putut fi iubirea vieții mele. Iulia era o fată deosebită.