agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-05-15 | |
Arta de a iubi
Există în noi, în fiecare un imbold aproape de nestăpânit de a comunica, de a spune celuilalt, starea în care te afli, cum te simți, ce impresii te impregnează în raport cu ceva anume, o faptă din viață, o întâmplare oarecare sau simpla ta părere despre celălalt, nevoia ta de evaluare, cântărire, comparație. E firesc așa, mai ales pentru cei decapsulați la minte, mai înclinați spre comunicare. Despre ce e vorba oare în această transmitere ale esteticului în cuvinte? De ce e nevoie de un “celălalt”, pentru a-ți proiecta propriile angoase sau propriile stări de bine? Căci lucrurile stau destul de clar în această privință, starea de bine o definim și transpunem dintr-o stare psihologică de “bine”, ce derivă din interpretarea creierului nostru asupra faptului că suntem sănătoși, în siguranță, iubiți, ocrotiți, integrii fizic și moral, iubim…etc., iar starea de “rău”, o interpretăm din traducerea faptului că suntem stresați, în lipsuri legate de hrană, adăpost, protecție, integritate fizică și morală, în general această stare de rău e legată de o lipsă de afecțiune venită din partea celorlalți sau de sine însuși. Cu alte cuvinte mă simt rău când mă tem. Mă simt bine când iubesc. Oricât aș dori să sintetizez lucrurile în mintea mea, dau ba de frică, ba de dragoste. Ca și lumina și întunericul, cele două se complementează una pe alta, sau mai bine zis, una există doar ca și absența celeilalte. Întunericul nu este decât o absență a luminii. Frica este absența dragostei. *** În mintea ei, acesta era esențialul: Încrederea. Nu putea concepe o viață nesigură, o existență în care el nu o iubește cu tot sufletul. Oh! Nu s-a gândit prea mult la aceasta, lucrurile au mers așa cursiv încă de la început. Venise la întâlnire mai mult de curiozitate, era incitată de faptul de a mai vedea un specimen de bărbat. Încă unul, pe lângă alții pe care-i întâlnise înainte, părea că nu se mai termină acest program al masculilor de același tip. Nu mai credea în iubire. Ceva, poate chiar proaspătul divorț îi subminase încrederea în oameni. Încrederea în iubire. Nu și cea în sine însuși, ho, ho, ho, asta era încă acolo, neatinsă și neștirbită. Jucase cinstit încă de la început în toate relațiile ei, bărbații respectau un anumit tipic de comportament în relație, ce devenea oarecum clasic și previzibil după un timp relativ scurt petrecut în doi. Putea să priceapă acest lucru, observa transformarea bărbatului din galant, atent și spontan, odată cu trecerea timpului, în neglijent, ușor absent și previzibil. Trecerea aceasta se petrecea cu repeziciunea, cu care ea spera la și mai multă siguranță. Nu putea înțelege cum că siguranța în relații efectiv nu există, nu poate avea consistență. Că este o anumită formă de conveniență în respectarea unor reguli elementare dirijate de interese comune, de înțelegeri parafate sau nu, etichetate de societate, acceptate de biserică și încetățenite în ritualuri sau convenții da, dar în nici un caz nu se poate vorbi de totală încredere într-un partener. Nu încă. Un el așa cum spera ea, părea că încă nu se născuse. Dar ea spera că poate totuși, cine știe?! Era sătulă de compromis, începea să se sature de bărbați, așa cum se prezentau ei, erau plicticoși și nu merita să își mai piardă vremea căutând. Își spunea adesea, cu un gând alungat iar și iar: - Dacă vine, vine și gata! De ce-mi bat capul atât, m-am săturat?! Exista însă în ea un dor nelămurit, o chemare din adâncuri, un alean nestăpânit care încă mai spera, mai palpita și o impulsiona ori de câte ori aluneca înspre melancolie și tristețe. Aceasta însă, nu se întâmpla des. Deși în ultimele săptămâni liniștea de acasă și aparentul echilibru din viața ei, îi spuneau că e totul e OK, totuși, ceva parcă lipsea. Corpușorul ei funcționa perfect, în adâncurile pântecului ei, motorașul biologic își urma funcționalitatea ireproșabilă. Alina palpită de viață. Programul vieții se desfășura și în uterul ei, așa precum se dezarhivează și execută în miliarde de alte femei, pe Terra. - Îți place vinul roșu? - Nu neapărat, dar dacă e dulce, beau și eu puțin. În general nu prea beau. - Bine, Alina, luăm o Busuioacă Bohotin de-asta roze, uite scrie aici că e demidulce. O poți completa cu cola. Astfel e dulce suficient. - Mie îmi place pepsi, dar mai ales Pepsi Light. - Bine, vom bea vin și cu pepsi, îmi place și mie așa, de acord. Discuția din pizzeria Country Pub se desfășura amical și liniștită, bărbatul din fața ei era un tip bine legat, înalt, foarte înalt chiar, era o discrepanță evidentă între ei. Ea micuță și delicată, el uriaș și puternic. - Luăm o pizza? - Bine, de acord, ia să văd ce au aici. Pizza Chicken iau eu, fără ardei iute, dar cu ketchup dulce, vă rog! - Iau și eu una cu ton, vă rog, zise el, adresându-se chelneriței amabil. Afară vântul deja sufla cu oareșice răcoare, octombrie își intra în drepturi, frunze galbene dansau pe la ferestre, în mici vârtejuri spiralate. Înăuntrul localului era cald și plăcut, câteva alte persoane, în general tineri, se amuzau copios la celelalte mese, gălăgie și antren, dar totuși, nu deranjant, ci din contră, atmosfera de bar irlandez, primitoare și caldă. Îi plăcu Mihnea, așa cum era el, ochii lui o fascinau, erau fermecători, umbriți de sprâncene groase, licăreau în penumbra localului ca două candelabre verzui. Avea ceva în privire, ceva plăcut, o anumită blândețe pe care nu o mai văzuse la altcineva. Din nou un impuls în stomac îi semnala parcă, într-un mod tainic că e vie și că bărbatul din fața-i putea să fie altfel decât ceilalți. O mică speranță, încă firavă, nelămurită, îi șoptea grav: - El e! Aproape că își dorea să nu se înșele. Mihnea părea un bărbat bun și blând, potrivit cu ceea ce își dorea ea. Părea capabil să fie într-o familie, un cuib, un loc unde să fie ei doi. Dar deocamdată cocheta cu astfel de gânduri, desigur era prematur, dar ei îi plăcea să viseze, era așa de plăcut. Se lăsa moale pradă visului. Oh, doamne! În ciuda acestor vise, Alina era foarte practică, foarte atentă la detalii, nuanțe. Nimic nu trecea necatalogat în viața ei, neîmpărțit în mici sertărașe, compartimente, puse atent în cutiuțe. Așa era de mică, așa fusese educată, mama ei fusese și era încă, o perfecționistă. Nimic nu era în neordine în viața ei. La fel ca mama ei, Alina și ea, știa și înțelegea că lucrurile trebuiau să se lege unele de altele în mod logic, iar că lumea asta funcționa datorită raționalității și logicii lucrurilor. Erau chestiuni în această lume care chiar așa sunt și așa trebuie să fie. Cel puțin până la proba contrarie. Ce e aia imaginație fără sens? În toate raționamentele ei, uita visul, desigur. Tocmai visul, esența iraționalului, fondul fanteziei, al imaginației vii și nestăpânite. La Alina, chiar și visele erau raționale, logice, gardul din fața casei era gard, nu se mișca aiurea, nu devenea mai albastru și nici nu se dezmembra în vortex-uri cu fum. Persoanele pe care le visa seamănă cu cele din viața reală, de zi cu zi, întotdeauna alunga tot ceea ce părea fantezist, sau exagerat imaginativ, aproape instinctiv. Dintr-un sentiment de control, probabil. Într-o lume ordonată, trebuie să existe ordine, nu-i așa? Ce să caute vampirii sau extratereștrii aici? Ce rost au creaturile ciudate imaginate de către mintea nebună umană. Prostii, își spunea întotdeauna. De ce e nevoie să zboare oamenii? Nu pot umbla, nu e suficient? Cam așa gândea Alina, iar lumea ei era liniștită, cursivă și limpede. Toate lucrurile sunt ordonate, simple, fără ascunzișuri și sens. Prostii! - Ce părere ai despre extratereștrii, o întrebă Mihnea așa într-o doară, citindu-i parcă gândurile în mod ciudat? Întrebarea o luă pe nepregătite, efectiv nu se aștepta la o asemenea întrebare. Nu avea răspuns la așa ceva, nu se gândise efectiv la aceasta niciodată, i se părea chiar o problemă ridicolă. De fapt întrebarea nu e nici măcar ridicolă, e înafara etichetei de ridicolă. Ce întrebare e asta? De ce o pune? Ce legătură are cu localul, muzica și atmosfera plăcută din bar? Te pomenești că e și Mihnea acesta vreun adolescent întârziat cu fantezii ET și lumi suprapuse dintre stele. Oh nu! - Întrebam doar ca să încep de undeva, râse ușor și plăcut sonor, Mihnea. Nu mă interesează subiectul, doar încercam să văd dacă ție îți place. Nu mă dau în vânt după avioanele astea, sunt așa de îndepărtate de mine încât, nu văd vreun sens să le aduc în realitatea mea imediată. Dar noa’, lumea e mare, sunt și vor fii mii și mii de păreri, care mai de care. Copiilor le plac SF-urile, recunosc că uneori sunt chiar bune, altele sunt de-a dreptul penibile. - Eu, spuse Alina cu glas ezitant, nu mă prea dau în vânt după așa ceva. Nu mă prea pricep. Ce e aia extra terestru? Adică cum, ce mă interesează pe mine așa ceva? Eu una, cred doar în lumea ce mă înconjoară imediat, cei din juru-mi apropiat, care sunt vii, tangibili. Nu prea visez așa, aiurea, nu văd rostul practic. - Cu toate astea sunt mulți cei care discută asemenea subiecte, adăugă Mihnea. - I-a văzut cineva vreodată? I-ai văzut tu? - Nu, spuse el încurcat puțin de întrebarea directă a Alinei. Aici ai dreptate, eu unul nu am văzut. În timp ce discuția mergea așa într-o direcție complet sterilă, bărbatul studia atent chipul femeii în vârstă de treizeci și ceva de ani, o lumină blândă scaldă chipul femeii, o față frumușică, dulce, de fetiță parcă. Nu ai fi zis că are treizeci de ani, din contră, se putea ușor confunda cu grupul puștancelor de la mesele vecine, cele care se hlizeau vesele și complet detașate de lume, cu toată gura și dantura lor perfectă, adolescentină. Încet, încet, discuția luă altă turnură, Mihnea era galant, atent și plin de bunăvoință, părea un tip sincer, detașat. Alinei îl plăcu, știa să vorbească, glasul lui era calm, liniștit și trăda siguranță de sine, doamne ce mâini avea. Pe ascuns, încerca să mascheze această evaluare din căutătură, Alina îi studia degetele lungi, cu unghii ovale, frumos tăiate, ordonate și curat întreținute. Totuși, nu putea să zică că era exagerat de îngrijit, era, cum se spune, curat și natural, fără șlefuirea colțurilor, fără manichiură de specialitate. Adică, hei, în comparație cu unghiile unei femei. O impresionau palmele acelea mari, cu degete delicate totuși în contrast cu mărimea, dar atât de paterne. Cel mai mult o fascinau ochii, liniștea din spatele lor, bărbatul din fața ei avea o blândețe aparte, o liniște interioară pe care ea acum abia o intuia. Deocamdată o compara cu a bărbaților de dinaintea lui, dar Doamne, ce liniște e în lacul acela verde căprui. Alina era pierdută în asta. - Alina, pot să te întreb ceva? Uite, spuse el, nemaiașteptând răspunsul ei aprobator, vroiam să știu ce părere ai despre filme? Adică, îți plac? Aș vrea să vizionăm împreună odată un film, dacă ai dori și tu, desigur. - Da, îmi plac, spuse ea. Cu ochii mijiți, se uită brusc spre ochii bărbatului de lângă ea. Să fie oare o invitație? Ce vrea să zică cu asta? Ce film, despre ce e vorba oare? - Aș vrea să vedem un film zilele viitoare, dacă accepți. Aș putea veni eu la tine, desigur, aduc un CD sau ceva asemănător. Ai CD player pentru el, nu-i așa? - Ddaa, cred că da, am un video CD Sony acasă, cred că merge. Astfel îi răspunse lui Mihnea indirect, confirmând posibila întâlnire. Nu se gândise prea mult, acționase din instinct, din intuiție feminină. Ce dracu caut eu cu omul acesta aici? Uită-te la el, e uriaș, e sunt micuță? Totuși, calmul lui, modul lui liniștit de a conversa, chiar dacă era despre extratereștrii ăia stupizi, îi aducea vag aminte de tatăl ei, de Grigore. Acum își dădea seama de unde era acea asemănare: degetele. Felul în care atingeau paharul de vin, felia de pizza. Când vorbea, gesticula ușor în aer ca un dirijor al vreunei orchestre nevăzute, atingerea lor semăna cu mângâierea tatălui ei. Când era mică, tatăl o mângâia pe frunte și-i vorbea calm, liniștit. Tot așa își ținea și el mâinile, cam ca și Mihnea acum. Parcă dirija o orchestră de îngeri. Asocia pe tatăl ei cu acest bărbat înalt de aproape de doi metrii. Ce ciudat! Tatăl ei era micuț de înălțime, la fel ca și ea, dar de o blândețe asemănătoare cu a lui Mihnea, aici de față. Nu dorea nimic de la acest bărbat din fața ei, nu dorea de la nimeni, de fapt, nimic. Exact precum nu o interesa subiectul extratereștrii, nici subiectul Mihnea nu era, cel puțin acum, pro sau contra. Alina era într-o fază în care nu avea așteptări și nu făcea nicio proiecție, absolut de nici un fel. Wei-wu-wei era starea ei, adică așteaptă-fără-să-ai-așteptări. Exact așa. Dincolo de tot și toate, nu forța nimic în această posibilă relație cu un bărbat, dar nici nu bloca vreo posibilitate. Firea ei practică, se unea acum într-un pact comun de interes cu visarea, neti-neti, nici prea – prea, nici foarte – foarte. Alina avea un bun simț formidabil. Mâncaseră pizza, de altfel foarte gustoasă, băură ceva vin amestecat cu Pepsi și Mihnea ceruse nota de plată, plăti fără comentarii și lăsă un bacșiș bun. Alina nici măcar nu se osteni să încerce să plătească nemțește, îi era lene. Mihnea părea că stăpânește perfect situația, așa că îl lăsă pe el să conducă inițiativa materială a lucrurilor. Acolo la antrenamente, stătea puțin, iar după terminarea antrenamentului de baschet al copiilor, se grăbea spre ieșire, zorindu-l pe Răzvan, fiul ei în vârstă de șase ani, cu repeziciune spre poarta de ieșire, grupul mămicilor mai stăteau de vorbă cu antrenorul, dar ea nu, fugea mișelește parcă, deși știa că el o caută din priviri. În aglomerație, reușea mai întotdeauna să scape. Se grăbea cu Răzvi acasă, în apartamentul ei drăguț și cochet cu trei camere din cartierul Tudor. Acolo, era universul lor, era liniște și armonie. De când plecase tatăl micuțului, Marius, viața și-a reașezat printr-o ciudată învârtitură a sorții, oamenii, faptele, locurile. Se certau tot mai des, el nu dădea dovada că e prezent. Era veșnic plecat, iar când era, ei bine, era la fel de absent ca și când nu era acolo. Marius nu avea absolut nicio inițiativă, lipsa lui de atitudine, absenteismul în decizii, o înfuriau la culme pe Alina. Nu era un om rău, nu bea nici nu fuma, nu pierdea nopțile sau așa ceva, doar că, ceva nu mergea, ceva o scoteau din sărite pe Alina. Ea, practică, calculată, decisă și el visător, vag prezent, lipsit de implicare în viața de familie. Oau! bomba atomică în așteptarea detonării. Lucrurile au mers o vreme așa, tărăgănat, dar ea, dârză precum deja ai văzut, a luat o decizie ce puține femei iau. Divorțul! Lucrurile nu au mers chiar liniștit în această stupidă problemă a împărțelii de bunuri și lucruri, au fost și traume psihologice, discuții aprinse și ură, dar în sfârșit, liniștea de după furtună s-a așternut în viața lor din nou. El a plecat și gata. Punct. Cumva, după plecarea lui, lucrurile s-au rearanjat în alt fel, pur și simplu. Alina a împins lucrurile spre o zonă nouă a vieții, traiul în doi, s-a transformat în traiul în doi, dacă înțelegi ironia. Iar atunci, și-a promis solemn că niciodată, sub nici un motiv, nu se va mai recăsători vreodată. Gata cu stupiditatea asta, gata cu contractele, înțelegerile scrise și încălcarea lor, cu convențiile popești și civile, cu aberația asta a căsătoriei. Ce naiba o mai fi asta!? Am văzut că nu funcționează, e evident. Tâmpenii! Mai avusese relații cu câțiva bărbați după divorț, erau însă puțin profunde și vag nereușite, incomplete. Bărbații din viața ei nu se ridicau la standardele pe care ea le impunea, erau parcă un program, iar și iar derulat. Pur și simplu nu se potriveau cu minimul impus. Mințeau, erau neserioși sau superficiali în atenția ce o acordau femeii din ea, sau poate atât puteau ei. Și mai era și Răzvan. Copilul acela era viața ei, i-o spunea adesea: - Viața mea! Îi lua fața micuță și blondă în palme și-i săruta obrăjorii cu foc. Doamne Dumnezeule, ce îl mai iubea pe acest copil, precum o leoaică. Tu ești viața mea, îi repeta adesea copilului, dar de fapt își spunea sieși acest lucru iar și iar. Răzvan era liniștit acum, asta e tot ce conta, nu mai erau certuri, nu mai era scandal, nimic. Poate că era mai dificil din punct de vedere financiar, dar hei, măcar aveau liniștea să trăiască cum vor ei. Decât înainte, huh Doamne, mai bine nu! Copilul era protejat, instinctiv leoaica din ea, își apăra puiul încă odată. Și da, dacă era nevoie, chiar și împotriva tatălui lui. În natură există desigur asemenea cazuri în care tații sunt îndepărtați dinadins din preajma puilor, căci în natură tații sunt considerați parteneri, uneori chiar posibili rivali. Uneori, tații își devorează puii, în lupta lor pentru atenția femelei. Asta avea însă să o afle conștient, abia mai încolo, mult mai târziu, în descoperirile ei comune, cu Mihnea. Discutau mult pe tema asta, descoperind lucruri noi, Mihnea citea cu voce tare din Osho, Krishnamurti, Noua Medicină Germană și alte cărți, în bucătărie, acolo unde ea gătea, dar asculta tot ce i se citea, cu mare atenție. Dar asta mult mai târziu. Atunci deja erau trei. Deocamdată, în doi, Alina era mulțumită cu viața ei. Avea un anumit echilibru, o liniște și siguranță în micuțul lor cămin. Răzvan era vesel, râdea mult, era un copil atât de cuminte, o bomboană, ce mai. Alina nu dorea să perturbe liniștea și siguranța căminului ei, pentru nimic în lume. Răzvan nu mai era cu tatăl lui, dar era mult mai liniștit. Cine dracu o fi inventat clișeul mama-tată-copil, toți ăștia uniți într-o imagine idilică, cu chipuri fericite și totul mergând strună, în casă, la servicii, înăuntrul relației lor? Ceva pute aici, este fals, sau cel puțin în cazul vieții de familie a Alinei de până atunci, aceasta se dovedise a fi un fiasco. Când ceva nu e, nici dumnezo nu cere, ar fi zis bunica Mărioara! Sau varianta ei similară din înțelepciunea mongolă – Mao Li – ar fi zis ceva de genul: - Urcatul pe spatele tigrului pare mai lesnicioasă decât coborâtul! Se gândea la Mihnea, la palmele lui mari și ochii lui adânci, la calmul ce-l degajă el în fiecare gest. Ceva misterios, în adâncul sufletului ei, ceva se mișcase puțin, hotărârea ei de a nu mai avea relații serioase cu bărbați, parcă se clătina puțin. Doar puțin. Veșnica noastră încercare de a încapsula iubirea, ne-a adus ca și rasă umană, în pragul deznădejdii. Și știi de ce? Pentru că folosim cuvinte. Cuvintele sunt staniol colorat, ele sunt un înveliș firav, umbre ale strălucirii necunoscutului. Cuvântul dragoste, nu e dragostea. Este doar umbra transformată în expresie estetică și vocală, a ceea ce ne imaginăm că ar fi dragostea. Nu-i așa? Dragostea nu poate fi împachetată în vorbire, chiar nu. Încercările acestea succesive, aduc omul în pragul nebuniei, individuale și colectivă, căci e ca și când oamenii, ar alerga cu plasa de prins fluturi, după umbrele fluturilor, e un nonsens evident, o irosire fără seamăn. Cum să prinzi fluturii alergând după umbrele lor, vei fi, e adevărat pe undeva aproape de dragoste, dar o vei rata continuu. Simpla prezență însă a iubirii, e euforizantă, incitantă la culme, iar omul cerebral, modern al zilelor așa zis moderne, va încerca să găsească dragostea în juru-i, agitând o plasă de prins fluturi – mintea – în aer zadarnic, iar și iar, în dorința de a o avea, de a o reține. Ei bine, dragostea fuge permanent printre ochiurile plasei. Cu cât mintea e mai ascuțită, cu atât ochiurile plasei vor fi mai mici, ei bine, dragostea va fi încă și mai volatilă și va scăpa și de astă dată. Căci ea va lăsa umbre și mai mici, și mai fine decât orice plasă mentală ai încerca să confecționezi pentru a o încapsula. În rețeaua cea mai delicată a ideilor, oricât de complexe și imaginative cuvinte vei folosi, dragostea va fi veșnic prin preajmă, dar va rămâne necunoscută, de neatins. Ãsta e filmul, nu ai ce face. Cuvintele sunt bune însă și ele la ceva, că altfel ar fi fost complet nefolositoare, ele sunt liantul relațiilor interumane. Ele sunt totuși necesare în lumea noastră, nu putem nega, iar în combinație cu tăcerile, formează dualitatea însăși. Această alternanță a cuvintelor cu liniști-le dintre ele, sunt fundațiile relațiilor umane. Un fel de cod morse al comunicării estetice dintre doi oameni. - Te iubesc! O respirare completă, sunt aceste două cuvinte, însă respirația e formată din două componente, inspirație și expirație. Cuvântul și pauza dintre silabe. De câte ori oamenii își rostesc cele două cuvinte? De câte ori, oamenii inspiră și expiră aer? Prima oară când Alina îi spusese lui Mihnea, “te iubesc”, a fost atunci când au făcut dragoste prima oară. Nici nu știa cum se întâmplase, cum i-au scăpat cuvintele așa, fără nici un control, ca o respirare. Nu erau cuvinte ușoare, iar ea nu obișnuia să scape așa ceva. Filmul rămăsese nevizionat, “Parfum de femeie” cu Al Pacino, inscripționat în format „avi”, nu părea a fi acceptat de către aparatul video din sufrageria Alinei. În momentul când degetele lor s-au întâlnit palma lui mare i-a reținut degetele cu un ușor tremur. Nu a retras degetele. A tras-o ușor spre el, buzele lui erau atât de moi, calde, pline, parcă mușca dintr-o piersică coaptă, respirația îi era proaspăta, în miezul respirației lui, simțea ceva irezistibil. A sărutat-o ușor pe colțul buzelor. Deși în intenția ei nu era absolut nimic, vroia doar să îl cunoască mai bine pe Mihnea, să-i de o șansă, nu intenționase să ajungă în pat cu el, nici nu i-a trecut prin minte. Sărutul acela a schimbat totul. Primul sărut a fost la Alina decisiv, simțise ceva ce nu a mai simțit, o tainică chemare, care o atrăgea de bărbatul acesta. Mai simțise chemarea corpului, a biologicului și cu alți bărbați, dar acum era altceva, nu putea explica rațional, niciodată nu simțise o atracție atât de tainic. Nu era doar biologie aici, era efectiv un imbold căruia nu îi putea rezista, nu putea raționa în fața necunoscutului, două forțe opuse și complementare se băteau cap în cap înăuntrul sufletului ei. Ce gândea, cu ce simțea. Iar emoția a fost mai puternică, curiozitatea umerilor ei era să simtă mângâierea bărbatului cu pieptul larg, ce o trăgea delicat dar ferm, spre el. Nu s-a împotrivit când el i-a sărutat fin gâtul, așa precum o șoaptă, tâmplele au început să-i zvâcnească, respirația i-a pornit accelerat. O căldură așa, a pornit de undeva din abdomen, ca o spirală, nu s-a împotrivit decât abia imperceptibil la al doilea sărut, plin zemos, dulce. Dincolo de gusturi însă, era ceva la Mihnea ce îi ocolea sursa simțurilor și chiar baza raționalității, pentru prima oară, simțurile îi erau copleșite, felul ei analitic de a lega lucrurile în general, aici, în chiar momentul când îi stătea în brațe, erau complet nefolositoare. Se abandona în brațele iubitului, fără nici un discernământ, respirațiile lor înlănțuite au preluat toate posibilele hățuri. Întreg corpul femeii devenea ce de fapt era cu adevărat destinat să fie, încă de la mama natură, adică o bombă erogenă, un ansamblu de simțiri complexe și fine, cu care femeia este conectată la universul dăruirii. Abandonării în brațele bărbatului. El îi sărută cu vârful buzelor umărul, după ce o dezbrăcă de bluza ușoară, ce o purta căzut. Ea nu se mai putea împotrivi, chiar dacă gândul încă mai protesta, totuși era prea slab în esență, ca să o mai poată opri. Curiozitatea, farmecul necunoscutului îi dădea ghes să continue. Însă cel mai important lucru se întâmplă atunci când Mihnea o mângâie pe frunte, pe cap, simțea efectiv cum se înmoaie ca o pânză de mătase, palmele lui miroseau a grâu. Dumnezeule, de unde oare? Fruntea îi era rece, palma lui caldă parcă era o ploaie caldă de vară, peste un crâng de albăstrele. Simțea fiecare atingere a lui, fiecare impuls acționa prin sânge, electrizându-l. Unde a mai simțit această mângâiere oare? Ceva familiar, venit de dincolo de timp sau spațiu răsări în centrul simțirii ei. Oh da, își aduse aminte, era mângâierea tatălui ei, Grigore. Numai el o mângâia pe frunte și pe calota capului, iar când simțea acea caldă atingere, întreg corpul se relaxa instantaneu, cumva în fibrele corpului ei știa că totul e bine în lume, că poate să se relaxeze și să respire în siguranță. Ca niciodată altcândva. Doamne ce căldură stranie! Din miezul ființei ei, Alina își descoperea fibre noi ale trupului, așa precum o vioară e atinsă în corzi necunoscut de fine, tot așa și ea, gemea ușor în brațele lui, torcea ca o pisică. Nu mai simțise acest lucru vreodată, cu altcineva. Mihnea acesta avea ceva special, încă nu putea zice ce și cum, era prea preocupată să simtă, gama simțirilor se lățise considerabil. Erau la limita suportabilului emoțional, tot corpul îi vibra sub strângerea antebrațelor lui păroase, frumos musculoase, tandre. Era în el o ciudată combinație de masivitate și delicatețe, de forță și tandrețe, cărora cu greu le puteai rezista. O muzică lină îi răsuna în urechi, un fond muzical plăcut, de o tonalitate crescendo gravă, ochii s-au închis în exterior și s-au deschis spre interior, ce se trezea acolo, trebuia văzut cu privirea interioară. O mare de sargase verzi și mii de pești multicolori, soare blând ce pătrundea în adâncimi, corali și stele de mare. Oh, ce frumos, Doamne! Degetele lui îi mângâiau sânii rotunzi și tari, buzele-i fierbinți o sărutau fără încetare, ce gust dumnezeule! Întreg corpul ei era pregătit. Unde erau barierele? Unde era limita? Renunțase încă de la primul sărut, abandonul ei, era total, îl împinse jos, pe canapea culcându-l pe spate, se cuibări peste el, ca o pisică sălbatică și-și înfipse gheruțele în pieptul lui lat. El respira adânc, parcă înota pe spate, atent și frumos, lin într-o apă albastră, albastră. Dragostea, asta trebuie să fie, își spunea Alina, acest ceva în care te abandonezi cu totul, în care ființa ta interioară preia hățurile cu siguranță totală. Da, asta trebuie să fie. - Te iubesc! Nici nu și-a putut stăpâni cuvintele, păreau de-a dreptul potrivite a fi zise. El se uită la ea cu ochii lui verzi adânci ca două iazuri limpezi de munte, în care cerul își reflecta esența de smarald, vie. Îi venea să plonjeze în ochii lui, între sprâncenele lui arcuite și calde, bogate, în adâncurile găvanelor ochilor, umbroase și pline de necunoscut. Atunci când te abandonezi, nu te predai în primul rând celuilalt, ci ție însuți, abia ulterior celălalt intervine aidoma unui eu lăuntric, sensibil și surprinzător. În celălalt te regăsești pe tine însuți, subtil cumva, îți găsești cea mai frumoasă formă posibilă, varianta de eu care ți se potrivește miraculos cel mai bine. Este aidoma unei priviri în oglinda cea mai lustruită și mai limpede posibilă din univers. Știi tu, așa cum cerul și norii albi sunt reflectați de apa lacului, neștirbit de nicio respirare de vânt, tot așa și tu vei fi reflectată de irișii celuilalt. - Te iubesc! Se trezi spunând aceste cuvinte fără nicio noimă. Doar pentru ea însemna ceva. Pentru ceilalți cuvintele era stereotipice, fără substanță. Ceva mult chiar, nu știa dacă chiar îl iubește, era prea curând să aibă certitudinea asta mare. O iubire fără nicio siguranță sau certitudine. Era gol goluță, total vulnerabilă. Poate tocmai de aceea cuvintele aveau forță, din perspectiva totalei lor vulnerabilități. Dar, pe de altă parte există oare vreo certitudine în iubire vreodată? Nici nu s-a gândit la acest lucru prea mult. “te iubesc-ul” acesta era zis spontan, fără de nici un control mental. Pur și simplu izvora asemenea unui șipot de munte de sub o stâncă. Tu știi ce forță are apa, nu-i așa? O stâncă de ar fi fost, orice, un munte chiar, apa îl va muta, își va găsi un coridor sa vreun canal, ceva să curgă înspre afară, spre libertate. Iubirea e un izvor de drag și vulnerabilitate. Iubirea e libertate absolută. Există în noi, în fiecare un imbold aproape de nestăpânit de a comunica, de a spune celuilalt, starea în care te afli. Alina comunica universului din toți rărunchii: - Te iubesc Mihnea! Coachzen 14.05.2015 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate