agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-05-19 | | Daca ai iertat cu adevărat, atunci ai iertat, problema nu mai poate reveni. Daca ai acordat a doua șansă, cu toată inima, e o mare generozitate, e drept, dar iertarea e definitivă și cel mai greu de dat. Iertarea presupune o greșeală, nu-i așa? Ce greșeală poate fi în creație oare? - Nu te mai iubesc. Mai mult decât atât, trebuie să-ți mărturisesc că trăiesc cu un alt bărbat de vreo doi ani de zile. Nu ți-am zis până acum, dar azi e momentul să o afli. Dar știi ce? M-am hotărât să-ți dau o a doua șansă… Aici se corectă puțin. - Ãăă să mai dau o șansă căsniciei noastre. Ce spui?! Prima oară am crezut că-mi cade tavanul în cap, că pereții micuțului apartament din cartierul Dâmbu, începuseră să-și strângă pereții cam ca și în filmele alea cu labirinturi și eroi tembeli care încearcă să scape din încercuire. - Mișule, ascultă la mine bre băiatule, nu e ok ceva cu soția aia a ta. Nu vreau băi să te sperii, dar cunosc eu un bărbat băi, unul Victor, care se pare că a cam umblat cu cucoana asta a ta. - Ha? Încă nu puteam să respir cum trebuie, căutam o scăpare în cârciuma infectă în care eram, beat criță și în stare precară psihică, bâjbâiam după aer, după o realitate ce mi-era refuzată în mod crud. Un prieten amic mă gratulase astfel cu aceste cuvinte de tip torpilă psihologică. Nu avea să știe cât de tare mă răneau ele, nu știa ce zbucium vecin cu nebunia exista atunci în mine. Pe atunci încă credeam că realitatea mi se dă, ca pe un cadou la care aveam dreptul, doar că de către altcineva. Nu știam că ea se creează perpetuu, prin gândurile și vibrația gândurilor la care eu însumi îmi dau acces. Credeam că e „Cineva” care împărțea aiurea și necinstit daruri. Dumnezeul meu de atunci era un dumnezeu de tip dau/iau, sau mai explicit, poftim/dă aici, în funcție de cât de cuminte sunt în societate, dacă mă masturbez sau nu, dacă merg la biserică duminica sau nu. Era pedepsitor, răzbunător, crud și nemilos, așa cum mă educaseră părinții și bunicii. Un căcat mare. Pereții se strângeau ca o menghină, în jurul meu. - Hei, ce zici? Mai dăm căsniciei noastre o șansă?! Insistă ea triumfătoare, mândră că în sfârșit rostise cuvintele în fața soțului ei. Adunase de multă vreme curajul de a o zice. Fusese de atâtea ori la psiholog și lucrase la curajul acesta de a rosti cuvinte, la a se iubi mai mult, la a se valoriza pe ea mai mult, chiar și în detrimentul celorlalți. Asta e. Cel puțin așa îi zise Tudor, specialistul. Acum găsise momentul, spusese ce avusese de zis, se simțea cumva ușurată, ca de o piatră de moară. O stare de euforie o cuprinsese, parcă se simțea din nou tânără, ca la douăzeci și cinci de ani. Atunci doar mai avusese acest tupeu de a spune unui bărbat în față, cuvinte. - Ãăă…te rog…adică cum? Nu înțeleg, bâigui bărbatul din fața ei. Cum adică de doi ani?! Cum se poate așa ceva? Eu te iubesc…cum ai putut? Ochii i se umplură de lacrimi instantaneu, fața i se schimonosi a plâns dar în ultima clipă, se gândi că ea nu trebuie să-l vadă așa, căzut. Nu, niciodată! Simțea ceva ciudat rău. E greu chiar de imaginat. Era umilit și tocmai se simțea mizerabil, soția lui, Liliana, tocmai îi spusese că îl înșeală de mai multă vreme cu altcineva. Nu putea efectiv să realizeze acest lucru, mintal nu putea cuprinde scena în întregime. O sumedenie de întrebări năvăliră spre el. - Cine e oare bărbatul acela? Ce e de făcut? E posibil oare așa ceva? Dar dacă totul e o glumă tâmpită? În mintea lui, toate scenariile posibile năvăliră deodată, înghesuindu-se fiecare, împingându-se unele pe altele, care mai de care mai fanteziste. Se simțea murdărit, știa că în ultimii doi ani făcuseră dragoste. Sau sex, cum dracu i-o mai fi zicând oare, acum? Ce naiba a fost între ei în acești zece ani? Trecuseră aproximativ zece de când erau împreună, zece de când îl aveau împreună pe Victor, băiețelul acela frumos care le umplea viețile. Uhhh! Nu putea accepta fatalitatea așa ușor. - Cine e bărbatul? Cu cine m…m-ai înșelat? Trebuie să-mi spui! - Ah, nu îl cunoști, însă repet, acum nu mai contează, te-am ales pe tine din nou. Nu înțelegi? Mihai, te-am ales pe tine, pricepe odată! El, nu mai contează acum, i-am zis și lui, vreau să mai încercăm noi doi. - Ce? Ce tot vorbești acolo, femeie? Care noi? Tu nu înțelegi că m-ai înșelat? Că m-ai murdărit? Își freca mâinile de pantaloni, de parcă tocmai se murdărise cu noroi pe palme. Spasmodic încerca să se curețe de ceva inexistent, dar care era acolo. Sigur era. - Cine e tipul? Spune-mi odată! - E un coleg de la slujbă, tu nu înțelegi, el m-a înnebunit de cap, îmi scria mesaje, m-a fermecat. Nu mai puteam da înapoi. Trebuie să înțelegi… - Of…ce să înțeleg? Ai înnebunit tu femeie? Cum pizda mamii mă-tii crezi că eu pot înțelege? Nu ești normală la cap… Ochii îi zvâcneau ca două tuburi de neon cu starterul stricat, tâmplele-i băteau frenetic, iar gâtul avea niște vene albastre care-i pulsau în ritm nebunesc, aproape de paroxism. Urlă… - Cine-i tipul, vrei odată să-mi spui nebuno! Te omor și pe tine și pe el, cretinilor. Uai, maică care m-ai făcut! - Te rog liniștește-te măi omule! Liliana era speriată. - Uf uf uf…doamne ce durere. Nu mai putea raționa, în mintea lui toate lucrurile o luaseră razna. În capu-i toate jucau țonțoroiu, vâjâiau și începeau să se învârtă nebunește, cu viteză. - Liliana, cum dracu ai putut să-mi faci una ca asta? Cum dracu ai putut să mă trădezi? Au, Doamne! Inima mea… Simți o împunsătură puternică în partea stângă a pieptului, o crampă puternică începu de undeva de sub coaste, gheara rece înainta și-i paraliza brațul, limba abia o mai simțea. Nici nu-și dădea seama că tocmai suferea un infarct. Se întinse pe o parte, jos pe podea, horcăind, la gură îi apăruseră spume albe. Ochii injectați urmăreau viitorul cu sălbăticia nebuniei. - Cum ai putut…ahhhh! Căzu ca un pietroi, ca o statuie de granit neterminată. În gura-i largă, un oftat nefinalizat, o inimă bătând la vedere nu apucară încă un răsărit nou de soare. Afară, dincolo de geamul apartamentului lor, o cioară își luă zborul croncănind bezmetic. - Cra craaaaa! Coachzen 15 mai 2015 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate