Într-una din nopți, somnul i-a fost stânjenit de un vuiet ce se auzea puternic, deși părea că vine de departe. S-a visat și la treieratul grâului stând foarte aproape de motorul diesel care dădea rare ,dar puternice rateuri, dar și lângă o linie ferată pe care treceau, destul de des, trenuri de mare viteză. De câte ori se trezea și, după un efort, își dădea seama unde se află, știa că este furtună pe marea aflată la puțin peste un kilometru.
A doua zi, ca prin minune, totul părea schimbat. Cerul era de un albastru deschis, iar primele raze de soare, destul de puternice, au reușit să încălzească nisipul din curte și de pe ulițe. Liniștea se înstăpânise peste tot. Foarte pe sus, dar și mai jos, aproape de turnurile bisericii, păsări mari, albe se învârteau în cercuri largi. În drum spre companie observă, după ce ieși din sat, cum păpurișul, pe lângă frunzele uscate rămase de anul trecut, avea și frunzulițe proaspete abia ieșite de pe tulpină, cum la marginea potecii începuse a se înverzi rogozul ce contrasta cu albul micilor dune de nisip ce se întindeau până departe ca niște valuri încremenite. Aerul proaspăt, adus dinspre mare de briza abia perceptibilă, îi insufla o poftă de viață pe care o simțea prin toți porii ființei sale. Da, e minunat pe aici, mai ales acuma când, peste tot, se simte viața care renaște. Acest sentiment l-a avut zile la rând, dar mult estompat după ce observă un lucru ce l-a îngrozit pe moment. Dând să intre în casa ce adăpostea, în mica cămăruță, centrala, văzu că ceva mișcă printre stuful pus de el, cu două luni în urmă, pe peretele exterior spre a-l proteja, cât de cât, de vântul năprasnic ce se simțea până la patul în care se odihnea noaptea când era de serviciu. Se uită mai atent și văzu un șarpe care i se păru enorm, de și poate nu era, prin lungimea și grosimea lui. Un fior îi trecu din creștet până-n tălpi. Nu-și putea lua privire de la el, dar și șarpele îl fixa cu ochii săi galbeni, inexpresivi. Au stat așa privindu-se, o clipă, sau poate, sigur, mai multe. Încet, unduindu-se lateral cu o mișcare spre înainte, dispăru în curtea vecină lăsând pe nisipul cald și afânat o urmă de parcă pe acolo a trecut o minusculă roată de bicicletă.
Se simți ușurat după ce își dădu seama că s-a dus și n-o să mai revină. Dar dacă revine? Poate aici îi este culcușul. A luat, cu mare atenție, snopii de stuf și i-a pus acolo de unde îi luase cu aproape două luni în urmă. A privit cu atenție peretele. Crăpăturile nu mai erau. Se vedea doar locurile pe care el le astupase cu pământ înmuiat în apă. Totuși ceva, parcă, nu era ca atunci când le astupase. A, da, o găurice aproape rotundă se afla pe locul unei foste crăpături. Pe acolo să fi ieșit șarpele pe care el l-a zidit? Probabil, pe acolo, dar cum? Gaura i se părea cu un diametru prea mic. Nu intră imediat în centrală, cu toate că începuse să se audă sunetul soneriei. Când puse mâna pe receptor, un glas tunător, despre care știu imediat că este al căpitanului Tuluc, aproape îl asurzi:
- Care ești acolo, de ce nu răspunzi? aproape am făcut scurtă la mână.
- Vă rog să mă scuzați, tovarășe căpitan, dar tocmai...
- Tu ești, bă, Nuțule? Credeam că-i boul celălalt, parcă Irimie îl cheamă, care numai necazuri știe a-mi face. Bine că ești tu că te știu descurcăreț, așa cum îi stă bine unui grănicer. Ascultă aici, cei de la subunitatea de transmisiuni, vecina noastră, îți spun numai ție, ne-a anunțat că în zonă se află unul din conducătorii armatei noastre, un tovarăș general locotenent care este adjunct al ministrului forțelor armate. Nu se știe dacă este pe calea aerului sau navală. Dar este! Dacă, să zicem, ajunge pe acolo pe la tine să nu te pierzi cu firea și să te prezinți regulamentar și să-i răspunzi, de-o vorbi cu tine, doar cu am înțeles și să trăiți, altceva nu.
- Am înțeles, să trăiți!
- Așa te vreau. Și îți spun că să fie curat în cămăruța aceaa, adună-ți caietele și cărțile cu care te-am prins eu, adună-le și bagă-le sub pat ori fă-le ceva. Vezi, nu cumva să fii nebărbierit și să nu ai cizmele bec. Pe ăștia de aici îi muștruluiesc eu. Înțelesu-m-ai?
- Da, să trăiți!
Ceea ce îi spusese căpitanul i se părea floare la ureche față de șarpele cu care tocmai se întâlnise. Acesta era adevăratul pericol. Șeful cel mare sigur n-o să știe că în așa o casă dărăpănată, ca celelalte din jur, se află o centrală telefonică a unei companii de grăniceri. Și, apoi, de ce l-ar interesa? Ieși din nou în curte având grijă să lase geamul deschis spre a auzi un eventual semnal sonor dinspre centrală. Privi cerul. Era senin, fără niciun nor. Înaintă încă vreo zece metri de unde se vedea pontonul. Numai pe acolo putea veni de pe Dunăre. Putea fi liniștit, pe cer și pe apă era liniște. Șeful cel mare nu putea veni decât însoțit de sunet de motor de avion ori de ambarcațiune. Totuși, își zise, nu era o idee rea ca să-și facă cizmele. De bărbierit s-a bărbierit dis-de dimineață. Mai privi odată spre locul unde văzuse șarpele. Vai de mine! s-o fi întors să-și lase ouăle?. Dacă nu, cine a lăsat acolo cele câteva ouă ca de porumbel? Mai târziu s-a liniștit gândindu-se că tot șarpele le-a făcut înainte de a pleca, iar el, din cauza emoției întâlnirii și grabei de a răspunde la telefon, nu le-a văzut. Le-a strivit călcând de mai multe ori pe ele cu tălpile cizmelor, apoi începu să și le curețe și să le lustruiască. Gândul a început să-i zboare departe, spre poveștile copilăriei auzite fie de la oamenii satului bunicilor la șezătorile din iarnă când spuneau multe, fie de la părintele Sârbu care le-a povestit atât de frumos despre primul păcat al omului care i-a adus izgonirea din rai. Și-a adus aminte și de acea fetiță, care nu știe dacă a existat sau nu, care, mergând la săniuș, a găsit un băț atât de frumos colorat încât părea a nu fi făcut de mâna omului. L-a dus în casă și tot jucându-se cu el acesta a început să se miște din ce în ce mai vioi și chiar să scoată un sâsâit. Noroc cu bunicul care și-a dat seama imediat despre ce este vorba, a prins șarpele, ieșit din hibernare, între două vătraie și l-a aruncat în vâlvătaia focului din sobă. Spusele părintelui, care,iată, după atâta timp nu le-a uitat, ziceau că Dumnezeu a pus vrăjmășie între urmașii primilor oameni și ai șarpelui. Acestea păreau a fi infirmate de o altă povestioară ce i-au înfiorat pe ascultătorii dintr-o șezătoare a unei toamne târzii. Povestea bătrâna vecină, lelea Ana lui Țuruc, cum un copilaș de vreo cinci anișori era atât de cuminte încât de multe ori a fost lăsat singur acasă cât timp ceilalți membri ai familiei se duceau, în toiul verii, la munca câmpului. Pe prispă mama îi lăsa fie un ou fiert, ori un boț de brânză, fie un blid de lapte cu mămăligă, să aibă ce mânca la vremea amiezii, când i se va face foame. S-a întors mama într-o zi să vadă ce face băiețelul în lipsa ei, pentru că prea tare i se bătea ochiul stâng. Ce să vezi, de la poartă l-a auzit cum vorbea cu cineva nevăzut.
- Mai ia și mămăligă, nu mai sorbi numai laptele că, de nu, îți dau cu lingura în cap, așa să știi!
Mama, îngrozită, abia putu să mai vadă o dâră ce înainta în zigzaguri dese spre o gaură din pământ.
Da, ziceau oamenii, fiecare casă are un șarpe al său care nu face niciun rău, ba, dimpotrivă, păzește casa de rele așa că este mare păcat să-l omori. Noroc a mai avut Nuțu în ziua aceea că a fost de serviciu. I-au spus cei care n-au fost în misiuni de pază că atunci s-ar fi coborât iadul pe pământ. Căpitanul Tuluc parcă ar fi fost „apucat de alte alea”. Au trebuit să spele dușumelele cu apă și leșie, au trebuit să șteargă praful te miri de pe unde, de pe sub saltele, de prin rastelul cu armament, cu toate că nu părea a fi, de două ori au fost spălate toate geamurile, au mai fost văruite o dată, cu toate că nu era nevoie, liniile terenului de volei din curte, au fost trase dulapurile metalice de pe pereții cancelariei și spălate pe dos cu apă caldă și apoi șterse cu cârpe uscate. Soldatul Filip a trebuit să țesele de câteva ori caii și să facă bec grajdul, dar, de câte ori își făcea apariția ofițerul, tot mai era câte ceva de îndreptat. Caii, erau cai, și nu înțelegeau ordinele și câteodată nici de vorbă bună. A trebuit tovarășul căpitan să-și sisteze vizitele la grajd pentru că, de câte ori apărea, caii au început să ciulească urechile, să sforăie și chiar să sară în două picioare.
Nici hrană caldă nu s-a preparat în ziua aceea. Bucătăria a fost făcută de bucătar și de ajutorul lui, „lună” și n-ar mai fi trebuit murdărită. Toate astea sub supravegherea căpitanului locțiitor politic.
În tot acest timp el, cu gândurile lui despre șerpi, parcă ar fi fost acasă, în concediu. Mare noroc a mai avut!
A mai avut în acea vară și alte zile liniștite. Una a fost când a trebuit să treacă brațul Dunării până la cherhanaua de pe celălalt mal. De acolo, i s-a spus, să întrebe orice pescar care îi va arăta poteca ce duce la pichetul Ciotic. Poate ajunge și cu barca dar îi mai complicat pentru că se întretaie câteva canale, iar, dacă nu cunoști locurile, riști a rătăci mult și bine printre ape. Nu-ți va ajunge, poate, nicio săptămână. Deci, de la cherhana să plece pe potecă.
Barca era legată la pontonul grănicerilor. De serviciu era tot soldatul Șiu, cel care-l luase în primire când a sosit de pe mare cu mahuna lipovenilor.
- Știi, bă, să vâslești că de nu or trebui să te pescuiască ăștia de pe mare, dac-or mai avea pe cine.
- Drept să-ți spun am mai vâslit, dar niciodată pe o distanță așa de lungă.
- Fii atent cum să faci. N-o iei direct spre cherhana, cu toate că-i vizavi de noi. Vâslești aproape de mal, împotriva curentului și urci, urci, până la a treia salcie. Dar, spre binele tău, eu zic, să mergi până la a cincea. De abia de acolo începi să cârmești spre dreapta. Să nu te sperii nici când ajungi pe la mijloc și curentul te va purta cu viteză spre mare. Tu să tot cârmești până ce barca te va duce pe celălalt mal, chiar dacă și cu pupa în față.


Vâslind din răsputeri, pe Nuțu îl apucase frica. Își aduse aminte de o întâmplare ce a avut loc de puțin timp când soldații Radu Ioan și Mitrică Vasile erau cât pe aci să ajungă să nu-și mai vadă niciodată părinții. Începutul îl știe dintr-o convorbire telefonică scurtă la care, fără voia lui, a asistat:
- Bă, la telefon este Căpitanul Tuluc. Vă întoarceți urgent la companie! Luați cu voi, de la Câșla, și barca G M2. Ai înțeles, soldat fruntaș?
- Am înțeles, să trăiți!
Întâmplarea a fost ușor de reconstituit din povestirile celor doi:
„Valurile din ce în ce mai mari transformară barca într-o coajă de nucă. Una din vâsle i-a fost smulsă lui Vasile din mână. Radu o mai ținea, încă strâns, pe cea din partea lui. Un nou val trecu peste mica ambarcațiune. Ca să nu fie târât afară, Radu lăsă instinctiv vâsla ca să se poată ține cu amândouă mâinile de marginea bărcii. Se luptau cu marea, dar amândoi își dădeau seama că lupta este inegală. Totuși, nu puteau renunța! Trecuseră mai sus de pragul spaimei. Fiecare se gândea că, dacă nu va interveni ceva, o minune, că de ajutor omenesc nu putea fi vorbă, în curând se vor uni cu marea, nu vor mai putea respira, apa le va inunda plămânii. Nu mai aveau altă grijă decât să se țină cât mai strâns de câte o margine de barcă. Din când în când, câte un val îi acoperea cu totul. Lumina dispărea. O amețeală venită de departe punea stăpânire pe creierele lor, ca după un timp să dispară. Iarăși și iarăși apă, numai apă peste tot. Zgomotul era și el infernal. Apă și zgomot. Dincolo de ele nu putea fi decât moartea!
Primul s-a trezit Vasile. Radu ceva mai târziu. Soarele îi bătea drept în creștet. N-aveau cum să se ferească de el. Cu un efort deosebit, Vasile își dădu jos rubașca și și-o împleti în jurul capului. Radu se uită uluit la el, dar în curând înțelese și-i urmă exemplu.
Din când în când, se auzea câte un clipocit ușor. Vasile se ridică de pe fundul bărcii și se uită dincolo de marginea ei. Cât se vedea cu ochii apă, o apă liniștită încrețită de un vânt ușor.
Într-o fracțiune de secundă, Radu își aminti primul de furtuna prin care trecuseră. Ce noroc pe ei că rezistaseră! Dar era oare noroc? S-ar putea să fie. Dar tot așa de bine poate fi începutul altei nenorociri, poate ultima din viața lor. Se mai uită odată în jur, oare unde să fie țărmul? Își dădu pe dată seama că, și dacă ar ști direcția bună, tot nu le-ar folosi la nimic. Nu aveau cu ce vâsli. Singura speranță ar fi ca vânticelul să bată spre mal și nu spre larg. Se mai uită odată de jur împrejur. Apa, ușor tremurată de vânt era de un verde intens. Din loc în loc se vedeau porțiuni de apă gălbuie. Aha! Asta era. Știa, de la pescari, că porțiunile de apă gălbuie, care se vedeau și de pe mal, erau locuri cu apă mai puțin adâncă. Văzu apoi că în direcția, spre care îi purta vântul, erau mai multe porțiuni gălbui. O speranță puse stăpânire pe el. O destăinui și lui Vasile.
- Să vezi că Dumnezeu ne va ajuta. Vom ajunge cu bine la mal.
- De te-ar auzi tovarășul căpitan Tuluc că vorbești despre Dumnezeu pe barca armatei ar fi în stare să te pună în discuția Adunării generale UTM, iar din partea lui să-ți dea și câteva zile de carceră.
Zâmbiră amândoi dar în ochii li se citea frica.
Soarele ardea tot mai puternic. Când setea a devenit de nesuportat, au încercat să și-o astâmpere cu apă de mare luată în căușul palmelor. Nu le-a fost de nici un ajutor. Ca să uite au mai povestit un timp despre căpitan, cum îi pune să învețe pe de rost Regulamentul de Ordine Interioară și articole din Apărarea Patriei, despre Congresul II al PMR, despre prietenia româno-sovietică, ori despre eroismul unor grăniceri, ca și ei, dar nu așa de delăsători, de la frontiera ce desparte RPR de Jugoslavia titoistă.
Au început să delireze. Primul și-a dat seama de asta Vasile când Radu a început să zică despre el că se află pe o pajiște verde pe care susură un izvor limpede. Apoi și lui i s-a încețoșat mintea.”

Nuțu, tot din niște convorbiri telefonice, a fost printre primii care a aflat deznodămîntul:
- Tovarășe căpitan, sunt sergentul Miron. Raportez telefonic. Pe Insula Sahalinul Mare s-a găsit Barca grănicerească M2 Sfântul Gheorghe. La bord se află soldații Fruntași Lazăr Radu și Prunea Vasile...Sigur, tovarășe căpitan, sunt în viață dar leșinați... Cum ordonați, tovarășe căpitan.
Apoi:
- Tovarășe maior medic, raportează căpitanul Tuluc, locțiitorul politic al companiei de frontieră Sfântul Gheorghe. Doi soldați au fost găsiți leșinați pe litoral.
- Cum așa, căpitane?
- Cred că s-au îmbătat și au stat prea mult la soare.
Apoi:
- Nu, tovarășe colonel... Raportez. Niciun soldat sau cadru nu are voie să iasă cu nicio ambarcațiune pe mare, așa cum ați ordonat săptămâna trecută... Acum cei doi sunt la Spitalul din Tulcea... Medicul maior spune că a trecut pericolul.
- Am înțeles, să trăiți!