Nu prea departe de Pământ, în calea stelelor căzătoare, se află o planetă mică și galbenă, numită Make-Make, care nu seamănă cu nici o altă planetă cunoscută. Nu are ape, nu are munți, nu are păduri și nu are nici măcar oameni sau animale. Ceea ce are, însă, este un micuț extraterestru, numit Miku-Miku, care trăiește singur, într-o căsuță de sticlă, hrănindu-se cu praf de stele și meșterind la aparatul său de zbor, care, însă, nu este nicidecum o farfurie zburătoare. Cu nava sa în formă de stea, Miku-Miku face călătorii prin galaxiile vecine, pentru că el este un explorator stelar foarte pasionat de descoperirea altor planete. Miku-Miku de pe Make-Make nu este mai înalt decât o floare de pe Pământ, dar are un ochișor ager de tot, cocoțat în vârful unei antene lungi, care îl ajută să vadă hăt-departe. La cele patru piciorușe are rotițe, iar cele două mânuțe, cu câte trei degete, se prind ca niște ventuze de orice obiect ar dori să apuce. Pentru că este singur pe planeta lui, micuțul extraterestru obișnuiește să își vorbească sieși, ca unui prieten, înțelegându-se foarte bine cu el.
Într-o zi, privind cum se mișcă Soarele în Calea Lactee, Mku-Miku își zise:
- Galaxia aceasta este aproape-aproape, dar nu am vizitat-o niciodată-niciodată.
V-ați dat seama că în limba lui Miku-Miku, dacă vrei să spui ceva important, trebuie să repeți de două ori acel cuvânt. Păi, da, el călătorea la milioane de ani-lumină distanță, încât i se păruse inutil să viziteze galaxia pe care o vedea din căsuța lui ori de câte ori privea spre nord.
- Nu-i nimic-nimic! Și așa, astăzi nu aveam de gând să forțez tare-tare noul motor al navetei, așa că am să mă plimb puțin-puțin prin Calea Lactee.
Miku-Miku părăsi planeta Make-Make, cu gândul că se va întoarce repede acasă. Avea o hartă nouă cu Calea Lactee și hotărî să își înceapă vizita cu Soarele, pentru că îl atrăgeau foarte mult toate corpurile cerești care aveau lumină proprie. Cu toate acestea, mai văzuse și alți sori, prin alte galaxii, așa că, atunci când zări a treia planetă de la Soare, strălucind albastră printre norișorii vaporoși, se decise că acolo va face vizita principală a noii lui expediții. Își conduse atent nava până în apropierea unei zone întinse, verzi, pe care i se păru că era cel mai potrivit să aterizeze.
- Bine-bine, își spuse Miku-Miku, să explorăm!
Ieși în aerul atât de diferit de cel de pe Make-Make și își întinse antenuța, mult în sus. Ochișorul său sesiză de îndată mișcare, la o distanță foarte mică, într-un loc plin de chestii verzi, cocoțate pe picioare maronii.
- Aceștia sunt copaci, hotărî, verificând în Enciclopedia Intergalactică.
Descoperi apoi florile și iarba, dar nu reuși să identifice structura metalică, colorată, construită spre cer, într-o formă ciudată de ciupercă. Se oprise lângă ciudățenie, când, niște animale gălăgioase se năpustiră asupra structurii, gata să-l doboare de pe rotițe. Pui de oameni. Miku-Miku se ascunse într-un tufiș, lungindu-și doar antenuța pentru a privi cum se cocoțau puii aceia gălăgioși în vârful schelelor, de unde își dădeau drumul în jos, alunecând pe o pantă înclinată care părea să le facă o deosebită plăcere. Ah, dar voia și el! Nu mai văzuse așa ceva în viața lui, care număra mai bine de trei sute treizeci și trei de ani stelari. Trebuia să știe cum era! Așteptă să se aștearnă liniștea în perimetrul urmărit de el, după care, rulă atent pe iarbă, până în fața scărilor înalte.
- Sunt mic-mic! Cum pot eu ajunge acolo-acolo?
Pe când măsura distanța dintre trepte, foarte preocupat, o plasă deasă îl acoperi cu totul, încâlcindu-se în antenuța lui, iar o voce răcni în apropiere:
- Am prins un fluture uriaș!
Două perechi de ochi albaștri se apropiară de ochișorul lui, care se învârtea speriat.
- Dar, ce e asta? Ce ai prins acolo?
- Am crezut că e un fluture uriaș!
- Ba, eu cred că ai prins un spiriduș!
- Nu e spiriduș! Spiridușii seamănă cu oamenii, dar au urechile ascuțite. Poate e un animal!
- Animalele nu au roți!
- Atunci e robot!
- Dar uite, respiră!
Miku-Miku se zbătu în plasa de fluturi, dar nu reuși să scape. Cei doi pui de om îl capturaseră și acum, cine știe ce urmau să îi facă. Rulă repede programul de vorbire și reuși să scâncească:
- Ajutor-ajutor!
Puiul care îl ținea, scăpă plasa pe jos. Celălalt se repezi pe burtă, deasupra lui Miku-Miku, strângându-l de gât. Ochișorul începu să îi lăcrimeze, închizându-se.
- Nu-l strica!
Miku-Miku simți că strânsoarea slăbește și că este scos din plasă. Îndrăzni să privească din nou către cei doi bandiți interplanetari care îl capturaseră.
- Rău-rău! Șuieratul lui Miku-Miku îi făcu pe cei doi răufăcători să chicotească. Cel mai mic, căruia îi lipseau câțiva dinți, îl împunse cu degetul în burtica lui pufoasă și rotunjoară.
- Cine ești tu?
- Miku-Miku de pe Make-Make. Nu face rău-rău!
- Uaauu! Un extraterestru! Am capturat un extraterestru!
- Nu mai striga, vor veni cu toții și ni-l vor lua!
- Dar vreau să le arăt ce am găsit!
Cel mai mare, reuși să-l liniștească pe cel mai mic. Se liniști și Miku-Miku, înțelegând că puii de om nu-i voiau răul. Reuși chiar să le explice de ce se afla pe planeta lor, cam pe unde se afla planeta lui, în timp ce îi analiza pe îndelete. Cu toate că păreau niște uriași fără îndemnare în comparație cu el, Miku-Miku îi găsi fascinanți, iar instrumentele cu care lucrau erau ceva cu care nu mai avusese de-a face în toată existența lui. De pildă, aveau o sferă colorată, pe care o aruncau între ei, lovind-o cu piciorul de la unul la altul. Sfera sărea între ei, se rostogolea și strălucea în lumină, de parcă ar fi avut energie proprie, ca un mic soare. În momentul în care Miku-Miku se întinse pentru a o atinge, sfera plesni cu un sunet sec, răsturnându-l pe spate cu un jet de aer prăfuit.
- Ai spart mingea, strigă puiul cel mai mare!
Ochișorul lui Miku-Miku se roti repede pe antenuță, căutând soluția. Găsi orificiul prin care ieșise aerul, umplu sfera cu gazul tubului său de rezervă și închise apoi cu adezivul de pe ventuze. Sfera deveni mai strălucitoare și mai ușoară.
- Parcă e un balon, râse puiul cel mic prizând sfera în brațe.
- Miku-Miku nu rău-rău!
- Nu ești rău, admise puiul cel mare, doar că habar nu ai cum să te joci pe Pământ.
- Să-l dăm pe tobogan?
Miku-Miku se trezi ridicat și purtat în sus pe schela metalică. Ochișorul lui tremura pe antenă și îl cuprinse amețeala privind cum se clătinau treptele sub el.
- Pace-pace, strigă cu glas pițigăiat.
Copiii îl așezară în dreptul pantei înclinate și îi dădură un brânci. Imediat, mișcarea imprimată trupușorului mic îl făcu să zboare în jos, direct într-un spațiu plin de un praf cu miros ciudat.
- Ia uite ce am găsit în nisip, o păpușică ciudată!
Glasul subțire aparținea altui pui de om, de data aceasta o fetiță, îi spuse Enciclopedia Intergalactică. Se trezi aruncat într-un cărucior atât de colorat încât îl durea ochișorul, acoperit cu un material care îl împiedica să respire, în timp ce, de antenuță îi fu legată o fundiță roșie.
- Ajutor-ajutor, strigă Miku-Miku.
Auzindu-l, fetița își duse ambele mânuțe la guriță și încremeni în fața căruciorului, chiar în momentul în care de pe tobogan coborau valvârtej ceilalți pui de om.
- Heiii! Dă-ne jucăria înapoi, se repezi puiul cel mare.
- Eu am găsit-o, e a mea!
- E al nostru, nici să nu te gândești să pui mâna pe el, se alătură puiul cel mic gâlcevei, apucându-l pe Miku-Miku de unul dintre brațe.
Fetița apucă să-l prindă de celălalt braț înainte ca trupușorul mărunt să fie înșfăcat din cărucior. Miku-Miku putea auzi cum îi pârâiau articulațiile sub forța tracțiunii.
- Doare-doare, lăsați Miku-Miku!
- Ai să-l rupi, urlă băiatul cel mic, dă-i drumul!
- Dă-i tu drumul, nu cedă fetița!
Băiatul cel mare o apucă pe fetiță de păr și trase cu putere. Vai-vai, nimerise între dușmani? Miku-Miku descărcă puțin din energia costumului său în brațele care-l țineau prizonier. Imediat se trezi eliberat, iar copiii se prăbușiră unul peste altul în nisip. Fetița începu să plângă, băieții să se certe, în timp ce doi adulți se apropiară amenințători de perimetrul incidentului. Miku-Miku se strecură sub cel mai apropiat tufiș, întinzându-și antenuța printre frunze. Nu înțelese nimic din gălăgia care, în curând, făcu să se adune în spațiul verde mai mulți pui de om și mai mulți adulți.
- Gălăgie-gălăgie, suspină Miku-Miku, toți dușmani aici!
Reuși să se întoarcă la naveta lui, dar, chiar când dădu să urce în ea, pe o bancă lângă un mic lac, zări o făptură cu părul de culoarea soarelui, un mic pui de om, care, înșira pe scândurile de lemn omuleți din celuloid, fără viață, cu care vorbea ca și când ar fi fost însuflețiți. Miku-Miku se trezi că se apropie și ascultă cu atenție.
- Vom da un mare bal, la care prințesa îl va întâlni pe prinț, se vor săruta și se vor căsători. Vom mânca înghețată cu căpșune și tort cu ciocolată, vom bea șampanie de piersici și vom dansa până la miezul nopții. Doar până la miezul nopții! Cine vrea să vină la bal?
- Poate-poate să vină Miku-Miku?
Nici el nu știa cum de înaintase atât de mult până se apropiase de fetița cea mică și cum de îndrăznise să i se adreseze. Simțea doar că în acel pui de om lipsea dușmănia. Fusese pur și simplu fermecat de jocul păpușilor și de promisiunile șoptite atât de deschis și de minunat, încât, el unul începuse să vadă culori în fața lui. Doi ochi imenși, albaștri ca întinderile galaxiei sale, îl priviră surprinși.
- Ah, a venit prințul! Faceți o plecăciune în fața lui!
Păpușile se înclinară mânuite de brațele firave ale puiului de om, apoi, cea mai frumoasă păpușă îl învăță cea mai minunată lecție de dans din viața lui. Se mișcă alert pe bancă susținut de puiul de om, până ce totul prinse să se învârtă cu el. Îi veni să râdă. Mult și în hohote. Intră în joc, se prezentă cu o plecăciune frumoasă și prinse între ventuze mânuța albă a prințesei de celuloid.
- Prințul Miku-Miku a făcut cunoștință cu Cenușăreasa și s-a îndrăgostit de ea. Definitiv!
Aplauzele păpușilor veniră pe rând, mânuite de neobositele degețele albe și pricepute ale puiului de om.
- Bine ați venit la balul prințului Miku-Miku!
Micuțul extraterestru așteptă să se înșire în fața lui fiecare chip imobil, atent la explicațiile fetiței.
- Ah, cât sunt de încântată, prințule, eu sunt Albă-ca Zăpada și am venit cu cei șapte pitici, special să te cunoaștem. Iar eu sunt sirena Ariel, am părăsit oceanul doar ca să te întâlnesc. Am venit și eu, dar sigur ai auzit de mine, sunt Aurora, frumoasa adormită, m-am trezit doar ca să te cunosc pe tine.
Vai, Miku-Miku nu auzise de nici una dintre acele frumuseți delicate, dar era foarte încântat că nu fugise de pe Pământ, pentru că niciodată nu se mai simțise atât de plin de importanță. Le luă la dans pe toate cele patru prințese, dar, cel mai mult pe Cenușăreasa, doar cu ea trebuia să facă nunta, ce o fi fost și aceea. Probabil că o expediție deosebită... Timpul se scurse prea repede până în momentul în care se auzi o voce strigând în apropiere:
- Ștefi, vino, e timpul să plecăm!
La auzul chemării, fetița înălță capul și începu să strângă păpușile. Își apropie buzele moi și dulci de ochișorul lui Miku-Miku, într-un rămas bun care îl năuci.
Mult mai târziu, întors pe Make-Make, în timp ce înregistra informațiile expediției în jurnalul său stelar, Miku-Miku își dădu seama că era pentru prima dată când avea să repete un traseu. Nu se întorsese niciodată pe o planetă deja cercetată, dar acum, avea un angajament nescris și nerostit față de puiul de om cu părul de culoarea soarelui, trebuia să o sărute pe Cenușăreasa, să se căsătorească cu ea și să facă acea nuntă cu înghețată de căpșune, tort de ciocolată, șampanie de piersici și... toate celelalte elemente necesare unei expediții cum nu mai trăise în toată viața lui.