- Tulai Silvie, că nu mai pot!
Bărbatul se lăsă să alunece pe bancă lângă femeia adunată în fâșia de umbră de sub zidul casei. Soarele nemilos, pârjolea pământul de zile întregi. Oamenii și animalele lor sufereau cot la cot în arșița criminală, singurele care își mai făceau de cap în tot prăpădul zilei fiind muștele cărnoase și verzi care se repezeau nebune asupra oricărui trup în mișcare. Ieșit din grajdul în care vaca se prăbușise neputincioasă pe patul de paie, Ilie abia reușise să facă împleticit cei câțiva pași care despărțeau casa de grădină.
- În casă-i mai rău, zise femeia fără a-l privi, ștergându-și obrazul transpirat cu colțul șorțului înflorat. Musai să ne luăm ventilator din ală ca-n reclama de la ora șapte. Zoița și-a luat unu’ acu’-i o săptămână și nu mai iese din casă pe arșiță!
- Costă prea mult, mormăi Ilie trecându-și dosul palmei peste frunte și făcându-și vânt cu pălăria de paie care nu-l apărase prea bine de soare.
- Atunci, să nu te-aud că te cânți!
Nu avea să recunoască în fața muierii că începuse să se gândească din ce în ce mai mult la blestematul de ventilator. Silvia știuse cum să-i bage microbul. Trei viteze, cu rotație și picior reglabil, costând o mică avere, ventilatorul ăla părea soluția ideală pentru căldura sufocantă care-i sleia de puteri în ultima vreme. Știa că muierea era supărată. Zoița i-o luase înainte cu ventilatorul. În casa ei se adunau gospodinele la un pahar de vorbă, lăudând aparatul oricui avea urechi să le asculte. Uitaseră de Silvia și de filtrul ei de cofei, care-l costase pe Ilie o parte mare din banii pe porcul vândut luna trecută la târg.
- De ce nu vrei să ne luăm și noi ventilator?
- Să dau bani munciți cu greu pe ceva care mișcă aerul? Banii nu cresc pe garduri, Silvie! Abia ți-am luat filtru de cofei și deja ai uitat de el că stă în odaia de jos și-l folosesc păienjenii!
- Mă, bărbate! Femeia se întoarse cu tot trupul pe banca îngustă. Acu’i vremea aparatelor, mă! Ele ne ajută să trăim mai bine! Asta se numește progres!
- Hai, du-te tu!
Cu toată țâfna scuipată printre cuvintele bărbatului, femeia mirosi îndoiala și se ținu bine, înduclindu-și oleacă tonul:
- Ne-ar fi mai bine să ședem amândoi la televizor, cu ventilatorul lângă noi și să nu ne cântăm că nu mai putem de cald.
Se întâmplau multe pe canapeaua din fața televizorului. Ei erau tineri, abia se luaseră de doi ani... Un ventilator care să-i răcorească pe o asemenea arșiță era o idee... hm! Ilie încercă să își asundă surâsul. Nevasta știa cum să-l ia, să trăznească de nu!
Când îi aduse ventilatorul ăla spurcat care costase o mică avere, Silvia se înroși la față ca în ziua în care o țucase întâiași dată în spatele grajdului. Îmbrățișă ventilatorul cum nu-l îmbrățișase cam demultișor pe el și îl duse imediat în odaia din față.
- Parcă-i un bibelou, Ilie!
Într-adevăr, ventilatorul cu paletele lui mov, piciorul de un alb sclipitor și butoanele argintii, îi dădea camerei un aer domnesc, de oraș. Privindu-l, Silvia simți o satisfacție vecină cu nebunia, îi venea să râdă și să plângă în același timp. În sfârșit, îl avea! Începu să se gândească la momentul potrivit în care să iasă în fața gospodinelor cu noua ei achiziție. Până atunci, nu avea rost să îi dea drumul și să consume curent. Sau, mă rog, puteau să-l folosească puțin, doar când foloseau canapeaua de la televizor.
Așteptă aproape o săptămână, pândind cel mai bun moment pentru ca invitaîia ei să aibă efectul maxim. Și ziua aceea veni așa cum sperase ea, cu o arșită înnebunitoare, care făcuse să se oprească toate muncile la câmp. Bărbații se adăpostiseră în răcoarea crâșmei, în jurul butoriului cu bere, iar femeile stăteau pe jumătate leșinate în fâșiile de umbră ale frăgarilor de pe marginea drumului. Silvia își alese o basma curată, își dădu jos șorțul și porni în josul satului. Cu fiecare pas pe care îl făcea, soarele devenea mai nemilos, spre totala ei încântare. Adună în scurt timp un număr mare de gospodine atrase de promisiunea unui pahar de socată de la frigider și a unui loc în care să nu se mai sufoce. Printre ele era chiar și Zoița, a cărei curiozitate întrecuse mândria.
Silvă intră în ogradă în fruntea lor, rumenă în obraji, povestind cu lux de amănunte cât de minunat putea fi noul ei ventilator. Frumosul ei ventilator din odaia din față, de lângă televizor, care... nu mai era la locul lui.
- Iliiiieeeee!
Þipătul prelung se sparse de pereții odăilor. Ieși în goană din casă, urmată de gloata gospodinelor. O, dar avea să îl găsească imediat în gredină sau în grajd. Nu era la crâșmă, altfel l-ar fi văzut alături de ceilalți bărbați când ieșise să invite gospodinele. Nu era nici în gredină!. Se îndreptă cu pași hotărâți spre grajd, în pragul căruia se opri ca trăznită. Dragul ei ventilator era legat cu funii de balamalele ușii, iar paletele, suportul și butoanele erau mânjite de stropii de balegă împroșcați în mișcarea rotativă. Înainte de a-și pierde cunoștința în arșița cumplită, privirea Silviei întâlni ochii vacii, imenși, blajini și recunoscători.