Treceau zilele și se părea că nimic deosebit n-o să se întâmple. Paza frontierei de la sud de Ciotica și până la câțiva kilometri nord de Câșla Vădanei mergea strună. E drept că unii soldați mai experimentați scurtau, cu de la ei putere, itinerariile ce trebuiau parcurse ori cei care efectuau posturile fixe de pândă mai închideau, din când în când, ochii apropiindu-se îngrijorător de mult de lumea viselor. N-aveau cum fi prinși, erau controlați, noaptea, foarte rar, poate o dată, de două ori pe an, iar ziua, de pe înălțimea unei dune efemere, se vedea până departe. Din când în când, ziua, se mai uitau, prin binoclu, nu doar spre mare, ci și spre companie pentru a fi mai liniștiți.
Și activitatea la centrală în decursul acele veri, până atunci, era aproape inexistentă. Se dădeau doar instrucțiuni despre felul în care va fi sărbătorită ziua grănicerului din acel an, se mai cerea câte un tabel cu soldații ce vor primi distincția de militar de frunte ori care vor fi înaintați în grad cu această ocazie. Dar s-a mai primit și o notă telefonică care nu interesa pe nimeni, în toată compania, în afară de el. Maiorul Brețcan, locțiitorul comandantului, care semna nota și-i cunoștea aspirațiile, îi zise: ține-te bine și scrie cât mai citeț ca să înțeleagă repede comandanții tăi direcți. Și i-a dictat nota în care se spunea că absolvenții de liceu, care sunt în anul al doilea de armată în cadrul trupei și doresc să se prezinte la examenul de admitere la facultate, o pot face. Timpul petrecut la examen și deplasarea vor fi socotite în cadrul concediului legal, ori ca permisie.
S-a bucurat Nuțu. Deci avea dreptate mama sa când i-a scris că nu se mai ține seama de originea socială, mic burgheză, la examenul de admitere, și asta încă de anul trecut. Acum, iată, și cei din conducerea armatei se interesează de absolvenții de liceu. Oare de ce ? Deocamdată, nu cunoștea răspunsul, dar e bine că este așa. A caligrafiat cât a putut mai frumos această notă telefonică, iar dimineață, sigur, va fi pe biroul căpitanului Tuluc. Ba, mai bine ar vedea-o primul căpitanul Mușat care, după părerea lui, este mai cumsecade.
N-a ajuns dimineața următoare nota telefonică pe biroul niciunuia dintre cei doi comandanți. Peste noapte, s-au produs niște lucruri extrem de grave, încât chiar și el parcă a uitat de acea înștiințare transmisă de maiorul Brețcan. După miezul nopții, a fost trezit de sunetul insistent al centralei telefonice. În câteva secunde a pus mâna pe receptor. Dar tot în acele secunde a observat pe geam o lumină ce pâlpâia puternic dinspre companie, acoperind o bună parte din cer. Sau dinspre vecina ei subunitatea de transmisiuni? Nu putea arde o casă din sat sau chiar mai multe, nici chiar sediul companiei lor. N-ar fi putut degaja o astfel de lumină. În curte se vedea aproape ca ziua. Se auzea, din când în când, și câte o bubuitură puternică de parcă ar fi explodat o bombă. Într-o fracțiune de secundă și-a adus aminte de bubuiturile ce se auzeau în gara din Loamneș, atunci în 1944 când exploziile de la Copșa Mică parcă ar fi avut loc nu la douăzeci de kilometri, ci în imediata apropiere. Atunci era război, dar acuma? Să-l fi început oare anglo-americanii? La învățământul ideologic mereu li se spunea că aceștia de abia așteaptă.
Vocea de la telefon era a ofițerului de serviciu de la regimentul din Brăila. Nu părea speriată.
- Ce se întâmplă la voi?
N-a așteptat un răspuns la întrebare, ci a zis:
- Dă-mi-l urgent pe comandant!
Urgent, urgent își zise Nuțu, dar să vedem cât de adânc doarme. A băgat fisa în orificiul ce corespundea locuinței căpitanului Mușat. La nici un sfert de învârtitură a manetei acesta a răspuns, dovadă că era treaz și în imediata apropiere a aparatului telefonic. I-a pus în legătură, iar el a început să admire flăcările care se ridicau foarte sus. Luna și constelațiile de pe cer, din direcția aceeia, nu se mai vedeau. Câte un jet de flăcări, însoțit la o mică distanță de o bubuitură puternică, amplificau lumina.
Din nou sunet strident dinspre centrală. O voce precipitată:
- Comandamentul trupelor de grăniceri, vă fac legătura cu tov. general Ion Șerb... Legătura e stabilită tov. General, puteți vorbi.
N-a așteptat să treacă nicio secundă și a întrerupt convorbirea căpitanului cu ofițerul de serviciu de la regiment rămânând pe fir doar căpitanul Mușat.
- Tovarășe căpitan, aveți legătura cu generalul Șerb. Vorbiți!
A răspuns apoi la mai multe apeluri venite pe circuitul militar sau cel al poștei. Se interesau de eveniment garnizoana din Tulcea, amiralul comandant al navelor militare de pe Dunăre, compania de grăniceri de la Sulina, căpitanul rangul trei al flotei grănicerești de pe Marea Neagră. La toți le-a spus că nu poate să-i pună în legătură cu comandantul companiei acesta având o convorbire telefonică foarte importantă. Le-a spus, la cererea lor, doar puținul ce-l știa și el descriind luminile incendiului și exploziile ce se auzeau.
A doua zi a văzut și el dezastrul. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată al companiei lor se afla o subunitate de transmisiuni. Pe câteva camioane Zis erau instalate niște antene rotitoare care se învârteau din când în când. De la fiecare antenă pornea un fir la câte un cort. La mijloc dintr-un cort uriaș ieșea o antenă care tot timpul se învârtea. Zi și noapte se auzeau, în surdină, sunetele unor grupuri electrogene ce alimentau cu curent toate instalațiile. Toți grănicerii companiei lor știau că aceste antene erau radare care puteau depista orice avion sau navă aflată pe mare și chiar până dincolo în Turcia. Acum, în dimineața de după noaptea dezastrului, se vedeau doar fiare contorsionate înnegrite de flăcările ce le-au atins din plin, butoaie metalice deformate se aflau peste tot, chiar și în curtea companiei lor. Cei ce nu erau de serviciu de pază au fugit spre copacii de pe ridicătura unde se afla cimitirul. Tot aici și-au găsit adăpost și militari transmisioniști, soldați, gradați, subofițeri și ofițeri. La primul apel de după dezastru au lipsit trei soldați. Au fost găsiți mai târziu carbonizați lângă ceea ce a mai rămas dintr-un autocamion. În dimineața acea au aterizat pe nisipurile din împrejurimi trei elicoptere. Mulți dintre grăniceri și chiar dintre transmisioniști n-au mai văzut până atunci astfel de mașini zburătoare. Au coborât din acele elicoptere zeci de ofițeri superiori. Poate jumătate dintre ei aveau vipușca pantalonilor mai lată, de culoare roșie, semn că erau generali. La două zile după plecarea ofițerilor superiori au dispărut și ofițerii, subofițerii și soldații transmisioniști. În curând au sosit pe Dunăre niște nave mari de pe care au coborât încet pe un ponton metalic adus cu ele alte Zisuri împodobite cu antene și, în mijloc, și-a făcut apariția o altă antenă rotitoare. Încet, încet au apărut și unii ofițeri mai vechi, dar cei mai mulți erau noi.
De abia a treia zi a găsit prilejul Nuțu să-i atragă atenția căpitanului Tuluc asupra notei telefonice care nu-l privea decât pe el. După ce o citi, acesta împinse registrul în care era scrisă și zise:
- Lasă-mă în pace cu prostiile astea, tu nu vezi ce se întâmplă pe aici?
A vrut pe moment să-i răspundă că el n-are nicio vină de ce s-a întâmplat peste gardul companiei lor, că nu el a pus focul și că, probabil, un ofițer a fost de vină că n-a etanșat butoaiele cu benzină ori că nu le-a pus destul de departe de acele radare de mare performanță. I-a părut bine că s-a abținut. A doua zi, a găsit prilejul să-i vorbească și căpitanului Mușat.
-Da, am văzut nota telefonică. Știam că o să vină, am aflat la ultima convocare la care am fost la regiment. Mai sunt până la începutul lui septembrie peste două luni. După ce se mai liniștesc lucrurile pe aici și n-or să mai zbârnâie așa de mult telefoanele, ai timp destul să mai studiezi. O să stai tu mai mult pe la central, deoarece colegul tău va fi detașat pe lângă transmisioniștii noștri de la regiment ce vor veni să schimbe stâlpii de la circuitele telefonice, mulți vechi și căzuți în urma furtunilor din primăvară.
Și, într-adevăr, nici după o săptămână au fost aduși cu un șlep peste o sută de stâlpi de brad impregnați cu motorină. A sosit, pe același bac, și un tractoraș care să ajute la plantarea lor. A venit apoi și o grupă de soldați, ce aveau pe peclițele verzi însemnul de transmisionist, comandată de un locotenent major. Îi plăcea locotenentului major ca în timpul liber să vină pe la centrală. A găsit în Nuțu un cunoscător al Sibiului, în care tânărul ofițer a făcut școala militară. Povesteau despre plimbările pe care fiecare le făcea, la vremea lui, pe Corso, au găsit și câteva cunoștințe comune, povesteau cu nostalgie despre filmele văzute, despre spectacolele de la Teatru de Stat, despre piesele în care au jucat actorii lor preferați. A aflat că Oița, așa-l chema pe ofițer, era și un pasionat pescar. A fost, zicea, și la pescuit pe Cibin, pe la cascada a doua și a treia, își aducea aminte și de salcia scorburoasă, cunoscută și de Nuțu, unde împreună cu un prieten localnic, a prins câțiva cleni de toată frumusețea. Păcat, zicea el, că a avut, în acel oraș puțin timp liber, doar în permisiile din câte o sâmbătă ori duminecă dimineața. A intervenit locotenentul major pe lîngă căpitanul Mușat ca să-l lase pe Nuțu să-l însoțească spre Câșla Vădenei pentru a vedea stare stâlpilor și a face un nou plan al traseului. Se aflau amândoi în căruță în spatele soldatului Filip care mâna caii. La un moment dat, acesta zise:
- Nuțule, noi am mai fost pe aici când ne-am dus cu tovarășul plutonier la Gârla Împuțită după materialele acelea. Eu n-am văzut atunci ce văd acuma, ce-o fi ridicătura aceea de pe plajă?
- Habar n-am. O fi vreun lemn mai mare, poate chiar un trunchi de salcie, dus de Dunăre în mare și pe care valurile l-au depus apoi pe uscat în acel loc.
- Sunt curios, hai să vedem. Permiteți, tovarășe locotenent major, să ne abatem oleacă din drum?
- Cum să nu, și eu sunt curios.
Cu cât se apropiau mai mt cu atât nu puteau înțelege ce o fi acolo. Doar, când au fost la câțiva metri ,și-au dat seama că era un pește uriaș, un somn după forma corpului, dar mai ales după mustățile enorme.
- Vai, săracul, cum o fi ajuns aici, de ce o fi eșuat pe plajă ?
Au găsit repede răspunsul, după urmele de sânge prelins până spre aripile înotătoare și, mai ales, după rana adâncă ce i se zărea pe spinare. Locotenentul major a făcut repede un scenariu destul de plauzibil. Uriașul somn a ajuns, fără să vrea, din apele dulci ale brațului Dunării în cele sărate ale mării. Din această cauză s-a amețit și foarte ușor a fost rănit de elicea vreunui cuter sau ale altei ambarcațiuni mai mari. Și lucrul acesta s-a întâmplat nu demult deoarece, uite, gura i se mai deschide rar, iar, în loc de apă, prin bronhiile lui ajunge aer.
- Uite ce propun eu, zise ofițerul. E păcat să-l lăsăm aici, să putrezească. Ãsta ar putea hrăni efectivele companiei mai multe zile. Haideți să ne întoarcem și să-l ducem la bucătăria companiei.
- Numai de-om putea a-l aburca în căruță, zise Filip.
- Nu putem ști, numai dacă vom încerca.
Au încercat și și-au dat seama că nu vor reuși. Mâinile lunecau pe solzii peștelui, pe coadă și pe aripile înotătoare. La un moment dat, Filip zise stați așa. Au stat toți și l-au privit. A înfășurat lanțurile de la ham pe bronhii, iar de partea cealaltă le-a legat de crucile de care trăgeau caii căruța. A făcut apoi un plan înclinat din scândurile de pe marginea atelajului. Pe acest plan înclinat a început să alunece peștele tras de cai. În nici un minut era cu spinare pe fundul căruțe, iar cu burta mult mai sus decât spinarea cailor. Coada se târa pe nisipul drumului. Mergând spre companie s-au întâlnit cu câțiva lipoveni care priveau cu ochii cât cepele și-și făceau cruci, unele însoțite de plecăciuni până la pământ.
A mai asistat Nuțu în vara aceea și la alte întâmplări la Sfântul-Gheorghe. Era împreună cu prietenul său Șiu și cu sergentul Miron pe pontonul grănicerilor. Povesteau câte în lună și în stele. Era într-o duminecă după masă și primiseră învoire a se plimba prin sat. Lângă ponton alți câțiva soldați, proaspeți veniți pe frontieră de la Brăila, făceau baie. Apa era destul de mică, abia le ajungeau până sub piept. Se stropeau unul pe altul, făceau gălăgie, iar din când în când câte unul urca pe ponton să se încălzească la soare. La un moment dat, au auzit un fâșâit ușor și apoi au văzut un porumbel ce s-a lăsat ușor în jos pe scândurile ce se legănau ușor. Miron s-a apropiat și a dat să-l prindă. N-a putut. Apoi și el împreună cu Șiu au încercat a pune mâna pe el. N-a reușit niciunul, dar nici porumbelul nu dădea semne că ar vrea să zboare, poate nu mai putea. Se jucau, parcă de-a prinselea. La un moment dat, Nuțu simțind că transpiră și-a dat jos rubașca rămânând doar în maieu. În acel moment porumbelul făcu un salt neașteptat și i se așeză pe umărul drept. Și acolo a stat o vreme nedând niciun semn că ar vrea să părăsească acel loc. Abia putu Nuțu să-l ia în mână și să vadă că pe micul inel de aluminiu ce-i înconjura un picioruș erau niște semne din alfabetul ceh ori poate polonez? Cum o fi ajuns aici la gura Dunării acest porumbel? Venea din Polonia ori Cehia și mergea...unde? Sau venea, de nu se știe unde, și se îndrepta spre țara lui de origine? Enigma era de nedezlegat. Dar poate va fi dezlegată la Brăila sau la București după ce-l vor trimite acolo. Deocamdată era mulțumit unde se afla și a început să ciugulească de pe palma lui Nuțu câteva firimituri de eugenie puse acolo de tovarășii săi.
Deodată cei de pe ponton simțiră că jos, în apă, s-a întâmplat ceva, Nu se mai auzeau clipoceli și nici strigăte. De acolo, de sus, se vedea cum unul din cei care cu câteva minute se bălăcea, dădea cu disperare din mâini, iar apa îl ducea încet la vale. La un moment dat, i-a dispărut capul în apă. Soldatul Șiu și sergentul Miron și-au lepădat într-o clipită hainele, au sărit în apă cu capul înainte și au înotat voinicește. În nici două minute unul îl trăgea de păr pe înecat, iar celălalt îl împingea de picioare. Au ajuns repede la mal și i-au făcut mișcări de resuscitare așa cum învățaseră la cursurile sanitare din cadrul complexului G.M.A. Dar fără niciun rezultat. I-a ieșit multă apă pe gură, dar bătăile inimii și pulsul au încetat. Au continuat acele mișcări minute în șir dar fără să reușească.
Soldatul murise. Când l-a văzut la față, Nuțu l-a recunoscut. Era soldatul Rață care sosise în unitate, în Brăila, în toamna trecută. La instrucția de front era greoi în mișcări, sufla peste măsură de greu la un efort mai îndelungat, cam toată lumea își bătea joc de el. Unii ziceau, mai în glumă, mai în serios, că a fost luat în armată în locul cine știe cui, care acuma huzurește cine știe pe unde. Lui Nuțu i s-au împăienjenit ochii. Acum două zile îl vizitaseră părinții, amândoi pensionari. I-a văzut, păreau a fi intelectuali.
Când Rață s-a întors de la ponton, după ce i-a condus, era cu ochii în lacrimi.
- Ia uite, bă, la el, cum mai plânge, ca unul de țâță, după babacul și mami a lui.