A fost odată, ca niciodată, pe vremea când sarea era mai prețioasă decât aurul și se vindea pe bani grei, un împărat care stăpânea o prețioasă mină de sare. Toate ar fi fost bune și frumoase dacă acea mină n-ar fi fost stăpânită de un duh necurat, o vâlvă cumplită, care nu lăsa pe nimeni să intre și să scoată din măruntaiele pământului măcar un grăunte de sare. Împăratul era atât de supărat, încât în cele din urmă se îmbolnăvi. Singurul său fiu, se hotărî să dea piept cu arătarea și să o răpună, ca să scape odată pentru totdeauna întreaga împărăție de boli și sărăcie. Se pregăti deci într-o zi, își luă calul credincios, se înarmă până-n dinți și intră în mina de sare. Făclia pe care o ținea ridicată deasupra capului, lumina cu pâlpâiri înșelătoare pereții înguști și bârnele de lemn care susțineau tavanul, ajutând calul să pășească într-o oarecare siguranță. Cu toate simțurile în alertă, prințul coborî prin galeria principală până ce un val de aer rece îl lovi peste față și o voce adâncă îl avertiză:
- „De n-ai să faci cale-ntoarsă
Vâlva Sării, fioroasă,
Te va transforma pe loc
În monstru fără noroc”
Dar prințul era un voinic curajos și puternic, așa că nu îl speriară nici cuvintele fioroase și nici furtuna care se porni să îl lovească cu bolovani grei de sare. Descălecă și porni de unul singur de-a lungul tunelului din ce în ce mai îngust și mai rece, ținând într-o mână făclia și în alta paloșul. Nu trecu mult și vântul puternic reuși să stingă flacăra care îi lumina calea, așa încât viteazul se trezi într-o beznă totală. Ridică brațele pentru a se sprijini cu palmele de pereți, înaintând pe bâjbâite și poticnindu-se la fiecare pas. La un moment dat își scăpă paloșul, care se rostogoli cu zgomot departe de el. Cu toate acestea, prințul continuă să înainteze, până când i se păru că zărește o lumină alunecând de-a lungul galeriei, pe niște trepte care coborau adânc spre inima pământului. Urmări lumina până se trezi într-o sală imensă, față-n față cu o creatură atât de pocită încât i se adună carnea pe el de silă. Gura imensă, cu patru șiruri de dinți ascuțiți, rânjea la el, în timp ce ochii uriași, rotunzi și ieșiți din orbite îl fixau pofticioși. Valuri încâlcite de păr, acopereau un trup imens și diform, care se mișca stânga-dreapta pe patru picioare groase, terminate cu labe de balaur. Înainte ca flăcăul încremenit de surpriză să apuce să scoată măcar un sunet, Vâlva Sării, căci ea era, suflă un aer sărat asupra lui, transformându-l pe loc într-un monstru de sare.
Așteptă zadarnic sărmanul împărat căzut la pat să i se întoarcă feciorul. Din ziua în care prințul coborâse în mină, nimeni nu mai auzi de el și întreaga împărăție îmbrăcă haine cernite, convinși cu toții că voinicul se prăpădise. Tot în acea vreme, la marginea împărăției, locuia un miner atât de sărac încât nu avea cu ce își îmbrăca și hrăni cele patru fete pe care le creștea singur după ce i se prăpădise nevasta. Nevoia îl făcu în cele din urmă pe sărmanul om să-și ia inima în dinți și să se hotărască într-una din zile să intre în mină pentru a scoate cât de puțină sare pe care să o vândă pentru a-și putea duce traiul cu fiicele sale. O chemă așadar pe cea mai mare dintre fete la el înainte de plecare.
- Draga tatii, nevoile ne răzbesc și eu nu pot sta cu mâinile în sân. Îți las în grijă pe surorile tale mai mici. Dacă nu mă întorc până se înserează, ia fetele și du-te la mătușa ta, poate cu ea viața voastră va fi mai îndestulată.
- Nu pleca, tătucă, suspină fata, am să îmi caut ceva de lucru la palat, sunt deja destul de mare ca să am grijă de voi. Surorile mele mai mici au nevoie de tine!
Minerul își privi cu drag fata, o mângâie pe cosițele arămii și își luă rămas bun de la toate copilele, hotărât să facă cumva să scoată ceva sare din mină, oricât de puțină. Ancuța, căci așa o chema pe fata cea mare, îl petrecu o bună bucată de drum, încercând să îl convingă să renunțe la planul său periculos. Nereușind să-l facă să se răzgândească, se întoarse acasă cu sufletul greu. Trecând pe lângă un pâlc de copaci, dădu peste calul prințului, care ieșise din mină singur și rătăcea în căutare de hrană.
- Ce frumos ești, se minună fata! Cine e stăpânul tău?
Privi în jur și nevăzând pe nimeni, apucă animalul de căpăstru. Frumosul cal sur o urmă supus până la coliba în care o așteptau surorile mai mici. Se jucară cu el până le apucă seara, împletindu-i flori în coamă și hrănindu-l cu mere pădurețe. Nici după ce se întunecă de-a binelea și apăru luna pe cer, minerul nu se întoarse, așa că fiica cea mare nu reuși să doarmă de grijă toată noaptea. Se așeză la fereastră și nu se mai ridică de acolo decât când apărură zorii. Mai așteptă o zi, sperând că tatăl ei scăpase de Vâlva Sării, apoi, văzând că nu mai e rost ca tatăl ei să apară, își urcă surorile pe cal și le duse la mătușa lor, în satul alăturat. După ce le lăsă în grija femeii, fata porni pe urmele tatălui său.
Nu îi luă prea mult timp să ajungă la intrarea în mină, calul purtând-o pe drumul urmat de prinț. Fără torță sau armă, copila înfruntă întunericul lipită strâns de gâtul calului. La un moment dat, o pală de vânt rece o izbi în față și un glas care o înfioră îi șopti la ureche:
- „De n-ai să faci cale-ntoarsă
Vâlva Sării, fioroasă,
Te va transforma pe loc
În monstru fără noroc”
Calul se ridică în două picioare, gata să o doboare din șa. Ancuța reuși să îl liniștească, dar nu descălecă, cu toate că galeria se îngusta din ce în ce mai mult. Zărind lumina care părea să o călăuzească, fata minerului se opri în loc, ascultând cu atenție întunericul. Un șuierat ciudat se auzea puțin mai în față, ca și când un izvor subteran se strecura pe undeva prin mină. Îi veni să își strige tatăl, dar teama fu mai puternică decât dorința de a-și căuta părintele. Simți cum o încinge o sete cumplită, dar nu coborî nici de această dată de pe cal. Suportase de atâtea ori foamea, încât se simțea în stare să suporte chiar și cea mai teribilă sete. Licărirea luminoasă se apropie de ea, îi jucă prin față, după care începu să se îndepărteze din nou, într-o chemare mută. Ancuța înaintă puțin, dar înainte de a pătrunde în sala imensă și intens luminată, un monstru imens îi sări în față aruncând-o cu tot cu cal din fața furtunii care se stârnise împroșcând în toate direcțiile cu bolovani de sare. Speriat, calul o luă la goană, scoțând-o în scurt timp din galerie. Revenindu-și din spaima ei, fata minerului găsi prinsă de șa o bucată de sare, curată și cristalină. Rezistând impulsului de a se întoarce în mină, Ancuța duse sarea mătușii sale.
- Du-te mâine la palat, vinde-o și cumpără surorilor mele haine și mâncare, îi spuse femeii care căscase ochii de uimire.
- Ai fost în mină?
- Nu îmi pune întrebări, rosti fata minerului, căutând să se odihnească înainte de a-și face un nou plan de a pleca în căutarea tatălui ei.
Mătușa fetelor ascultă și nu se opri până în poarta palatului. Auzind că o femeie vindea sare, împăratul se ridică degrabă de pe patul de suferință și ceru să-i fie înfățișată lui aducătoarea bulgărelui de sare. O luă de îndată la întrebări. Femeia nu ascunse faptul că nepoata ei adusese acasă sarea, așa că împăratul porunci să îi fie adusă fata.
- De unde ai luat bulgărele de sare, o întrebă pe fata minerului?
Ancuța învățase să nu mintă, așa că îi povesti împăratului pățania din mină.
- De unde are o fată ca tine un cal?
- L-am găsit.
Cuprins de o bănuială, împăratul ceru să i se aducă animalul care o purtase pe fată în mină. Recunoscu de îndată calul prințului, iar ochii prinseră a-i lăcrima. Văzând slăbiciunea împăratului, fu chemat în grabă vraciul palatului. Pentru că acesta lipsea, o servitoare o aduse pe bătrâna doftoroaie din sat, o femeie pricepută la descântece, vrăji și leacuri.
- Nu te mâhni foarte, Măria-Ta, zise baba atingând fruntea împăratului, fata minerului va aduce din nou soarele în palat.
Până să apuce împăratul să își revină cu totul și să o întrebe ce voise a zice prin acele cuvinte, doftoroaia dispăru fără urmă, lăsând Ancuței care nu se mișcase din locul ei, o oglinjoară cu mâner de lemn. Fata părăsi palatul călare pe calul prințului, după ce îl asigură pe împărat că avea de gând să se întoarcă în mină și să o răpună pe Vâlva Sării. Se asigură că surorile sale sunt bine îmbrăcate și hrănite, că nu avea să le lipsească nimic cât timp era plecată, iar apoi luă drumul minei de sare.
De data aceasta, nici nu intră bine în galeria principală că se porni furtuna și vocea adâncă porni să se tânguiască:
- „De n-ai să faci cale-ntoarsă
Vâlva Sării, fioroasă,
Te va transforma pe loc
În monstru fără noroc”
Lumina călăuzitoare apăru înainte cu mult de a ajunge la treptele care coborau în sala cea mare, iar calul fornăi neliniștit, anunțând-o că nu mai erau singuri în galerie. Zări imediat monstrul care blocase tunelul ce ducea spre sală. Uriaș, cu trupul format din bulgări de sare, înțepenise în deschizătura pe care o blocase cu totul. Ca să îl poată doborî, ar fi trebuit să-i reteze cu ceva cel puțin picioarele groase. Calul necheză ușor, apropiindu-se periculos de mult de namila diformă. Monstrul se aplecă și îl mângâie între urechi. Din găvanele adânci ale ochilor, prinseră a șiroi două pârâiașe albastre și curate ca niște lacuri de munte. Atunci, fata minerului pricepu că monstrul de sare nu era altcineva decât prințul dispărut. Cu toate acestea nu se putea gândi să îl considere prieten, atâta timp cât se afla sub influența unei vrăji. Ca să poată să înfrunte Vălva Sării, trebuia să treacă cumva de el, ceea ce nu părea deloc ușor.
- Dă-te din calea mea, strigă fata minerului!
Monstrul mugi, dar nu se mișcă. Calul nu o mai ascultă când îl îmboldi cu genunchii să se avânte înainte. Fără a se descuraja, Ancuța descălecă și se pitulă în grabă printre picioarele uriașului. Până ce acesta băgă de seamă și se întoarse după ea, fata trecuse deja în sala de la capătul treptelor, trezindu-se în fața Vâlvei Sării. Arătarea rânji răutăcios, scuturându-și pletele cenușii în vântul care începuse să sufle și mai puternic. Deschise gura cu cele patru șiruri de dinți, suflând spre fată un valul de aer sărat și rece cu care îi vrăjea pe toți cei ce îndrăzneau să coboare în mină. Ancuța fu mai rapidă decât vântul otrăvit. Scoase oglinda doftoroaiei și, lovindu-se de suprafața acesteia, vraja se întoarse asupra Vâlvei. Un tunet îngrozitor se sparse de pereții galeriilor odată cu explozia care împrăștie trupul arătării în toate cele patru zări. În locul monstrului de sare, în spatele fetei, apăru prințul după care jelise întreg regatul. Împreună, fata și fiul împăratului, urcară în spinarea calului, care îi scoase la ieșirea din mină, unde se vedeau o mulțime de mineri scăpați și ei de vrajă. Printre aceștia, Ancuța își găsi tatăl. Despărțindu-se de prințul salvat, fata plecă însoțită de părintele său, după surorile mai mici.
Nu trecu mult până ce în întreaga împărăție se află că Vâlva Sării fusese biruită de către fata minerului. Împăratul se însănătoși, hotărând să dea o mare petrecere la palat pentru a sărbători eliberarea minei și a întregii împărății, ocazie cu care fiul său să își aleagă o soție. Departe de forfota palatului, minerul și fiicele sale, porniseră către mină cu un car vechi, pentru a încărca bolovanii de sare care zburaseră în toate direcțiile odată cu explozia care o răpusese pe Vâlva Sării.
- Singura noastră avere e cinstea, îi explicase Ancuței. Nu avem ce căuta la palat, chiar dacă ai fost invitată. Serbările sunt pentru cei de rang mare. Noi trebuie să muncim și să ne vedem de treaba și de viața noastră.
Ascultătoare, Ancuța se strădui să adune cât mai mulți bolovani de sare, fără să știe că, odată început balul, prințul o căuta tocmai pe ea dintre toate fetele, vrăjit de curajul, frumusețea, istețimea și cumințenia de care dăduse dovadă atunci când o întâlnise în mină. Mai mult, era recunoscător că se afla în viață cu înfățișarea lui și nu a unui monstru, fapt ce se datora numai fetei de miner. Nereușind să o găsească, prințul părăsi balul chiar atunci când acesta era în toi, se urcă pe calul său cel sur și porni spre casa minerului, însoțit de câțiva oșteni. Tocmai când ajunse la ușa căsuței sărăcăcioase, se întorcea și minerul cu fetele sale. Ancuța trăgea carul în locul unui cal, minerul îl împingea de la spate, în timp ce fetele mai mici, ajutau pe margini cum puteau și ele. Văzându-l pe prinț, atât de falnic și de strălucitor în straiele noi și bogate, fetele mai mici înțepeniră pe loc.
- Minerule, am venit să-ți iau fata la bal, strigă vesel prințul.
- Nu are cele trebuincioase unei astfel de sărbători, spuse cu fruntea plecată tatăl fetei. Iertare, Măria Ta, ne bucurăm, desigur, că te-ai întors, dar noi suntem o familie sărmană, care nu e obișnuită cu fețe alese.
Prințul privi spre Ancuța. Fata în zâmbi încurcată, cu obrajii în flăcări, atât de frumoasă că părea o zână a munților. Fiul împăratului descălecă și îi prinse mâinile între palmele lui.
- Ar trebui să te obișnuiești cu viața de la palat...
Minerul ridică privirea nedumerit.
- Asta, continuă prințul, dacă fata ta mă acceptă de bărbat, iar tu ești de acord să îmi dai mâna ei.
- Cine sunt eu să mă opun, suspină bietul miner, uluit de asemenea cerere?
Alaiul, cu prințul și Ancuța în frunte, cu minerul și fetele lui mai mici în urmă, se întoarseră la palat, acolo unde, nu după mult timp, avu loc cea mai strălucitoare și mai bogată nuntă despre care se vorbise vreodată. De la mina eliberată de Vâlvă, începură să pornească prin întreaga lume care încărcate cu bolovani de sare, atât de multe, încât se formă un drum al sării despre care se vorbește până în zilele noastre. Eu am încălecat pe un drob de sare și v-am spus povestea aceasta cu bucurie mare.