De fiecare când se stârnea câte o revoltă în clasă, Cezara se retrăgea în banca ei, deschidea un manual, sau desena pe marginile vreunui caiet. Desenul o calma, o transpunea într-o lume diferită, ruptă de realitate. În ultimul timp, însă, scandalurile se țineau lanț, iar subiectul era același: Ciudatul. Porecla se potrivea noului coleg, care apăruse în mijlocul anului școlar, în mijlocul săptămânii și în mijlocul orei de chimie, ca să bulverseze o clasă de eminențe cenușii, toți aleși pe sprânceană și provenind din familii care aveau o anumită greutate în viața socială a orașului. Se potrivea nu numai aspectului, ci și comportamentului afișat față de colegi și față de profesori. Cezara nu fusese impresionată cine știe ce de îmbrăcămintea veșnic neagră, de geaca de piele cu ținte, pe care nu o dădea niciodată jos, oricât ar fi fost de cald, de bobancii înalți sau de părul lung, adunat într-o coadă rebelă și nici de răspunsurile monosilabice aruncate ori de câte ori i se adresa o întrebare. Îi câștigase interesul, însă, în ziua în care luase nota zece pentru prima dată, în teza la matematică, după un șir de note de doi și trei.
- Ai copiat, urlase Rareș, declarat matematicianul clasei și care nu luase decât nouă. Nici unul dintre noi nu a luat zece, iar câțiva chiar suntem olimpici! Tu ai fost o rușine pentru clasă de când ai venit! Ai copiat!
- De ce nu ai copiat și tu, întrebase batjocoritor Sergiu, Ciudatul, aruncându-și cu un gest scurt spre spate coada ajunsă cumva pe umăr?
Rareș nu se oprise cu scandalul acolo. Dăduse fuga la dirigintă, fusese convocat și Coman, profesorul de matematică. Ba chiar, la un moment dat apăruse și tatăl lui la școală. Cezara auzise o frântură din discuția purtată în ușa clasei cu doamna directoare:
-…este imposibil ca un elev de corigență să ia nota maximă în teză, insista tatăl lui Rareș, iar cei care au făcut dovada muncii în tot timpul anului școlar să nu reușească acest lucru…
Pierduse firul evenimentelor, concentrată pe noul ei unicorn care prindea contur pe coperta caietului de istorie. Nu se amestecase nici în certurile ulterioare, determinate de atitudinea nonconformistă și presupus deviată a noului coleg. Acum, însă, ridicase privirea către grupul adunat în jurul Ciudatului.
- De ce copiezi, îl interpelase de data aceasta Aurora, una dintre premianții permanenți ai clasei?
- De ce nu?
- Nu e frumos față de noi, față de doamna profesoară și nu îți folosește la nimic pe viitor!
- Spui tu?
- Chiar îți bați joc de toată lumea, interveni Rareș?
Sergiu ridică din umeri și îi întoarse spatele. Acest gest stârni furtuna care își arătase semnele încă cu câteva săptămâni în urmă. Rareș îl prinse de umăr într-un gest menit să-l întoarcă, iar noul coleg, anticipându-i parcă mișcarea, ridică antebrațul cu repeziciune, barându-i mișcarea mai violent decât se așteptau toți cei de față. Imediat, în apărarea lui Rareș se aruncară Doru și Mihai, prietenii lui, fiecare apucându-l pe Ciudat de câte un braț, părând gata să-l răstignească. Se auzi un țipăt de fată și astfel începu cel mai teribil episod la care fusese Cezara martoră vreodată, o bumbăceală în toată regula. Fără să stea pe gânduri, fata se repezi pe coridor în căutarea dirigintei. Norocul îi surâse, scoțându-i-o în cale înainte ca balamucul să se lase cu răniți.
- Este un șoc pentru mine să văd unde ați ajuns, se auzi vocea autoritară a profesoarei, după ce reușise să liniștească spiritele și să readucă liniștea în sala de clasă. Nu, nu vreau să aud nici o explicație, continuă, făcând un semn clar în direcția mâinii ridicate de Rareș. Nimic nu scuză o astfel de atitudine în școală și vreau angajamentul vostru, al tuturor, că astfel de incidente nu se vor mai repeta!
Nu îndrăzniră să o privească în față nici unul dintre colegi, înafară de Sergiu, bineînțeles.
- S-a auzit și la tine, Sergiu Roman?
Normal, răspunse mucalit noul coleg, fără să își aplece privirea și fără alte comentarii.
Alexandra, colega de bancă a Cezarei, o înghionti ușor:
- Poate că în clasă nu se va întâmpla nimic, dar la plecare, îl va aștepta o mare surpriză pe Ciudatul ăsta!
- Ce vrei să spui?
- Lasă că o să vezi tu! Mi-a șoptit Mihai, doar știi cât de mult vrea să mă impresioneze, că i-au copt-o deja de când ne-a adus tezele la fizică și la chimie! E prea de tot ca un corigent să ia zece pe linie în toate tezele. Azi o să-și învețe lecția!
- Nu a fost niciodată corigent, Ale!
- Nu, dar ar fi putut să fie dacă nu ar fi copiat la teze, nu-i așa?
Cezara nu răspunse. Privi spre Sergiu. Acesta își ridicase mânecile de la geacă, până aproape de cot, dezvelind un tatuaj în formă de dragon deasupra încheieturii drepte. Nu zărea prea bine desenul, dar liniile principale semănau cu cele ale unui desen de calitate. Cine ar fi putut aprecia mai bine decât ea un desen de calitate?
- De ce sunteți atât de siguri că a copiat, murmură ușor?
- Hai, lasă-mă, atunci de ce ia numai note de doi și de trei tot timpul?
Cezara nu putu oferi nici o explicație, deși nutrea speranța ca o astfel de explicație să existe. Începu să tremure în sinea ei la ideea că, după o astfel de ieșire cum fusese cea de dinainte, colegii ar continua mai înverșunat, înafara zidurilor școlii. În pauză, îl urmări pe Sergiu care se îndreptase spre baie.
- Vrei să intri cu mine, o întrebă el brusc, înainte de a trece de ușă, surprinzând-o?
- Nu… nu, se bâlbâi ea, voiam să vorbesc cu tine.
- Nu e nimic de spus!
Intră în baie, lăsând-o pe coridorul din fața ușii, mai încurcată decât fusese înainte de a lua hotărârea de a discuta cu el. Câțiva băieți trecură pe lângă ea rânjind. Cu obrajii în flăcări, se retrase puțin lângă perete, așteptându-l pe Ciudat să iasă. El trecu pe lângă ea, ca și când nu ar fi văzut-o.
- Vrei să te oprești puțin?
- De ce aș face-o?
- Eu zic că te interesează în mod direct!
- Chiar așa?
Se opri în sfârșit și își apropie ochii periculos de ai ei. Erau căprui, înconjurați de gene lungi și negre, ca de fată.
- Ascult!
- Nu trebuie să pleci singur de la cursuri!
- Te oferi să mă însoțești?
Zâmbetul obraznic nu o neliniști mai mult decât amenințarea celor ce ar fi putut să se întâmple între băieți dacă ceilalți ar fi ajuns să-și pună planul în aplicare, oricare ar fi fost el. Putea să-i răspundă pe măsură.
- De ce nu?
- Nu vrei să fii văzută în compania mea, sunt sigur!
Se depărtă de ea și se întoarse în clasă, îndreptându-și umerii și luând un aer batjocoritor de îndată ce trecu de prag. Cezara îl urmări pe furiș restul orelor. În pauze începu să-i creioneze portretul. Nasul extrem de drept, cu nări fremătânde precum cele ale unui mânz abia învățat cu șaua, ochii adânci, adăpostiți de sprâncenele înclinate într-o expresie de aroganță prea clară pentru a nu fi studiată, ovalul prelung al feței cu liniile pomeților, colțuroase, neobișnuite și în sfârșit, buzele adunate într-o linie subțire, aspră. Fu cât pe ce să îl rateze la sfârșitul orelor. Ca de fiecare dată, imediat ce sună, Sergiu își înfășcă rucsacul pe umărul stâng și se îndreptă spre ieșire cu pași mari. Îngrămădindu-și caietele și cărțile unele peste altele, Cezara se repezi după el. Constată că toți se repeziseră după el. Băieții și fetele din clasă, provocară o învălmășală de nedescris în dreptul ușii. Sergiu se încruntă o clipă. Până ce el ajunsese din ultima bancă în dreptul catedrei, se formase un ghem de trupuri, ca o barieră în calea lui. Norocul Cezarei. Reuși să îl ajungă și să îl prindă de mână:
- Ei?
Sergiu dădu din cap, cu o scuturare scurtă a cozii întunecate.
- Faci ce vrei! Își trase mâna dintre degetele lui și se strecură cu dibăcie printre ceilalți colegi.
Cezara întinse pasul și, puțin mai târziu, se felicită pentru că nu renunțase la planul ei. Îi văzu imediat pe cei șase băieți adunați în curtea școlii, lângă una dintre porțile de pe terenul de fotbal. Sergiu nu le aruncase nici o privire, dar fetei îi venea greu să creadă că el chiar nu îi văzuse, mai ales că, îndată ce el ieșise în curte, grupul prinsese a se mișca în direcția porții care dădea spre stradă.
- Știai, nu-i așa?
Vocea lui Sergiu o luă prin surprindere. Ce să-i răspundă? Știa că i se pregătea ceva, dar nu știa ce anume.
- Nu sunt bebeluș!
Ce-o fi însemnat asta în viziunea lui, numai el știa. Cezara ajunse în dreptul umerilor săi și îl apucă din nou de mână, privindu-l rugător:
- Nu știu nici ce ești și nici ce vrei să fii, dar nu vreau să ți se întâmple nimic rău! Poți înțelege asta?
- Pentru că…?
Se oprise. „Te rog, nu te opri, implorară ochii ei!” De ce ar fi ascultat-o? Ridică din sprâncenele negre, îndemnând-o să răspundă.
- Ar trebui să am un motiv?
- Unul chiar foarte bun aș zice!
Erau încă în curtea școlii. Grupul băieților se oprise și el, părând nedumerit de scena care se derula în fața lor.
- Putem să discutăm acest subiect cu altă ocazie?
- Putem să îl discutăm acum!
Să trăznească și să fulgere dacă știa ce ar fi fost potrivit să-i spună. Habar n-avea cum judecau băieții și cu atât mai puțin acest băiat. Rămase pe loc căutând explicația. Sergiu surâse în colțul gurii și ieși din curte singur, cu umerii drepți și cu coada răscolită de vântul aspru stârnit din senin.

*

Se zvârcolise toată noaptea, măcinată de vina de a-l fi lăsat să plece cu ceata de băieți furioși pe urmele lui. Își măcinase creierii încercând să găsească răspunsuri și pentru ea. De când interesul pentru cauza Ciudatului? De când îi păsa de răfuielile dintre băieți? De când devenise într-atât de îndrăzneață încât să-l urmărească și la baie și în curte? Sinapsele îi erau asaltate mereu și mereu de o singură replică: „Șase contra unul”. Tremura deja destul de tare când ajunse în clasă. Prima. Se învârti câteva minute printre bănci, după care se trezi aplecându-se asupra ultimei din șirul de la perete, scotocind printre hârtiile din pupitru, fără rușine. Nu găsi copiuțe, doar o curățenie exemplară. Într-o parte erau aliniate testele de la matematică, în cealaltă parte, cele de la fizică. Trecu printre ele cu privirea. O adevărată colecție de doi și trei, dar nu pentru că erau problemele rezolvate greșit. Pur și simplu nu erau rezolvate deloc. La unele se străduise măcar să scrie enunțul problemelor. Acelea purtau triumfătoare nota trei. Cele care avea doar numele înscris cu litere ascuțite și înclinate spre dreapta, purtau nota doi. Ciudat!
- Ai auzit, intră în clasă Alexandra împreună cu încă două colege?
- Ce să aud, tresărise Cezara, simțindu-și pulsul urcând în gât?
- Mihai, Traian și Ciudatul sunt în spital. Același spital! Abia aștept să apară Mihai să ne spună mai multe!
Mihai nu apăru. Nu apăru nici unul dintre cei șase băieți care formaseră grupul de intimidare pentru Sergiu. Orele se derulară lent, mai lent decât de obicei, fără ca vreo veste să ajungă în clasă, cu toate că diriginta fusese teribil de tensionată în timpul orei de chimie. Cezara încercă să scape de propriile neliniști continuând portretul pe care începuse să i-l facă lui Sergiu. Umbrele ochilor, textura pielii, părul ușor ondular și se opri, căutând prin amintiri informații legate de forma urechilor. Colega ei de bancă se lăsă să cadă brusc lângă ea:
- Ce naiba desenezi tu?
Dădu să-i smulgă lucrarea, dar Cezara o ascunse imediat la spate.
- Nu! Pot! Să! Cred!
Le chemă pe celelalte colege și nu se opri din gesticulat până nu se adună aproape toată clasa la banca lor.
- Arată-le, porunci răstindu-se buna ei colegă de bancă!
Cezarei începu să-i fie frică. Nu că și-ar fi pierdut popularitatea, pentru că nu era ea cine știe ce populară în liceu sau în clasă, chiar dacă stătea în bancă cu cea mai populară fată din oraș sau chiar univers, pur și simplu pentru că ei erau mulți, iar ea era singură. O forțară să se ridice și se năpustiră asupra mâinilor ei. Hârtia se rupse în tot atâtea bucăți, câte mâini o apucaseră.
- L-a desenat pe Ciudat!
O sumedenie de ochii se fixară asupra ei, tulburi, gata de atac.
- A fost doar un desen, reuși să șoptească, ce am făcut?
Alexandra își înfășcă rucsacul din pupitru.
- Nu mai stau cu tine în bancă nici măcar o fărâmă de secundă!
Cezara nu încercă să o îmbuneze, nu încercă să explice nimic. Adună bucățile de hârtie, încercând să le netezească, după care se așeză la locul ei. Își simțea lacrimile arzându-i pleoapele. Cu toată durerea, nu le dădu drumul să iasă. Le ținu acolo toată ziua, forțându-se să nu clipească prea des. Abia când ajunse acasă, închizând ușa în spatele ei, porni să plângă, isteric, lăsându-se în genunchi și adunându-se toată covrig, ca sub povara unei mari nenorociri.
- Dumnezeule! Ai pățit ceva?
Mona, sora ei mai mare, apărută în hol, o ridică în brațe. De ce i-ar fi spus ei? De ce ar fi spus oricui? Oricum, nimeni nu putea să înțeleagă. Nici chiar ea nu putea să înțeleagă de ce se simțea atât de nefericită! Dar îi povesti. Totul! În cuvinte puține, printre suspine și lacrimi, pentru că simțea nevoia să spună cuiva, nu oricui! Primi mângâierile ca un copil, cuibărindu-se în brațele Monei.
- Haide acum, gata! Spală-te și să mergem!
- Unde?
- La spital, desigur!
O privi ca pe o nebună un moment, după care alergă să-i urmeze sfatul. Sora ei conducea fantastic și se descurca de minune în locuri de genul spitalului, așa că, nu după mult timp, Cezara se trezi în fața salonului în care ar fi trebuit să se găsească Sergiu. Mona îi întinse o plasă care apăruse ca din senin în mâna ei și o împinse ușurel în față:
- Haide, eu te aștept aici.
Deși îi tremurau mâinile, reuși să deschidă ușa și să pătrundă în spațiul cu miros greu de medicamente. Îl zări imediat, întins pe patul de lângă geam, cu părul lung răsfirat pe perna de un alb îndoielnic. Purta o pijama ciudată, aducând mai mult a tricou și pantalon de trening. Părea că doarme, cu brațul drept înfășurat în ghips și sprijinit pe piept și cu picioarele încrucișate unul peste celălalt, într-o atitudine nepăsătoare. Cezara se apropie cu pași ușor și se aplecă la urechea lui:
- Ei?
Fără să deschidă ochii, Sergiu mârâi:
- Ce cauți aici?
- Ce crezi că caut?
- Necazuri, bineînțeles!
Cezara zâmbi ușor și se așeză pe marginea patului acoperit parțial cu o saltea plină de ghemotoace. Deschise plasa pe care o ținea stângaci și scoase un borcan cu compot de cireșe. Își făcu de lucru cu el așezându-l pe noptiera goală, apoi și cu pachetul de biscuiți șprițați, simțind cum îi dau târcoale din nou lacrimile.
- Să nu mi te smiorcăi!
Deschisese ochii și o privea atent. Cezara dădu din cap, nu avea să plângă, cel puțin nu acum și nu aici.
- Ești bine?
- De ce n-aș fi?
- Știi tu…
- Ce să știu?
Îi venea greu să-l întrebe dacă luase bătaie. Firește că luase! Avea mâna în ghips, era în spital. „Șase contra unul, îi veni din nou gândul acela sâcâitor”. Se priviră unul pe altul câteva minute fără să își vorbească, după care, Cezara se aplecă, îl sărută fugar pe buze și ieși în goană din salon. Mona nu îi puse întrebări. Era atât de delicată sora ei, atât de bună și de atentă, semăna atât de mult cu mama! Ar fi dat oricât să o aibă și pe mama lângă ea.
- Mâncăm o înghețată?
Era remediul lor încă din copilărie. Orice necaz se topea în înghețata de vanilie cu glazură de caramel. Îi răspunse Monei zâmbind printre lacrimile care sclipeau deja pe genele ei. „Plângăcioaso”, îi spunea Mona mereu când erau mici. Acum doar o mângâie pe creștet, concentrându-se la condus.
Mona o conduse la spital și în ziua următoare, după ore, fără comentarii. Pe drum, Cezara îi povesti că nimeni nu mai vorbea cu ea în clasă, că se întorseseră ceilalți băieți și că nu putuse afla mare lucru legat de incidentul pe care ea nu îl putuse preveni. Sergiu nu revenise la școală, iar Cezara ar fi vrut să știe totuși cât de grave erau urmările nefericitului eveniment asupra lui. De această dată, îl găsi așezat pe marginea patului, cu spatele la ușă, privind prin fereastră castanii înalți. Deși se apropie cât de ușor putu, el îi simți cumva apropierea.
- Să nu mai vii! Ies mâine!
Se așeză lângă el, hotărâtă să nu mai fugă cu una cu două. Ghipsul nou, strălucea pe brațul rezemat de marginea metalică a patului. Cezara își scoase pixul cu șase culori și începu să deseneze pe el cu mișcări arcuite un cap de lup cu coadă de balaur. Era desenul ei preferat. Neîmblânzitul lup, călăuza celor curajoși și balaurul puternic, de care se temeau toate vietățile pământului. Sergiu întoarse capul și îi urmări mișcările. Când mai avea doar câteva tușe de tras, o întrebă încet:
- Ce reprezintă?
- Sufletul meu, zâmbi Cezara, așa îl văd eu!
Sergiu dădu ușor din cap, îndoind brațul ca să vadă mai bine.
- Știi, n-am copiat!
Mărturisirea o luă prin surprindere.
- Nici nu m-am gândit că ai făcut-o!
- Eu nu am timp să învăț, cânt într-o formație rock. Doar la teze! Atunci trag tare, să nu o supăr pe bunica! Nu vreau să rămân corigent sau să repet anul. Am planuri mari pentru viitor. Știi, locuiesc cu bunica.
Era cea mai lungă frază pe care Cezara o auzise vreodată din gura lui. Nu îi ceruse confesiuni, dar se simți grozav de bine că el clarificase misterul notelor.
- Unde cânți?
- Peste tot unde se poate! Mai câștig un ban!
Se auzi o bătaie scurtă în ușă, apoi Mona băgă capul înauntru, făcându-i semn că e timpul să plece. Cezara se ridică ușor de pe marginea patului.
- Cine e?
- Sora mea!
- E frumoasă…
Cezara zâmbi și ieși din salon, fără să își ia rămas bun.
… dar tu ești mai frumoasă, șopti Sergiu după ce ușa se închise în urma ei.

*
Cezara avusese mari emoții pentru întoarcerea lui Sergiu la liceu. Se făcuse o liniște mormântală de îndată ce el intră cu mina lui batjocoritoare schimonosindu-i fața. El studie din prag modificarea locurilor din bănci, înțelese dintr-o privire tot ce era de înțeles, după care își adună lucrurile din ultima bancă și se așeză lângă ea. Se auziră comentarii răutăcioase, dar nici el și nici ea nu le băgară în seamă. Pe bancă, Sergiu își rezemase leneș brațul încă prins în ghipsul de pe care rânjea lupul cu trup de balaur, gata să înghită totul.
- Ai ceva program azi după ore?
Cu obrajii în flăcări, Cezara dădu din cap. Nu avea nici un program. Sergiu îi luă caietul de istorie și îi cercetă atent coperta. Unicornul ei înaripat părea gata să-și ia zborul.
- Am să te duc undeva, bine?
Nu „te invit”, nu „dacă vrei”, pur și simplu „am să te duc”.
- Bine!
Nu își mai vorbiră, deși rămaseră în bancă, aproape unul de altul, că era oră, că era pauză. Timpul aluneca greu de tot pentru Cezara. Era foarte curioasă să vadă unde avea să o ducă Sergiu și era teribil de emoționată, ca și când ar fi trebuit să meargă la o întâlnire adevărată. „Nu e o întâlnire adevărată?” începu să o sâcâie un gând pe care îl alungă imediat.
- Acum ai o iubită?
Rareș apăru lângă ei la sfârșitul orelor, căutând motive de harță.
- De ce ar fi treaba ta?
Rămas fără replică, colegul lor ieși furtunos din clasă.
- O să ne aștepte în curte?
Sergiu ridică din umeri la întrebarea ei.
- De unde să știu ce-i trece prin bostan?
Părea relaxat, dar fata îi simți încordarea mușchilor atunci când îi înfășcă și ei rucsacul, odată cu al lui.
- Nu e cazul, zău, ți-e mâna în ghips!
Îi râse în față, aranjându-și pe spate coada și împingând-o ușor către ieșire. Da, erau așteptați în curte și da, Cezara se simți îngrozită de ce s-ar fi putut întâmpla cu ei. Grupul de această dată era format și din fete și din băieți. Ca și când i-ar fi auzit gândurile, Sergiu o luă de mână:
- Băieții sunt invidioși pe mine, iar fetele pe tine.
Reuși chiar să râdă ușor. Nu era de râs, Cezara își încleștă degetele în palma lui. Atunci, el se aplecă și o sărută pe buze, în fața tuturor. Cezara nu se putu bucura de primul ei sărut. Vedea cu coada ochiului cum se mișca grupul spre ei și începu să tremure.
- Cu mine nu trebuie să-ți fie frică, îi șopti ușor, apoi o sărută din nou, altfel, ca și cum chiar i-ar fi plăcut să o sărute și ca și cum chiar i-ar fi păsat.
Cezarei nu-i veni să creadă atunci când grupul trecu pe lângă ei și ieși din curtea liceului, limitându-se la a le arunca cuvinte obscene. Nu era obișnuită cu astfel de limbaj, nu era obișnuită nici măcar cu reacțiile unor fete pe care, cândva, le considerase prietene și care păreau acum să îi fie cei mai mari dușmani. Într-un târziu, încetând să se mai gândească la colegi, se lăsă condusă în locul acela pe care Sergiu dorea să i-l arate. O sală de sport dezafectată, cu un parchet vechi, măcinat de carii, unde îi cunoscu pe toți cei șapte membri ai formației rock în care cânta el. Toți băieții purtau plete, haine închise la culoare și accesorii stridente. Muzica lor, însă, era ceva care emana putere și încredere, ca un val care te poate înaălța pe niște culmi pe care în alt mod nu le poți atinge.
Petrecu o după-amiază plăcută. La sfârșitul ei, Sergiu o conduse acasă. Nu își vorbiră tot drumul, nederanjându-și unul altuia gândurile. Abia când ajunseră în fața blocului el o întrebă:
- Chiar așa de rău a fost?
- Rău? Îi zâmbi tremurător. Nu am putut să scot un sunet de emoție. Ai o voce fantastică!
- Crezi tu asta?
Dădu din cap. Credea din tot sufletul.
- Cezara !?
Era prima dată când îi spunea pe nume.
- Da?
Își desfăcu cămașa în fața ei. Deasupra inimii lui, se putea vedea un tatuaj proaspăt, în albastru și roșu. Privind capul de lup și coada de balaur, ea își ridică ochii umeziți brusc:
- E…
- Sufletul tău, spuse el, aplecându-se să îi mângâie ochii cu buzele.
Plânse cât o ținu inima, înlănțuită de brațele lui. Într-un sfârșit, reuși să articuleze câteva cuvinte:
- Aș vrea să știu ce s-a întâmplat atunci!
- Atunci…, Sergiu o privi profund, ei au primit o lecție, eu alta. Viața e un șir de lecții! Unii le învață, alții rămân corigenți. Eu nu am fost niciodată corigent!
Cezara nu căută printre multele înțelesuri, îl alese pe cel care îl agrea ea cel mai mult.