POVESTEA DINÞIȘORULUI NÃZDRÃVAN

Locuia odată într-un orășel mic, o fetiță drăgălașă și jucăușă foc, pe care o îndrăgea toată lumea. De dimineața și până seara, Tincuța, căci acesta era numele fetiței, se juca în parcul din apropierea blocului în care locuia, fără a se opri nici chiar atunci când bunicuța ei insista să vină la masă. De îndată ce se trezea, își arunca pijamaua, apuca hăinuțele pregătite de bunicuța și dădea fuga în parc.
- Tincuța, striga bunicuța, nu te-ai spălat pe dințișori!
Dar fetița, odată ieșită pe ușă, nu mai putea fi întoarsă din drum. Încercase mama ei să îi explice cât de important este să ai grijă de guriță, pentru că dințișorii sunt cei care ajută la mărunțirea mâncării și cei care îl fac pe orice copilaș să fie frumos dacă sunt sănătoși și albi. Tincuței nici că-i păsase de toate vorbele mamei. Chiar și tăticul ei o luase odată cu el în fața oglinzii din baie pentru a-i arăta cât de ușor se spală dințișorii cu periuța de dinți, cât de albi și frumoși sunt ei după spălare și cât de bine te puteai simți atunci când îți rămânea în guriță gustul dulce-mentolat al pastei de dinți. Fetița nu ascultase nici de această dată și o zbughise la joacă.
Ce nu știa Tincuța era că unul dintre dințișori, foarte supărat că nu era îngrijit, a hotărât să părăsească gurița ei. Așa că, într-o dimineață, Tincuța s-a trezit fără dințișorul de sus, din față, cel mai frumos dințișor dintre toți. Îl căută prin guriță cu limbuța și, pentru că nu fu chip să-l găsească, dădu fuguța la oglindă. Începu să plângă când văzu locul gol. Speriați de gălăgia pe care o făcea, mama, tata și bunica, veniră într-un suflet să afle cine le necăjise odorul. Aflară deci despre plecarea dințișorului.
- Trebuia să ai grijă de el, dădu din cap bunica.
- Poate se va întoarce, sugeră mama.
- Dacă au văzut cum se poartă Tincuța, probabil că toți dințișorii vor pleca.
- Nu vreau să rămân știrbă, suspină fetița!
Ce mai atâta poveste, cei trei adulți nu reușiră să o liniștească! În acea zi, fetița spălă bine de tot dințișorii rămași, după care hotărî să plece în căutarea fugarului. Ieși din casă și ajunse în parc, tocmai când vecinul ei, Horică, hrănea porumbeii cu pufuleți.
- N-ați văzut un dințișor, întrebă fetița cu glasul tremurător?
- Cum arăta, se interesă cel mai mare porumbel?
- Alb, drăgălaș, … ca un dințișor!
- Cred că am văzut așa ceva lângă cișmea, se gândi o porumbiță cafenie.
Tincuța nu mai rămase mult pe gânduri și o porni spre cișmea. Horică se oferi să o însoțească, pentru a o apăra de eventuale pericole. Lângă ochiul de apă adunat la picioarele cișmelei, o pisică neagră își lingea labele cu mare grijă.
.- Mă scuzați de deranj, îndrăzni Tincuța, n-ați văzut un dințișor?
Pisica o privi cu ochi galbeni, răutăcioși.
- Dacă aș fi văzut, l-aș fi luat imediat! Chiar am nevoie de câțiva dințișori noi! Ai pierdut un dinte? Mare minune dacă nu a plecat el singur de la tine! Voi, copiii, nu prea aveți grijă de igienă! Uite, eu mă spăl în fiecare zi de mai multe ori și nu-mi lipsește nici măcar un fir de păr.
Pisica pufni cu dispreț și plecă de lângă cișmea, mișcându-și coada plictisită.
- Am văzut eu un dințișor, strigă din vârful unui copăcel o vrăbiuță, a luat-o pe aleea cu flori! Cred că voia să iasă din parc și să ia un autobuz.
Fetița privi speriată spre stația din apropiere. Ea era prea mică și nu avea voie să iasă din parc. Călătorii se îmbulzeau în dreptul ușilor fiecărei mașini care oprea în stație, gata să se calce în picioare unii pe alții.
- N-a mers în stație, ciripi altă vrăbiuță, l-a prins pe drum Pichi, cățelul doamnei cu păr roșu! Am văzut asta bine de tot, tocmai ciuguleam din corcodușul de alături!
Tincuța știa unde locuiește Pichi. Îl văzuse deseori la fereastra de la parterul blocului vecin cu parcul. Lătra la toți copiii care se nimerea să treacă prin dreptul lui. Se repezi într-acolo, hotărâtă să-l facă pe cățel să-i înapoieze dințișorul. Ca de obicei, Pichi lenevea, tolănit pe perna din fața ferestrei.
- Nu ți-am luat eu dințișorul, am destui dinți. Ia uite! Deschise fălcile într-un căscat uriaș. Nici unul dintre dinții lui nu semănau cu dințișorul pierdut. Eu am mare grijă de dinții mei, adăugă el, întinzându-se la loc. Dar, l-am văzut, să știi! Se urcase pe leagăn și aștepta să întâlnească un copil cuminte, care să aibă grijă de el așa cum trebuie.
Tincuța și Horică dădură fuga la leagăn. Doi băieți se legănau cu putere, făcând să scârțâie lanțurile leagănului, pe jumătate ruginite.
- N-am văzut nici un dințișor, strigară ei la întrebarea Tincuței! Poate ți l-a luat Zâna Măseluță!
- Nu există Zână Măseluță, ripostă Horică!
- Oare, chiar nu există o astfel de zână, întrebă cu speranță Tincuța?
- Nu există, o asigură Horică!
Tincuța se așeză în iarba înaltă și începu să plângă.
- Îmi vreau dințișorul înapoi! Voi avea mare grijă de el, promit!
- Eu cred că dințișorul se va întoarce la tine, zise bunica apărută ca din senin lângă ea. Dacă va vedea că ai grijă de dințișorii tăi, se va întoarce cu siguranță!
- Crezi tu asta, Buni?
- Chiar așa cred!
Mai liniștită, Tincuța se întoarse acasă. Începu să își spele dințișorii în fiecare dimineață și în fiecare seară. Într-o zi, privindu-se atentă în oglindă scoase un chiuit de bucurie. Dințișorul năzdrăvan revenise la ea. Acum chiar părea mai mare, mai alb și mai strălucitor. Era atât de drăgălaș încât, pentru a nu-l supăra, începu să îl spele chiar de mai multe ori pe zi, de fiecare dată când se murdărea cu mâncărică. Devenise foarte atentă cu fiecare dințișor, așa încât acum nimeni nu o întrecea la spălatul cu periuța. Pisica de la cișmea se împrietenise cu Pichi și se întâlneau cu Tincuța de multe ori în parc pentru a se lăuda fiecare cât de curați își păstrau dințișorii. Povestea să o termin mă grăbesc, căci voi fugi și eu cu periuța dinții să îmi netezesc!