agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2303 .



Prima prașilă
proză [ ]
(partea III)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [liviu46 ]

2015-07-24  |     | 



Glumele și împunsăturile amicale dintre el și Ralița continuară, întărâtate când și când de Costel, până când ambele familii se așezară la masă, fiecare la umbra puțină a propriei mașini. Mâncară în liniște, mestecând conștiincioși fiecare îmbucătură, văzându-și, în același timp, fiecare, de gândurile sale: Ralița calculând și recalculând, de câteva ori, numărul de rânduri de porumb pe care trebuia să le prășească zilnic, azi și zilele următoare, pentru a se încadra în acele termene pe care le știa ea din bătrâni și de la care nu e voie să facă rabat, iar Neculai, ajustând planul de narațiune, cu care voia să-l dea gata pe vecinul lui, Costel Pritocea, deîndată ce vor termina și unii, și alții, de mâncat.
Încheiară masa cu un pahar de vin alb, băut în tihnă de Ralița și două, băute pe nerăsuflate, de Neculai. Foloseau pahare de plastic, din acelea de unică folosință, care bărbatului nu-i erau pe plac, întrucât, dacă nu erai atent și-l strângeai mai tare în mână, riscai să-i arunci tot conținutul pe jos, sau, mai rău, pe propriii pantaloni.
– Hai să-ți dau un pahar de vin, mă’ Costele! își strigă Neculai vecinul, demersul său ascunzând o dublă intenție: aceea de a mai bea un pahar de vin, dar mai cu seamă pe cea de a-și începe istorisirea pentru care se pregătise cu atâta sârguință pe parcursul ultimelor două ore.
– Am și io, nea Neculae, da’ vin, ca să nu te refuz.
Bătrânul umplu pe botul mașinii două pahare cu același vin alb, apoi, când invitatul său fu lângă el, le luară în mâini și le atinseră, într-un simulacru de ciocnit.
– Þi-am povestit ce i-am făcut lu’ Paulică, ala mic a lu’ Cristache Surugiu, acu’ vreo două luni… până să înceapă tăiatu’ la vie? intră Neculai direct în subiectul vizat.
– Nu, nea Neculae, răspunse Costel. Nu mi-ai povestit.
Costel nu mințea. Într-adevăr, nu-i povestise Neculai nimic, dar el știa întreaga poveste, aflată din alte surse, așa cum, de altfel, o știa tot satul.
– Știi că ăla-i cam tăntălău!?... își începu el istorisirea, cu un aer de povestitor versat. Da’, stai să vezi!... Eram la Cârlige… acolo unde am io via… pă linia a treia… lângă Vasile Pârvu. Smulgeam ciulinii, că anu’ trecut am cam scăpat-o din săpat, din cauza ploilor, și să făcuseră – ai dracu’ nenorociți!… de nu să mai vedea via din ei. Tocmai terminasem, îi făcusem grămadă în marginea viei, da nu puteam să le dau foc, că’ bătea vântu’ cam tare. Mă pregăteam să plec, când… cine crezi că apare?!... Paulică al meu, cu căruța lui, cu calu’: „Să trăiești, nea Neculae!”, „Noroc, mă’ Paulică!”, „Ai strâns ceva!... Recoltă bogată!...” mă ia el peste picior, uitându-să la grămada mea de ciulini. „Am strâns, Paulică! Dacă-i vând p-ăștia, om mă fac.” Și atunci mi-a venit ideea. „N-ai auzit?...” zic io și mă fac că mă uit la el nedumerit. „Ce s-aud?” mă întreabă el, la fel de nedumerit. „Îi ia ăștia de la Institutu’ Cantacuzino… Plătește cinci lei pe kil… Cică face din ei un vaccin contra cancerului… ”
– Ha, ha, ha! râse Costel, înveselit de felul în care Neculai își spunea povestea.
– Ha, ha, ha! râse și Neculai, amintindu-și fața lui Paul, care, în timp ce-l asculta, făcea probabil calculele de rigoare, măsurând din priviri grămada de ciulini, care, negreșit, în imaginația lui, începuse să capete străluciri de comoară. Când l-am văzut ce moacă face – continuă Neculai, cu și mai mult patos, încurajat de hohotele de râs ale lui Costel – m-a bufnit și pă mine râsu’, ca și-acuma, de era să mă dau de gol. Noroc că mi-a venit ideea salvatoare și, uitându-mă în jur, i-am zis, ca și când râdeam de o idee ce-mi venise… așa… privind peste viile oamenilor: „Și când te gândești că toți proștii ăștia le-a dat foc, în loc să-i facă bani!?... Ce să le faci, dacă nu se uită la televizor și nu citește ziarele!?...”. „Da’, Institutu’ ăsta, nu-i la București?...”, m-a întreabat el, oleacă neîncrezător, după ce a stat fără glas câteva minute bune, în timp ce io îi dădusem înainte cu brașoavele mele, despre ce afacere minunată se poate face în ziua de azi cu vânzarea ciulinilor. „La București e, da’ colectează și la noi, la Buzău… ”, i-am zis io cu toată seriozitatea. Cu toate astea, vedeam că nu-l convinsesem, deși îmi cerea mereu amănunte, mai multe, și mai multe... După ce mi-am răcit io gura și i-am răspuns la toate întrebările lui tâmpite, ce crezi că-mi zice?!...
Costel, ca răspuns la întrebarea, mai curând retorică, a lui Neculai, ridică doar din sprincene și-l privii cu curiozitate. Viorica, nevasta lui Costel, care terminase de strâns alimentele și resturile de pe mușamaua pe care serviseră masa, se apropiase și ea de cei doi și asculta, cu un zâmbet blând în colțul buzelor ei cărnoase. Chiar și Ralița, care știa povestea pe de rost, în cele mai mici amănunte, părea că ascultă, cu-n aer distrat și-un zâmbet șters, împietrit pe buzele-i arse de vânt.
– Prost-prost, da’ bănuitor! continuă Neculai, a cărui vervă creștea din ce în ce, văzându-se ascultat cu interes de toți cei de față. Se uită la mine cu ochii lui speriați, ca de viezure încolțit și zice: „Hai bre, nea Neculae, că matale-ți bați joc de mine!... Cum să cumpere ăștia ciulini?...” Zic: „Gata! Mi-am răcit gura de geaba!” Când, dintr-o dată, nu știu de unde, îmi vine o idee; bag mâna în buzunar și scot telfonu’. „Uite mă, Paulică!” îi zic, în timp ce căutam de aiurea prin agenda telefonului. „Am număru’ aici. Io sun la ei și tu vorbești… Și-i întrebi cu gurița ta: dacă achiziționează ciulini, cât dă pe kil, ce program are… și tot ce vrei tu să mai știi.” „Nu vorbesc io la telefon, nea Neculae!” zice el și se dă el un pas înapoi, speriat. „Hai mă, ce ți-e frică?!” prind io curaj când văd că se teme să vorbească la telefon.
Costel și nevastă-sa râd voioși, imaginându-și probabil figura caraghioasă a lui Paul Surugiu, în fața telefonului pe care Neculai i-l vâra sub nas din ce în ce mai încrezător, încurajat de refuzul lui categoric. Ralița ascultă, cu același zâmbet subtil, alunecat parcă spre colțurile ridate ale gurii. Neculai continuă să se producă în fața auditoriului, cu patosul și încrederea celui care se simte ascultat cu interes. Izbucnește cel dintâi în hohote de râs, de fiecare dată când fraza abia rostită i se pare nostimă, iar râsul lui îi molipsește și pe ceilalți, fapt care-l stimulează din ce în ce mai mult și-i sporește verva.
Povestea se încheie, cu concluzia trasă de Neculai fără nici un fel de echivoc, că „prostănacul” de Paul Surugiu plecase ferm convins că vânzarea ciulinilor era o afacere extrem de profitabilă, și că, probabil, în timp ce se îndepărta, îi mulțumea lui Dumnezeu că i-l scosese pe el în cale. Această ultimă presupunere – tot spre satisfacția lui Neculai, firește – mai stârni un hohot de râs din partea auditoriului.
După ce efectul ilar al ultimei remarci se mai disipă, iar râsetele încetară, Costel, c-o privire ghidușă, strecurată printre pleoapele-i abia mijite, rosti pe un ton neutru, în spatele căruia se ascundea o undă de bășcălie prost camuflată:
– Da’, de cadoul pe care l-ai primit a doua zi, nu ne spui nimic?
– Păi, ce să-ți mai spun că văd că știi!... Prostănacu’ mi-a rupt și vreo trei butuci de vie, din capătul dinspre Valea Rea, răspunse Neculai, fără să-și piardă buna dispoziție, semn că nu-i purta pică „prostănacului” pentru modul nedelicat în care găsise cu cale să se răzbune.
– Stai să-ți spun eu cum au decurs lucrurile mai departe, dacă mata nu știi. Io știu urmarea din două surse: o parte, de la Ciprian… băiatu’ ăl mare al lu’ nea Petrică Ghioca… prietenu’ matale și-a doua parte, de la tata; lui i-a povestit-o nea Cristache Surugiu, taică-su lu’ papagalu’ de Paulică.
– Lăsați poveștile pă altă dată, interveni hotărâtă Ralița, ridicându-se cu o sprinteneală de care n-ai fi crezut-o în stare la vârsta ei și punând mâna pe sapă. Hai să ne apucăm de treabă, că acu’ vine seara!
– Stai, fă, cinci minute jos acoalea și mai odihnește-te! Lasă omu’ să spună povestea, că m-a făcut curios. Ia zi-i Costeluș, tată! interveni Neculai, ros de curiozitatea de a afla amănunte despre acea parte a poveștii pe care el o declanșase și despre care nu știa mare lucru.
– Hai, că vă povestesc pe scurt, ca să nu se supere tanti Ralița pe mine.
Astfel află Neculai cum Paulică Surugiu, după ce se despărți de el, merse direct la locul unde avea și el vreo câteva rânduri de vie. Acolo, opri căruța în capătul lotului, se ridică în picioare pe podul de lemn al atelajului și mătură, cu privirea plină de speranță, întreaga proprietate (cel puțin, așa susține Costel, c-ar fi înțeles din relatarea făcută de Ciprian). Se pare că cele ce i se înfățișau privirii, nu erau de natură a-i crea satisfacția pe care și-ar fi dorit-o, întrucât locul fusese destul de bine îngrijit pe parcursul anului trecut, iar acum rar, ici-colo, vedeai cât un ciulin stingher.
Costel era convins că, în sinea lui, Paul se apostrofase destul de serios pentru zelul cu care muncise via cu un an în urmă.
– Ce și-o fi zis în gândul lui:?!... „Al dracu’ să fii tu, Paulică! Trăseși anu’ trecut, toată primăvara și toată vara, ca dobitocu’, din zori și până-n seară, să nu rămână nici un fir de iarbă printre butucii de vie și-acum n-ai să faci două legături de ciulini, darămite o căruță, ca să iei și tu un ban!” Da’, se pare că matale nu l-ai convins de tot, în chestiunea asta… mai păstra el o undă de neîncredere, că l-a întrebat și pe Ciprian dacă știe ceva de afacerea respectivă. Ciprian – matale-l știi – e pișicher mare, s-a prins imediat de golănie și a intrat în joc: „Am auzit și io ceva, Paulică”, „Și, nu-i duci, că văd că ai câțiva aici?...” la întrebat prostănacu’, uitându-să cu jind la grămada țeapănă de ciulini, abia scoși de Ciprian la capătul viei lui. „Nu-i duc, Paule. Ce crezi c-aș lua pă ei?... O nimica toată!... Mai mare daraua!... Io n-am căruță, ca tine. Trebuie să plătesc pe cineva ca să mi-i ducă… și io cu ce mai rămân?!...”Și, ce le faci, le dai foc?” l-a întrebat fraieru’, aproape speriat. „Da’, ce să le fac!... Că doar nu i-oi duce acasă!...” i-a răspuns șmecheru’ de Ciprian, abia abținându-să să nu izbucnească-n râs și să să dea de gol când îl vedea cum îi curg balele, când se uită la grămada aia „frumoasă” de ciulini. Îl aștepta să i-o ceară, da’, să pare că nu îndrăznea, așa că, după ce l-a mai lăsat puțin să fiarbă, i-a zis, chipurile așa într-o doară: „Dacă vrei, i-ai tu!... Da’, faci cinste c-o bere, după ce iei banii pă ei!...” „Se mai pune problema, mă’ Cipriane?!... O ladă de bere, dau!… Că’, tu mă știi pă mine: cu cine-i om, sunt om și io!...”
Ajuns aici, Costel fu nevoit să facă o scurtă pauză, ca să mai tragă ceva aer în piept, căci, pentru el, gazul acesta vital, parcă se rarefiase brusc. Vorbise cu atâta ardoare și se străduise atât de mult să spună totul dintr-o suflare, încât ajunsese, de mai, mai să se sufoce. La graba asta a lui contribuise decisiv recomandarea făcută mai devreme de Ralița, de a lăsa poveștile pe altă dată și de a de se apuca de treabă. De aceea își trecu fugitiv privirea pe chipul ei ridat, așteptând parcă din partea-i încuviințarea de a continua. Tăcerea femeii și zâmbetul ei blajin, ca și o undă de curiozitate, pe care avu impresia că o deslușește în ochii ei șterși, dar vioi, îl îndemnară să continue.
– Văzându-l Ciprian că se uită pe lângă umărul lui, către grămada de ciulini din capătul viei mele – doar ce-i adunasem și io, cu vreo zi, două, înainte și tot din cauza vântului nu le dădusem foc – îi vine o idee: „Te uiți la grămada lui lu’ Costel?” – îl întreabă. „Poți să-i iei și p-ăia, că vorbesc io cu el… Nu-i vinde nici el, că n-are cu ce-i duce… Îi dai și lui o bere și cu asta, basta!...” Când a auzit oferta, lu’ Paulică i-au sticlit ochii… Mă rog!… N-o mai lungesc… Discuția a fost mai lungă. Cert e că omul, cât ai clipi, și-a încărcat căruța cu ciulinii noștri. Mai mult i-a luat să-i smulgă și să-i facă snopi pe-ai lui, care încă se legănau, frumoși și țanțoși, printre rândurile de vie.
Neculai râdea, de mai să se țină cu mâinile de burtă, ascultând relatarea lui Costel, care, deși se grăbea să încheie, își păstra umorul înnăscut și unanim apreciat de către toți cunoscuții săi. Râdea și Viorica, nevastă-sa, dar ceva mai molcom, pentru ea partea asta a poveștii nefiind la prima audiție. Doar Ralița continua să zâmbească, constant și reținut, ca una care, deși ușor înveselită de astfel de glume, nu le aprobă din tot sufletul.
– Că o să să prindă până la urmă că l-am prostit, mă așteptam io, că doar nu era să-i convingă p-ăia de la Cantacuzino să i-i cumpere, da’ nu mă așteptam să-i arunce pe locu’ meu, de mi-a rupt – cum îți spusei – și vreo trei butuci de vie, spuse Neculai, când reuși să-și potolească râsul. Da’ nu m-am supărat. Tot le dădeam foc la ciulinii mei… așa că le-am dat foc și la ăia… Iar butucii ăia rupți, din capătu’ viei, și-așa era proști și nu se făcea nimic pă ei. În schimb am râs… atâta am râs, când am văzut că grămada mea de ciulini să dublase, de m-am ținut cu mâinile de burtă. Dacă mă vedea cineva zicea c-am luat-o razna. Mi-am dat imediat seama că el ia aruncat acolo ca să să răzbune… Mi-l închipuiam pă prost furând ciulinii de prin viile altora și burdușindu-și căruța cu ei – că io am crezut că i-a furat – și râdeam… Și mi-l închipuiam stând țanțoș în căruță, pă grămada de ciulini… și aia-l înțepa în cur… și el zâmbea fericit în prostia lui… și ochi-i sticlea când să gândea la banii ăia mulți pă care avea să-i ia el pă ciulini… și râdeam… Da, apropo, Costele!... Cine l-a destupat?… Cine i-a deschis ochii, că nu cred io că s-a luminat el singur?...
Costel zâmbi cu tâlc, cu un aer evident de atoateștiutor și rosti cu emfază:
– Taică-su, nea Neculae, taică-su! Văzând omu’ că e trecut de prânz și nu i se mai întoarce odrasla acasă, s-a urcat pe bicicletă și a plecat să-l caute; se temea, săracu’, să nu i se fi întâmplat ceva… S-a întâlnit cu el tocmai în vârfu’ pantei, cum pe unde ieși dintre salcâmi… știi matale, unde zic… „Ce faci mă, cu ăia-n căruță? Unde Cristosu’ mă-tii îi duci? Doar n-oi veni cu ei la mine pe bătătură?...” l-a-ntrebat nea Cristache, nedumerit. După ce a aflat ce „afacere” făcuse fiu-su, a-nceput să-i explice, printre înjurături, cât e de prost și cum l-ați păcălit, matale și Ciprian. Îndată ce a înțeles, din explicațiile clare date de nea Cristache, c-a fost dus de nas ca un copil, a întors căruța și s-a dus de i-a aruncat pă toți în via matale… asta, chipurile, ca să vezi că nu-i prost!… Cam asta a fost!… încheie Costel. Acum, hai la treabă, că ne omoară tanti Ralița, mai spuse el, aruncând o privire veselă spre bătrână, apoi prinzând-o pe Viorica de braț și trăgând-o după el, ca și când femeia ar fi fost cea care-l ținuse din treabă până atunci, porni spre rândurile lui de porumb.
Sapele mânuite cu dexteritate de Neculai Știrbu și nevastă-sa, Ralița, se mișcă iar cu precizie printre, peste și pe lângă plantele plăpânde. Multă vreme nu se aud decât hârjâiturile metalice, sacadate, rezultate din frecarea arhaicelor instrumente cu pământul reavăn. Arare ori, monotonia acestor zgomote stereotipe este întreruptă de câte o întrebare sau constatare a vreunuia dintre soți, urmată sau nu, de răspunsul ori replica celuilalt. Ziua se scurge anevoie, odată cu înaintarea lor lentă de-a lungul rândurilor paralele, iar când soarele, în fireasca lui coborâre spre asfințit, începe să le alungească umbrele deșirate în forme nefirești, gigantice, cei doi soți se pot mândri că au dat gata câte patru rânduri de că ciulă... câte patru rânduri imense, de aproape opt sute de metri fiecare.
– În felu’ ăsta, joi terminăm aici, rosti Ralița mulțumită, în clipa când ajunse la capătul rândului, aruncând o privire curioasă în spate, spre Neculai – care, ca de obicei, rămăsese mai bine de zece metri în urma ei – spre a vedea dacă și el îi împărtășește bucuria.
– Da… Am mers bine… rosti bărbatul cu glasul aproape gâfâit, da’, io nu mai pot!...
– Hai, hai!... Dă-i din mâini, nu te mai văita ca o muiere!... Te-ai învățat să te scot io mereu la capătu’ rândului, îl apostrofă femeia pe un ton glumeț, dar ferm, din care bărbatul înțelese cu claritate că, de astă dată, șansele vreunui ajutor din partea consoartei sale sunt practic egale cu zero. Această neplăcută perspectivă fu aproape imediat confirmată și de nepăsarea cu care Ralița își depuse sapa pe bancheta din spate a mașinii și se apucă să strângă și să pună în sacoșe sticlele cu apă și diverse băuturi, ce stătuseră până atunci la umbră, sub caroserie.
Pe drum începuseră deja să se scurgă către sat, una câte una, mașini și căruțe, ce-și purtau proprietarii spre case lor, unele mai domol, altele mai grăbite, iar din cele mai multe dintre ele răzbăteau spre Neculai înțepături amicale, inspirate de postura lui de codaș în preconizata competiție dintre el și propria-i consoartă; la toate răspunde mucalit, cu câte-o glumă binevoitoare, ori cu vreun soi de înjurătură șugubeață, funcție de nivelul de amiciție statornicit între el și persoana în cauză.
Când bătrâna Dacie obosită se puse în mișcare, umplând câmpul de zgomotul asurzitor al tobei sale de eșapament sparte, cât cuprindeai cu privirea de jur-împrejur, nu se mai zărea nici țipenie de om.
– Am venit primii și plecăm ultimii, constată, pe un ton neutru, Neculai.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!