Cutremurul cel mare a fost și a trecut. Andrei striga speriat din brațele tatei, ce se adăpostise în chenarul masivei uși de stejar de la intrare:
-- Balaurul! Balaurul! A venit balaurul și a mâncat soarele! Tataie, gonește balaurul! Tataieeee..!
A fost groaznic, dar cartierul nostru nu a avut de suferit, dovedindu-se cea mai rezistentă zonă la seisme din București. Această concluzie nu ar fi trebuit să ne bucure; dimpotrivă...
Într-o zi s-a auzit un zvon, ca un tunet îndepărtat ce te făcea să speri că este furtună undeva, departe și, poate nu va ajunge până aici. Deși, prin acest tunet își anunțase prezența iminentă. Doar dacă își schimba vântul direcția, aveai șanse să scăpi de ploaie. În București urma să se ridice o construcție la fel de măreață ca piramidele egiptene. Atâta doar că nimic nu s-a făcut în istorie, nici măcar piramidele construite departe, în deșertul cel nesfârșit, fără sacrificiu. Această apoteotică clădire urma să fie ridicată aici, pe dealul nostru, în locul cartierului Uranus. După cutremurul din 1977, experții stabiliseră că este zona cea mai rezistentă la cutremure din oraș. În concluzie, tot cartierul acesta vechi, dar un cartier anonim, necunoscut la nivelul întregii lumi, trebuia șters din istorie. Trebuia înlocuit în memoria generațiilor viitoare, cu imaginea forței poporului, întrupată într-o construcție menită a-i satisface megalomania fiului cel mai iubit, noul zeu ce trebuia glorificat. A eroului ce trebuia să învingă timpul și moartea, prin martiriul sufletelor contemporanilor săi. Trebuia clădită o piramidă de suflete în care să fie zidită în zidurile sale, iubirea acestora de viață, de către meșterul Manole însuși și de alți nenumărați meșteri Manole anonimi, veniți din toată țara, aici, pe pământul sacrificiului. Tot ce era amintire frumoasă trebuia îngropat sub temelii: casele dacă se poate cu sufletele oamenilor în ele, dacă se poate și cu inimile oamenilor în ele, ca să bată de sub pământ, ritmul necesar ridicării noului templu, prin praful atomic al universului spart de buldozere.
Marel a mers încet până la bufetul stil vienez din sufragerie. Lângă fructiera de cristal cu fructe de ceară lucrate manual de niște meșteri italieni, cumpărate de ea și Ticuțu la Florența, pe mileul croșetat de Mamanu, se afla un pachet de cărți de joc. Săraca Mamanu, se gândea Marel în timp ce mângâia cu tandrețe dantela mileului, ca și cum ar fi fost creștetul alb al maică-sii. Săraca Mamanu, singură croșetase toate dantelele acelea complicate. Ea, Marel, nu fusese în stare să învețe să facă dantele. I se încurcau firele și-i fugeau ochiurile din croșetă, așa cum îi fugeau gândurile acum, de colo-colo, de nu mai știa de unde a pornit și ce voia să facă. Se întorcea și refăcea drumul ca să își aducă aminte. Dar de obicei renunța și se apuca de altceva, ca să uite și de această dată la ce se gândise. Acum își amintea: se gândea la Mamanu. Ce mileuri frumoase făcea. Dacă nu ar fi lucrat maică-sa, nu știa ce s-ar fi făcut. Tătuțu murise când era ea la Pension. Noroc că fusese funcționar la primărie și mama a primit pensie după el; dar mică. Nu s-ar fi descurcat dacă Mamanu nu ar fi croșetat dantelele acelea migăloase, pierzându-și ochii prin labirintul lor complicat. Biata Mamanu, în cele din urmă orbise. Dar asta s-a întâmplat mai târziu, după ce se măritase ea cu Ticuțu. Îl chema de fapt Constantin: Constantin Verdi. Ea îl numea Ticuțu. Fusese tot așa de blând și răbdător ca tatăl ei. Săracu tata... A, da, dar nu la taică-său se gândea ea acum. Nici măcar la Ticuțu; ci la zvonul acela cu venin de viespe, ce circula prin cartier. Nu putea să fie adevărat. Tot timpul au circulat tot felul de zvonuri. Cele bune s-au dovedit false întotdeauna, iar cele rele, ale naibii, se împlineau. Hei, dar așa face lumea mereu: vorbește și iar vorbește. Crede că de plictiseală, ca să pară interesanți. Ei da, pe ea nu o să o sperie. N-a speriat-o nici războiul. Când a fost bombardat Bucureștiul și toată lumea fugise, care pe unde apucase pe la țară, ea a rămas. Și n-a pățit nimic nici ea, nici Mamanu și nici casa. Ticuțu era pe front. I-a spus atunci lui Mamanu:
-- Noi nu plecăm. Rămânem aici. E casa pe care a construit-o Tătuțu. Nu o putem părăsi. Tătuțu a ridicat-o singur, cărămidă cu cărămidă. Ai să vezi că Tătuțu nu o să lase să fie bombardată.
Și casa a rămas în picioare. Căsuța lor mică a scăpat, deși în apropiere fuseseră bombardate niște case. Scăpase și la cutremur. Ce mai mugea atunci pământul... Iadul întreg părea că vrea să iasă afară și să târască orașul în străfundurile pământului. Se auzeau țipetele morții peste tot. Întunericul se prăvălea peste case transformându-le în cascade de pietre sfărâmate. Spaima își rotea tornada, înghițind vise și speranțe și suflete; mai ales suflete. Crezuse că a venit sfârșitul lumii. Tocmai rulase un film cu scufundarea Japoniei, în tot cazul era vorba de un cataclism, la care o dusese Gigi:
-- Hai, tanti, să îl vezi și matale că l-a văzut toată lumea, îi spusese acesta.
Comentase cu prietenele, mai bine de o săptămână, filmul cu scenele lui terifiante. La cutremur îi revenise filmul acesta în minte și se gândise că a venit sfârșitul lumii. Dar nu apăruse Iisus. Unde era Iisus, se întrebase; doar în Biblie era scris limpede, că la sfârșitul veacurilor urma să vină Iisus. Fusese o minciună? Sau, poate nu era încă sfârșitul lumii, cum nu fusese nici la celălalt mare cutremur de dinainte de război. Da, da, trebuia să dea o pasiență; cărțile nu mințeau. Și dacă totuși era adevărat? Dacă vor dărâma casa? Casa asta era sprijinul ei sufletesc. Era tot ce o mai lega, prin puterea amintirilor, de lumea aceasta. De ar mai fi trăit Ticuțu, el sigur ar fi putut să o liniștească. Ticuțu știa întotdeauna ce trebuie făcut în orice situație, oricât de complicată ar fi fost ea. Pur și simplu, știa ce o să se întâmple dacă, va acționa în cutare sau cutare mod. Ea mereu se minuna, dar era fericită că îl are pe el alături:
-- Măi Ticuțule, cum de le știi tu pe toate?
Iar el îi răspundea zâmbind:
-- Þi se pare ție, Măriuță. Nu știu mai multe ca tine, numai că tu nu bagi de seamă.
Dacă ar mai fi trăit Ticuțu... nu i-ar fi fost teamă de nimic. Dar el a murit. A murit liniștit, fără să deranjeze pe nimeni, așa cum trăise. Stăteau de vorbă. Mai bine zis ea îi vorbea și el a murit, așa, simplu; simplu de tot.
Prietenele au venit alarmate, una câte una. S-au adunat ca un roi de albine rămas fără stup. Începuse în jur demolarea. Oare unde se vor duce? Cum va fi viața la bloc?
Totul în jur se transforma în ruine. Bucureștiul de altădată, se transforma sub uruiala buldozerelor în pietre, praf și mortar. Mobile ce aparținuseră acelor case își mai roteau memoria umbrelor sub ochiul, aproape închis de atâta praf, al unui soare obișnuit să vadă multe, în lunga sa existență. Asista din depărtare indiferent, ca un spectator la un film cu scene absurde, ce nu-l priveau pe el. Þiganii începuseră să răscolească în urma buldozerelor în căutare de ceva ce mai putea fi folositor, măcar și pentru făcut focul. Adunau glasvanduri de cristal, care mai scăpaseră nesparte, mobile risipite, scoteau bucăți de parchet de stejar: erau uscate și ardeau bine. Uscate erau și speranțele oamenilor, seci carapace de vise întoarse din drum, înapoi spre întuneric. Lunga noapte a înghețului se derula în continuare peste sufletele neputincioase, incapabile încă, să se opună și să-și asume istoria.
Se anunța din minut în minut, din gură în gură, poziția de înaintare a buldozerelor. Cercul se strângea. Doamna Marel stătea în picioare la fereastră, sprijinită de bastonul ce fusese al lui Ticuțu și acum era al ei. Privea norii ce se plimbau impasibili pe același cer dintotdeauna. Privea soarele ce văzuse atât de multe, încât nu îl mai impresiona nimic. Se gândea la minunile lui Dumnezeu, ce nu veneau atunci când le doreai și aveai cea mai mare nevoie de ele. Se gândea apoi la planurile lui Dumnezeu, care erau mereu altele decât visele noastre. Și se gîndea la cuvintele Ecleziastului:
-- Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune, zise încetișor așezându-se în fotoliu și închizând resemnată ochii.
Când a venit Gigi să vadă dacă își strânsese lucrurile pentru mutarea iminentă, a găsit totul neatins și pe ea, acolo, în fotoliul preferat al lui Ticuțu. Era rece.
Fragment din romanul Strada (ed. Humanitas, 2015)