Autogările sunt mult mai cunoscute călătorilor, comparativ cu aeroporturile, porturile maritime sau cele fluviale. În același timp, în unele gări aeriene am avut impresia că mă găsesc în unele rutiere, cum mi s-a întâmplat în 1987 pe aeroportul Domodedovo din Moscova, și invers, ca în cazul stației din Washington a celebrei companii de transport cu autocarele "Grey Hound", pe unde am trecut în 1999 sau, spre marea mea surprindere, al celei din... Casablanca, care aparține companiei Ș.U.M.N. (n.a. "Șarica Uatania Maghribia Naqliaț" -Societatea Națională Marocană de Transport), unde părea că autobuzele sunt pegătite pentru... zbor.
În perioada când am acordat asistență didactică la Institutul Industrial Superior din capitala economică a Marocului, parcurgeam pe jos cei aproximativ patru kilometri dintre domiciliu și serviciu, atât la dus cât și la întors, unul din motive fiind faptul că îmi făcea plăcere să parcurg întreg bulevardul Muhammad V, care constituia trei sferturi din lungimea totală a traseului. Construită în perioada protectoratului francez (n.a. 1912-1956), această arteră de circulație este mărginită de la un capăt la altul de blocuri cu patru până la zece etaje la ale căror partere sunt amenajate... trotuarele, mărginite pe o latură de coloanele de susținere ale clădirilor, iar pe cealaltă-de vitrinele elegante ale magazinelor. Această soluție arhitecturală ferește pietonii de razele arzătoare ale soarelui, dar și de ploaie.
Era o după-amiază de iunie, când pietonii din Casablanca urmau trasee savante, evitând pe cât posibil radiația solară. Era o căldură așa de mare că aș putea zice, parafrazând o zicală românească, să nu scoți un câine din. ..umbră. Veneam spre casă de la institutul unde lucram, cu grija permanentă să mă feresc de razele puțin oblice ale soarelui, luând exemplul localnicilor, care se înghesuiau pe partea din trotuar, unde nici măcar pielea neacoperită de sandale nu ajungea în bătaia soarelui. Respiram tot mai greu și pășeam rar, cu opriri dese. Simțeam nevoia să mă odihnesc undeva. Erau simptome de cardiopatie ischemică apărute prematur, datorită condițiilor climaterice de atunci. La un moment dat mi-a venit un gând, care mi s-a părut salvator, așa că am părăsit bulevardul Muhammad V și m-am îndreptam pe bulevardul Hassan Saghrir spre autogara Ș.U.M.N.
În interior domnea o curățenie de aeroport, care mă umplea de mirare și îmi clătea plăcut ochiul. Stucatura albă a pereților și elementele de arhitectură arabă făceau o bună impresie. Pardoseala din imitație de marmură neagră strălucea. Băncile din material plastic de culoare albastră și cadru metalic negru creau o ambianță de confort modern. Spațiul era împărțit într-un hol mare, despărțit cu un glasvand de alte săli mai mici, unde nu se intra decât pe bază de bilet de călătorie. Predarea bagajelor se executa în hol, la ghișeele dotate cu bandă transportoare și cântar. Intrarea pasagerilor se făcea tot ca la aeroport, pe anumite porți ale sălilor de așteptare, care duceau direct la scările autocarelor. Traficul de pasageri depășise ușor capacitatea autogării. Era început de sezon estival. Cursele companiei Ș.U.M.N. erau atât interne cât și internaționale, iar orarul plecărilor și sosirilor apărea afișat pe ecranele câtorva monitoare. Călătorii, în marea lor majoritate, erau îmbrăcați europenește, bărbații în cămăși, iar femeile în bluze de vară. Numai câteva marocance purtau jalaba, acea rochie a portului arab, care este lungă până la glezne și prevăzută cu mâneci și glugă. O mulțime de copii de toate vârstele, gătiți ca pentru voiaj sau pentru a întâmpina rude venite de departe se strecurau, alergând, printre călători, bagaje, mobilier și... turiștii tineri, care așteptau întinși direct pe pardoseală ora plecării. Totuși, în această
învălmășeală nu vedeam gunoaie pe jos, mirosea frumos a diferite parfumuri, nimeni nu ridica tonul ca la ușa cortului, cerșetorii schilozi sau cu prunci în brațe erau inexistenți.
Căutam cu privirea un loc liber, dar băncile păreau ocupate. La un moment dat am văzut un tânăr care îmi făcea semne să mă apropiu de el și eu am răspuns chemării.
- "Bonjour, monsieur" Doru, nu mă recunoașteți? Eu sunt Mutașauiq (n.a. Curiosul), un fost student de-al dumneavoastră. Luați loc, a spus el cu un zâmbet larg, punând pe pardoseală sacul de călătorie de lângă el. Plecați undeva?
- "Bonjour, monsieur" Mutașauiq. Sunt încântat să te revăd. Nu plec nicăieri acum, dar am venit să văd orarul autocarelor. Tu ce faci aici?
- Am văzut Parisul! a exclamat el dintr-o suflare, parcă ușurat de un complex de inferioritate care îl stresa de multă vreme.
- Aa, foarte frumos din partea ta, l-am felicitat eu. Ce-ai văzut în capitala Hexagonului?
- Am fost în vizită la un văr de al meu, care locuiește într-un apartament din Saint-Denis, reședința departamentului Seine-Saint-Denis, situată în nordul Parisului. Autocarul m-a dus direct la autogara Gallieni, care este și stație de metrou. De acolo am urmat instrucțiunile pe care mi le-a trimis prin poștă vărul meu. Am și acum scris într-un carnețel tot itinerariul. Mutașauiq a făcut o pauză cât să scoată dintr-un buzunar și să deschidă documentul respectiv, după care a continuat firul povestirii. De acolo am mers cu metroul pe linia 3 până la stația Place de la République, unde m-am transferat pe linia 4 până la stația Gare du Nord. Apoi, am luat trenul de pe linia D1 a R.E.R. spre Orry-la-Ville. În trenul acela m-am simțit ca acasă; parcă eram pe ruta Casablanca-Rabat, deoarece se vorbea mai mult în darija (n.a. dialectul limbii arabe vorbit în Tunisia, Algeria și Maroc). Mutașauiq a mai făcut o pauză, cât să pună carnețelul la loc. Am vizitat catedrala Saint-Denis unde sunt rămășițele pământești ale multor regi francezi. Allah, ce lungă este istoria Franței, numai dacă iau în considerare câți domnitori cu numele de Louis a avut! De asemenea, într-o seară, vărul meu m-a dus în inima Parisului, pe strada Saint-Denis, unde am văzut la intrările unor ganguri întunecoase mai multe femei sumar îmbrăcate care, când ne apropiam de ele, ne întrebau: "Tu viens?". Allah, să fi avut eu mai mulți bani în buzunar!
- Dar turnul Eiffel nu l-ai văzut? am întrebat eu puțin decepționat.
- Ba da, l-am văzut de multe ori cu binoclul de pe balconul apartamentului vărului meu. Allah, ce frumusețe, zici că este minaretul moscheii Hassan II din Casablanca, doar că este din zăbrele metalice!
- Și ce-ai mai vizitat? am întrebat eu tot mai contrariat.
- Am fost să văd canalul Saint-Denis al Senei. Allah, câtă apă curgătoare! Aa, era să uit. Am vizitat la întoarcere și cimitirul Père-Lachaise, deoarece are stație de metrou pe linia 3. Allah, ce morminte fastuoase aveți voi, creștinii!