Se face din nou lumină. Aurora își șterge buzele cu batista galbenă pe care o folosește de obicei la curățatul ochelarilor. Ochii îi strălucesc, pare mulțumită, dacă nu fericită. Care dintre pasagerii autobuzului a sărutat-o hoțește în interiorul tunelului și i-a întins rujul luat din talciocul de Sfânta Maria? Pe scaunul din fața ei stă domnul cu cămașă roz care de când s-a urcat o privește cu coada ochiului. Un scaun mai în față, în dreapta, stă rockerul care mestecă gumă cu zgomot. Lângă el privește melancolic pe geam tocilarul cu freză linsă și ochelari imenși. Trei rânduri de scaune în spate stă țanțoș un hipster bucălat, blond ca berea. Toți sunt pe placul Aurorei. Pe toți i-ar vrea în amintire cu ceva, cu o invitație la o prăjitură, cu un zâmbet direct și cu subînțeles sau chiar cu mai mult, cum a văzut ea într-un film... L-ar vrea și pe gentlemanul cu trenci bej și umbrelă asortată din spatele șoferului, deși e mai mare decât ea cu o adolescență și jumătate. Ce bărbat! Alături, Mirela dintr-a XI-a D stă sprijinită în cot de spătarul scaunului și așterne versuri pe un șervețel: "cum te iubesc eu, tu nu vei ști vreodată". Privește peste câmpuri la ploaia bacoviană și-și mușcă buzele a poftă și a dor ținut închis. Rujul luat hoțește de pe buzele Aurorei i se întinde atunci ca o maree de sânge pe la colțurile gurii.