Vasilica stătea așezată pe bordura de piatră a gardului din apropierea terasei, trăgând în piept fumul care se înălța de pe grătarul încins. Îi putea vedea pe cei câțiva clienți cum învârteau micii prin muștarul auriu, lăbărțat pe cartoanele ondulate înmuiate de zeama fierbinte scursă din carnea rumenă. Înghiți în sec, întorcând privirea către bărbatul tânăr care ducea leneș la buze o halbă aburită cu bere. Nu-l mai văzuse prin zonă. Când asistenta apăru pe terasă și se așeză la masa lui, Vasilica tresări. Nu o putea suferi pe femeia aceea.
- Nebuno, îi strigase asistenta cu câțiva ani în urmă, când venise să-i vaccineze copila, nenorocești băiatul!
Vasilica se săturase să se tot scoale noaptea udă și să fie pusă de bătrână să spele zdrențele pe care se ușura plodul. Găsise soluția! Îi lipise băiatului două benzi de leucoplast, una peste alta, direct pe piele, asigurându-se că nu avea pe unde să iasă nici o picătură. Asistenta dezlipise benzile în urletele copilului, sub privirile îndurerate ale fetiței care începuse și ea să scâncească. În nebunia aceea, femeia în halat se întorsese spre Vasilica și o apucase de umeri, scuturând-o:
- Să nu te prind că mai faci de-astea! Poartă-te ca o mamă adevărată cu copiii, sau o să am eu grijă să nu mai primești nici o alocație!
- Nu știu ce să fac cu ei, se răstise cu tupeu Vasilica!
- Da’ cum să faci copii la cinșpe ani ai știut? Nebuno!
- Am învățat, ce crezi!?
O alungase pe femeie din curtea lor, dar de fiecare dată când o vedea, o apuca tremuratul. Nu uitase cuvintele pe care i le aruncase peste gardul pe jumătate putrezit:
- Fiecare om își alege drumul în viață, iar tu ai ales un drum greșit, nebuno! Nu era mai bine să-ți vezi de școală și să ajungi, cine știe, într-un oraș mare, pe banii tăi și să nu stai în spinarea bătrânei să îți crească ea copiii dintr-o amărâtă de pensie, în timp ce tu îi torni unul după altul? Cel puțin nu îi nenoroci și pe copiii ăștia!
Se gândise mult la vorbele asistentei, ura cuibărindu-se în sufletul ei și înflorind pe măsură ce vorbele femeii se adevereau. Acum, la optsprezece ani, avea trei copii și nici o altă sursă de venit decât alocația. Bătrâna o certa zilnic, copiilor le era veșnic foame, iar ea nu găsea nimic de lucru, pentru că pur și simplu nu știa să facă nimic... aproape nimic. Privi din nou spre masa la care se așezase asistenta. Bărbatul din fața ei asculta absent, plimbându-și privirile de-a lungul terasei. O zări pe Vasilica și îi zâmbi. Fata își duse repede mâna la părul prins în coadă, verificând dacă nici o șuviță nu ieșise din elasticul scămoșat, după care îi zâmbi și ea. Știa că era drăguță, așa că nu fu mirată când, după plecarea asistentei, bărbatul îi făcu semn să vină la masa lui. O întrebă dacă îi poate oferi ceva, iar ea ceru repede o porție de mici, temându-se ca nu cumva el să se răzgândească.
- Îți plac micii, constată el, râzând de pofta cu care o vedea înfulecând.
- O cunoști pe asistentă, întrebă Vasilica cu gura plină, fără a se opri din mestecat, ridicând doar pentru câteva secunde privirea de pe cartonul ondulat?
- I-am adus un pachet de la sora ei, era în drumul meu.
- Unde mergi?
- În capitală, sunt vatman, adică șofer pe tramvai, știi…
Vasilica căscă ochii. Vatman. Nu mai auzise cuvântul acesta niciodată. Părea ceva foarte important.
- Aș merge și eu în capitală, suspină ea în timp ce-și îndesa în gură o bucată acoperită bine cu muștar.
- Ai pe cineva acolo, întrebă el amabil?
Vasilica dădu din cap. Nu avea pe nimeni. El zâmbi din nou și începu să-i povestească despre capitală, despre străzi, despre magazine, despre terase, cu privirea alunecându-i ușor peste trupul ei. Fata îl privi, uitând pentru o clipă să mestece. I se părea că stătea de vorbă cu un alt fel de bărbat, care nu semăna nici cu tractoristul care o înghesuise zilele trecute în poarta cimitirului și nici cu paznicul care o chema la el de fiecare dată când se simțea singur. Omul din fața ei avea haine frumoase și curate, mirosea plăcut și o privea în ochi când îi vorbea, fără scârbă și fără să-i arunce cuvinte urâte. Poate chiar o plăcea, deși nu era prea bine îmbrăcată. Își încrucișă picioarele pe sub scaun, încercând să-și ascundă papucii de gumă cu care era încălțată și pe care-i șterpelise de la bătrână. Bărbatul ridică o mână cu unghii curate și o mângîie pe față, conștient de felul cum îl privea ea:
- Ai fugi cu mine în capitală?
Vasilica nu stătu prea mult pe gânduri. I se oferea o șansă și n-avea să o rateze, pentru nimic în lume. Alegră acasă, se spălă pe fugă în găleata cu apă pentru băut, se schimbă cu hainele cele mai bune pe care le avea, își adună într-o pungă puținele lucruri de valoare și părăsi totul fără să se uite înapoi, grăbindu-se către viitorul despre care îi vorbise asistenta.
*
Se agățase de Nicu, așa cum se agățau scaieții toamna de cozile oilor. El îi găsise de lucru imediat, ca vânzătoare la taraba cu încălțăminte din piața unui mare cartier. Când nu avea clienți, rezemată de masa din piatră, urmărea cu privirea tramvaiele care opreau în stația de lângă piață. I se părea uneori că îl vede pe Nicu, manevrând cu pieptul scos în față vagonul, de-a lungul șinelor lucioase. Se îmbujora, fericită că un astfel de om important, fără de care mulți oameni nu puteau ajunge unde doreau, trăia cu ea. Nu se gândea atât de mult mult acasă, la copii sau la bătrână, pe cât se gândea la viitorul pe care-l putea avea în capitală. Uneori, doar uneori, și-ar fi dorit să se întoarcă și să-i dea peste nas asistentei, poate chiar să-i scuipe în față că nu se alesese praful de viața ei până la urmă.
Privi câteva momente în jur, după care scoase prețurile de pe pantofii sport la modă, înlocuindu-le cu altele, modificate cu scrisul ei copilăresc. Câte cinci lei în plus, doar atât modifica de fiecare dată. Dacă vindea două perechi, avea prânzul asigurat. Se repezea la chioșcul albastru de pe colț și își comanda trei mici pe care-i mânca cu un zâmbet fericit agățat în colțul buzelor. Era riscant, dar o înnebunea mirosul care se împrăștia printre tarabe încă de la primele ore ale dimineții. Fusese cât pe ce să fie prinsă o dată, când patronul apăruse la tarabă fără să-l vadă venind pe intervalul dintre mese. Scăpase, păstrându-și aerul degajat, chiar obraznic. O perioadă nu mai înlocuise prețurile, dar apoi, sfârâitul micilor pe grătarul de la colțul pieței o împinse din nou în păcat. Nicu îi promisese că avea să mănânce câți mici voia și de câte ori avea poftă, iar ea ajunsese să își rezolve destul de bine posibilitățile de a realiza acest vis frumos.
Mai avea un vis. Să îl facă pe Nicu să o ia de nevastă, după care avea să se întoarcă să își ia copiii și să-i râdă în nas asistentei. Poate că acum era mai aproape de acel vis. Abia aștepta să ajungă acasă și să-i spună bărbatului care îi oferise un alt viitor, că era gravidă cu gemeni. Medicul îi confirmase sarcina și îi făcuse chiar o poză, explicându-i cum putea vedea cei doi viitori copii. Nu îi păruse rău că pentru consultația aceea modificase prețul pantofilor cu zece lei timp de două săptămâni. Nu îl considera furt, oricum patronul o plătea prea puțin pentru cât stătea ea în soare, în ploaie sau în frig, doar cu o umbrelă veche și zdrențuită deasupra capului.
Nicu întârzie în seara aceea și mai veni și afumat. Nu îndrăzni să-i spună nimic, știind că atunci când ea începea să-i pună întrebări, putea deveni violent. Trebuia să aibă grijă cu el!
- Ce-i asta?
La strigătul lui, se grăbi spre hol. Îl văzu cu poșeta ei într-o mână și cu poza în alta.
- Voiam să-ți spun…
Ochii lui injectați mai poposiră câteva momente asupra fotografiei, după care o aruncă spre ea.
- Ce să-mi spui?
- Despre copii!
- Care copii?
- Ai mei și ai tăi! Gemeni!
- În ce lună ești?
- Treișpe săptămâni.
- Ghinion!
Ziua următoare o luase de mână și o dusese într-un cabinet deschis la parterul unui bloc. Până să înțeleagă prea multe, Vasilica fu ridicată pe un pat și curățată pe interior, cum ai curăța un porc abia tăiat de Ignat. Stătuse încremenită, cu picioarele ridicate pe brațele metalice, reci, fixate de pat, privindu-l fix pe Nicu, care îi zâmbea la fel ca în ziua în care îl întâlnise pe terasă.
- Ce căutai în poșeta mea?
- Aveam nevoie de niște bani.
Totul se termină repede. Se trezi pe stradă, abia ținându-se pe picioare de durere și sângerând cum nu o mai făcuse în viața ei. Nicu îi cumpără cinci mici din apropierea casei. Poate că totuși ținea la ea. Nu se putu duce la lucru aproape o săptămână, iar când o făcu, patronul îi spuse că nu mai avea nevoie de ea, că angajase altă vânzătoare. Se opri la colțul pieței, urmărind fumul care se ridica din grătarul abia încins. Peste puțin timp, Costi avea să iasă și să aranjeze micii în șiruri ordonate, iar clienții aveau să se adune în jurul meselor rotunde și înalte.
- La ce te uiți?
Nu-l observase pe Costi ieșind din chioșc.
- Mi-ar place să lucrez aici!
- Păi, e ziua ta norocoasă, chiar aveam de gând să angajez pe cineva, acum că a născut nevastă-mea!
Vasilica reuși să zâmbească. Trecuse ea peste lucruri mai urâte decât un avort. Până una-alta, încă era cu Nicu și urma să mănânce mici în fiecare zi. Își puse șorțul întins de Costi și începu să șteargă mesele, cu gândul la asistentă. Poate că femeia aia habar n-avea cât de puternică și descurcăreață era Vasilica. Era tânără, era frumoasă, era în capitală, trăia cu un vatman și avea tot viitorul în față.
*
Ploua furios în ziua în care Nicu o duse pe Vasilica pentru prima dată la film. Își făcură câteva poze și se distrară atât de bine, încât fata simți că poate să aibă o discuție deschisă cu bărbatul în ceea ce privea viitorul lor. Ghemuită la brațul lui sub umbrela neagră, îl trase ușor spre ea, privindu-l în ochi. El îi zâmbi:
- Stai să vezi ce poze vor ieși! Chiar ești drăguță! Știi ce am să fac cu poza aia în care ți se vede tot corpul? Am să o arăt nevestei mele când mă voi însura, să vadă și ea ce femei frumoase am avut!
Vasilica îi lăsă brusc brațul, dar continuă să privească în ochii lui care își păstraseră luminița veselă.
- Ce e?
Se vedea că vorbea serios.
- Am crezut că eu voi fi nevasta ta!
- De ce-ai fi crezut asta? Þi-am spus eu că te iubesc? Þi-am spus eu că mă voi însura cu tine?
Vasilica abia putu scoate câteva cuvinte gâtuite:
- Nu, nu mi-ai spus!
- Păi, vezi?
Continuă să vorbească vesel, în timp ce descria scenele din film care îi plăcuseră cel mai mult. „Fiecare om își alege drumul în viață, iar tu ai ales un drum greșit”, parcă așa îi spusese asistenta. Sperase că își găsise un alt drum, unul corect, chiar sperase că avea să-i scuipe asta în față femeii pe care o ura din tot sufletul. „Cel puțin nu îi nenoroci și pe copiii ăștia!” Cu ce îi nenorocise ea pe Ileana, Viorel și Sănducu, care începuseră să-i spună „mamă” bătrânei? Simți câteva lacrimi arzându-i obrazul. Nu mai plânsese din noaptea în care paznicul de la fermă o luase pentru prima dată la el acasă și o învățase cum trebuie să se poarte cu un bărbat care era interesat de ea.
Ploaia se transformă încet în burniță. Nicu intrase în tură, lăsând-o cu tramvaiul în apropierea pieței. Vasilica înălță la un moment dat capul. Prin aerul umed se simțea miros picant de carne pe grătar. Se îndreptă încet spre chioșcul din colț.
- Hei, ce faci? E ziua ta liberă!
Costi rostogolea micii, împingându-i cu furculița lungă, cu coada de lemn arsă, atent la zeama care curgea pe cărbuni.
- Dă-mi cinci bucăți!
Strânse pachetul cald la piept și o luă încet spre casă. I se păru că vede apropiindu-se de stație un tramvai galben condus de un Nicu țanțoș și plin de sine. Șinele străluceau sub burnița rece, ca niște linii fără început și fără sfârșit. Vasilica atinse o linie cu piciorul. I se părea că nu mai purta botinele cu toc, ci papucii de gumă furați de la bătrână. Din pachet se ridica spre ea mirosul unic al micilor. Cât timp putea să mănânce mici, putea să lase deoparte drumul greșit și să pășească pe unul corect. Ridică privirea către lumina care se apropia într-un sunet straniu și ascuțit de frâne și i se păru că Nicu se grăbea să ajungă la ea. Zâmbi ușor și îl așteptă nemișcată.