Ar fi trebuit să te suspectez de când te-am cunoscut, păreai o păpușă, o entitate artificială cu ochii ăia metalici, imobili și cu pielea aia ca de porțelan. Te sărutam pe obraz și parcă atingeam un gard în ianuarie, te luam de mână și-mi inspirai clanța fierăriei bunicului în miez de viscol. Când vorbeai, tonul tău distant, calculat, rece, îmi îngheța inima, chestii care, puse cap la cap, te făceau, totuși, incredibil de atractivă, de-o eleganță adâncă, robotică, inedit de romantică. Și în plus veneai și cu buzele alea roșu-carmin sălbatic care le atrăgeau pe ale mele fără scăpare. Ele erau cel mai uman și mai carnal colț al tău, nu mă respingeau niciodată, dimpotrivă, parcă voiai să mă mănânci pe dinauntru începând timid din afară, ca o fiară profesionistă... Iar eu eram în fiecare zi tot mai setos de gura ta, de buzele acelea fierbinți care-mi luau viața și-mi ofereau atât de ușor paradisul... Când mi-am dat seama era deja prea târziu. Am descoperit pe luciul buzelor noastre topite, îngemănate, strălucirea tăioasă și în sfârșit vie a ochilor tăi. Înainte de a muri am știut, totuși, că-mi absorbisei sufletul, pe de-a-ntregul și fără întoarcere, cu acel ultim sărut. Am murit fericit.