Liniștea domnea compactă printre șirurile de rafturi înalte până la tavan. Sala în care lucra el putea să fie foarte bine un buncăr, cine ar fi știut că nu e? Nu avea ferestre, așa că nu vedea cerul decât la sfârșitul programului. Prin lumina artificială scursă din plafon, turnurile clădite din hârtiile pe care urma să le lege, arătau ca niște machete hidoase ale unui oraș în miniatură. Respira un aer încărcat cu particule de praf, cu un gust stătut și uscat. Deasupra lui, clădirea trăia, pulsa în zbârnâitul imprimantelor, în țăcănitul tastelor lovite cu furie și în pocnetul ușilor trântite în grabă. Deasupra lui, erau birourile în care lucrau ei, inspectorii, cei care produceau sutele și miile de hârtii care ajungeau în mâinile lui. Le admira semnăturile întortocheate din josul paginilor care purtau încă mirosul cafelelor băute la greu în procesul de creație și visa. Visa la vremea în care el, arhivarul acelei instituții de peste zece ani, va apuca să își termine facultatea făcută prin corespondență și va fi avansat la rândul lui la rang de inspector. Se gândea cu nesaț la ziua în care va pălăvrăgi cu colegii într-un birou cu multe ferestre prin care va intra aer curat și lumină naturală, va pierde timpul pe teren și va semna teancuri întregi de procese verbale de constatare și sancționare a contravențiilor.
Avea să vină și vremea lui, așa cum venise pentru secretara directorului care terminase anul trecut facultatea, iar acum lucra alături de consilierul de la programare. Avea răbdare. Dacă el nu avea, atunci cine ar mai fi avut așa ceva în instituția aceea? Aranjă cu atenție filele în cutia de lemn și trecu brusc capul burghiului prin prima gaură, ca și când hârtia ar fi fost singura care mai stătea în calea visului său. Urmă a doua gaură, în care înfipse melcul lung cu și mai multă sete. Rumegușul alb sări din burghiu și pluti o vreme deasupra mesei, apoi desenă o pojghiță subțire la suprafața apei din paharul de pe colț. Trecând sfoara groasă prin orificii, urmări cum i se prelinge o lacrimă de pe vârful nasului, direct pe ștampila unității, care colora prima filă a dosarului proaspăt legat. Cerneala se desfăcu din cercul perfect imprimat și se întinse, înfoind țesătura hârtiei. În curând, ștampila va fi pusă în apropierea numelui său, care va fi asociat marilor nume ale instituției. În curând…
În Arhivă, puteai pierde ușor noțiunea timpului. Dimineața, amiaza, seara, că era primăvară, vară, toamnă sau iarnă, orele dispăreau înghițite de rafturile încremenite, fără nici un semn că s-ar fi schimbat ceva, undeva, cu toate că mereu se schimba câte ceva pe undeva. Până la urmă, în sala mută apăru schimbarea. Arhivarul absolvi facultatea, își dădu licența și înaintă o fotocopie a diplomei la personal. Începuse să îngâne obsesiv o melodie, „Totul va fi bine”. Lega un dosar, după care făcea câțiva pași de dans, ridica brațele și striga către rafturi „Mâinile în aer și spuneți cu mine: totul va fi bine!” Nu observase că se arsese un neon, nici că turnurile cu hârtii care urmau să fie legate deveneau din ce în ce mai înalte. Începuse pânda. Pândea momentul în care avea să fie chemat și avea să i se propună să urce la birouri. Își făcuse chiar și obișnuința de a urca în spațiul amenajat pentru fumători, pentru a se obișnui cu viitorii săi colegi. Se apucă de fumat, copiind mișcările ample și sugestive pe care le aveau cei mai mulți dintre ei.
- Ce mai faci tu, Nicu?
O privi cu ochii mijiți pe vecina lui de bloc, care îi era și colegă și care împărțea formulare la unul dintre ghișee, apărută inexplicabil în acea zi în spațiul de fumat. N-ar fi trebuit să mai vorbească cu ea de-acum că avea să urce la etaj.
- Bine.
- Am auzit că ți-ai luat licența, felicitări!
- Mda, am să dau examen luna aceasta pentru gradul de inspector.
- Bravo ție!
Se simțise bine să își dezvăluie planurile de față cu toți, deși numai Carmen îl felicitase și chiar i se păruse că aude un râs batjocoritor dintr-un colț al încăperii. Întors la Arhivă, se așeză pe scaunul șubred și căzu pe gânduri. Lucra de peste zece ani în instituție, merita să fie avansat. Ar fi fost mai nimerit să discute înainte cu directorul?
La o lună după acel impuls, îi păru rău că nu își făcuse curaj cât să vorbească cu conducătorul instituției. Picase examenul de admitere. O căută pe Carmen, dar femeia nu putea părăsi ghișeul pentru a-i asculta lamentările. O așteptă la ieșire și o însoți pe drumul spre casă.
- Să vezi ce întrebări încâlcite, sunt sigur că intenționat le-au formulat așa, ca să nu iau eu examenul. Îți dai seama? Eu nu merit după atâta muncă de ocnaș să fiu inspector?
Carmen îl privi cu o lumină ciudată în ochi:
- Nu ai dat numai tu examenul, Nicu. Întrebările au fost comune. Nu cred că are cineva ceva cu tine!
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că eu, în locul tău, aș sta liniștită la Arhivă. Salariul oricum ți s-a majorat, ai avansat oricum în grad, ce nevoie ai avea de responsabilități suplimentare?
- Nu ai cum să înțelegi!
Răbufnirea lui o luă prin surprindere.
- Chiar că nu am cum să înțeleg!
Nu o mai căută din acel moment și chiar încercă să o evite. Dacă o vedea ieșind din bloc înaintea lui, mai aștepta două-trei minute până să plece și el. Începuse să întârzie câte cinci-zece minute dimineața. Nesemnificativ, își zise, directorul venea abia după nouă. Încerca să învețe în timpul serviciului, chiar dacă hârtiile se adunau în ritm alarmant în jurul mesei de lucru. Liniștea nu îl ajuta. Era agitat.
Rată și al doilea examen. În cele din urmă, își luă inima în dinți și ceru o audiență la director. Îi explică cum putu mai bine că era dreptul lui să avanseze după atâția ani în sistem, că și secretarei îi fusese oferită o șansă. Merita și el o șansă. Spre surprinderea lui, o primi.
La a treia încercare veni și reușita. Mai că nu explodă de fericire. Își strânse puținele lucruri din Arhivă și se mută în plin avânt cu două etaje mai sus, într-un birou prin ferestrele căruia intra aerul și lumina, așa cum sperase. Când aveau să-l cunoască mai bine colegii, aveau să lase deoparte reținerile și îl vor primi cu brațele deschise printre ei. Până atunci, trebuia să facă dovada aptitudinilor sale. Cu prima ocazie, la chiar prima sa acțiune de control, se încruntă la contabila șefă a societății verificate și ridică tonul:
- Veți primi amendă contravențională!
- Dar pentru ce? Femeia îl privea nedumerită.
- Am să vă spun mâine, când voi încheia procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor.
Avea timp toată seara să se gândească la ce amendă i s-ar fi potrivit acelei societăți. Colegii de teren își dădură coate, încruntându-se urât. Nu era chiar o problemă, a doua zi avea să le dovedească de ce era în stare. A doua zi, însă, nu mai fu trimis pe teren, iar colegii de birou începură să-l evite. Unde greșise? Era disperat să demonstreze că merită să fie inspector, că este demn de compania selectă a oricărui consilier. Nu i se dădea nimic de făcut, nu era prins în nici o acțiune, era ignorat, iar el suferea mai ceva decât suferise mânuind burghiul în Arhivă. Hotărî să își spună of-ul la prima ședință care urma să aibă loc la începutul lunii. Înainte însă chiar de a formula un cuvânt cu acea ocazie, directorul îl întrebă deschis, în fața tuturor:
- Ia, spune-ne bobocule, care e simbolul contului „Profit și pierdere”?
I se înroșiră până și urechile de flăcările rușinii mistuitoare care îl făcu să înghesuie bărbia în piept. Zeci de perechi de ochi i se lipiseră de creștet, acuzând muțenia bruscă în care se prăbușise fără rost de salvare. Umilința durea cumplit. Se revoltă. Împotriva comportamentului directorului, pe care începu să-l urască din acel moment, împotriva aroganței colegilor, cărora hotărî să nu le mai adreseze nici un cuvânt fără să-i fie solicitat și împotriva instituției în care își mâncase cei mai frumoși ani din viață.
- Ar trebui să încerci să înveți, îl sfătui Carmen, care-l căutase aflând despre incidentul din ședință. Să fii inspector nu este chiar atât de ușor. Trebuie să verifici oameni care toată viața lor s-au ocupat numai cu așa ceva.
- De unde ai putea știi tu ceva despre cum e să fii inspector?
Ea îl lăsă în pace. Definitiv. Acum nu mai avea nici măcar cu cine schimba o impresie. Lăsă să treacă o vreme, în care supărarea pe ea se risipi precum ceața în razele soarelui, după care hotărî să o caute, dacă nu pentru un sfat, măcar să aibă cui povesti chinurile prin care trecea.
- S-a mutat la Arhivă, îl informă Diana, colega de la ghișeul alăturat celui în care lucrase Carmen.
Acolo își promisese că nu avea să mai pună piciorul niciodată.
Își încălcă promisiunea la nici o lună de la luarea ei, când primi preavizul de eliberare din funcție. Se trezi în pragul Arhivei, urmărind cu inima făcută ghem șirurile simetrice de rafturi, aliniate de-o parte și de alta a pereților scăldați în lumina rece a plafonierelor. În tăcerea cuminte, la masa îngustă, Carmen aduna și ordona filele în vechea cutie de lemn, având pe chip o pace aproape perfectă. Burghiul prins de mâinile ei, porni să bâzâie ușor, într-o muzică pe care amintirile lui o scoaseră brusc la suprafață. Degetele ei mângâiau hârtia, trecând capetele sforii prin perforațiile proaspete, în timp ce ea părea cu gândurile prea departe pentru a mai observa că intrase cineva în sala în care aerul mirosea a stătut, a uscat și a praf. Probabil că visa, așa cum visase și el odată, așa cum visa orice arhivar închis într-un spațiu în care nimic nu trăda trecerea timpului sau că s-ar fi întâmplat ceva, pe undeva.
Câteva picături dintr-o ploaie prea târzie, alunecară la picioarele lui. Ar fi dat orice ca în acel moment să i se mai ofere măcar șansa de a fi arhivar. Din păcate, își irosise singura și unica șansă. Locul său nu avea să mai fie niciodată în sala care putea fi privită oricând ca un buncăr, dar în care liniștea compactă te făcea să visezi posibilitatea imposibilului.