luni 24 mai 2004

Ștergătoarele erau date la maxim.
Ca de obicei, radioul era bruiat, uitat pe o lungime de undă comună.
Pe alocuri mașina cabra fiind în pericol de a ieși de pe axul drumului. Acvaplanare.
Cufundat în viteza orbitoare a liniilor ce demarcau cele două benzi, Gabriel Roșca simte cum cade orizontal ca și ploaia, risipindu-se, adunându-se, întregindu-se.
Dorința lui ascunsă fusese abandonată.
Încet în suflet i se cuibărise teama.
Un al șaselea simț îl avertiza că ceva se întâmplă.
Se gândise deseori la acest moment, moment alimentat din propria-i copilărie.
Putea să poarte semnul Mariei, dar în clipa aceea ploaia nu se lăsa înșelată.
Mâinile i se albesc pe volan.
O șuviță de păr ezită să se confrunte cu transpirația de pe frunte. Vru să o acopere.
Își stânse pumn mâna peste mobil lăsând ploaia să-și facă simțită prezența pe capota mașinii.
„Nu poate fi adevărat! Trebuia să-mi răspundă la telefon. Nu el a fost de serviciu. Și totuși nu sunt sigur! De ce nu ne-am întălnit aseară?”
Fără să se gândescă formă instinctiv încă o dată numărul de telefon.
Aceeași linie ocupată.
Chipul lui Mihai îl urmărea peste tot.
Tăcerea lui, până și ochii timizi îi pândea reacția dincolo de bătăile motorului abia auzite din cauza iureșului de afară.
Se gândi că totuși putea să se reinventeze încurajându-se.
„Tocmai acum când era nevoie de tine! Nu este adevărat Mihai. Simt că trăiești. Stiu că ești acolo, veghind!”.
Dincolo de penumbrele copacilor, culorile zilei adulmecă lin crengile bătute de stropii de ploaie. Răspunsul e clar „Nimic nu este întâmplător. Totul este de la Domnezeu”. Și Domnul e bun.
Luminile apartamentului din Calea Vitan nr. 6 erau stinse. Mihai nu era acasă. Și asta nu era bine.