agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-12-26 | |
Seară...luminile orașului la fel de vii...și reci. Parcă singurătatea nu te apasă niciodată atât de tare ca după ce cortina agitației de peste zi se lasă; parcă atunci ți se relaxează și neuronii și în loc să te relaxezi, te întrebi din nou De ce? Chiar așa...de ce se simte atât de singură? Când simte că iubește și este atât de sincer, devotat iubită. O fi suficient că ea simte asta? Oare el înțelege ce simte? De câte ori nu i-a spus că ea îi este vântul de primăvară ce a alungat ultimele pete de gheață din sufletul lui? Și totuși...sunt atâtea momente când trebuie să îl cheme înapoi la ea din lumi depărtate...să îl strângă în brațe ca pe un copil în toate momentele în care se frânge...dar iubirea ei îl va vindeca. Știe asta în fiecare fibră a ființei ei.
Și telefonul sună...știe că nu putea fi el, pentru că lucra și avea obligația să își aibă telefonul închis...dar ca atunci când în primele lipe ale zorilor sper să nu fi fost un vis, ci să fi trăit aievea toată noaptea...aleargă, răspunzând cu un zâmbet fluturând în colțul gurii. „Mereu am știut când răspunzi zâmbind.” E chiar C. De când nu se auziseră...două-trei bătăi ale inimii mai accelerate...și melodia „lor” inundându-i lobii temporali. Închide ochii. „Dar ce surpriză! Cărui fapt datorez onoarea de a te auzi?” răspunde ea așezându-se comod în fotoliu. „Bună...nu m-ai uitat, să înțeleg. Îmi populai prea des visul și gândurile...trebuia să te aud.” „Amabil ca întotdeauna...pe aceeași lungime de undă noi doi ca întotdeauna...” Apoi o tăcere încărcată de două zâmbete și atâtea emoții suspendate. „Uite, am revenit de câteva zile în țară...Ce ai mai făcut tu, minunato?” „Știam...” își mușcă o buză că i-a scăpat cuvântul. „Uite, bine...știi, am primit promovarea de care îți spuneam...nu știu dacă îți mai amintești...” „Felicitări...o meritai din plin. Firește că știu. Superb...Și eu m-am mutat la compania la care visasem întotdeauna să lucrez. Dar...de unde știai că am revenit?” „Au trecut cele șase luni...Felicitări, mă bucur pentru tine.” răspunde ea cu o umbră în glas. „Hey...iată cine e bună la matematică.” Râsul lui C. era la fel de sincer, curat cum și-l amintea. „Fără lacrimi...remember?” „Deal...din acest moment încolo...” răspunde ea încercând să zâmbească ușor. „Vreau să te văd. E prea târziu să trec pe la tine?” „Știi...nu cred că ar fi foarte potrivit...” „Ai pe cineva?” ”Da...dar...Adică...da...” „Înțeleg. Ești fericită? În fond...nu scria nicăieri că trebuie tu să mă aștepți...când toate scrisorile mele către tine au rămas netrimise...” „Vreau și eu să ne vedem...locul nostru, în jumătate de oră?” „Wow...perfect...da...da...da...te iu...Te aștept...” „Și eu te iubesc” își spune ea în gând. „Perfect. Ne vedem. Pa pentru acum.” „Pa, scumpo...ne despart 29 minute.” „Uitasem...da, sunt fericită.” „Că te voi vedea, că te aud, că te iubesc...că mă iubești” completează în gând. „Dar mi-am luat un angajament...și îl iubesc și pe S. Este iubirea ce a crescut din camaraderie, din zdrențe de suflet ce le-am împletit...” „Mă bucur pentru tine...sincer. 28 minute.” și un râset ușor forțat. „Pa, iubito...” „Pa...tot nebun ai rămas...” Stă câteva momente cu telefonul în mână...câte are să îi spună...câte emoții renasc...da, se va îmbrăca în rochia roșie de mătase...o purtase la prima lor întâlnire pentru prima dată...cât și-ar dori acel dans pe care i-l promisese...cât ar dori să dea timpul înapoi...câte ore mai are de lucru S....oare e bine? Iar își redusese doza de medicație...doctorița era de acord...dar ea îl vedea din nou trist...oare doctorița aceea a stat 1 zi singură cu un pacient...dar nu cu el ca pacient...ci ca om? Să înțeleagă că e ușor ca ea să se joace cu medicația precum cu nisipul dintr-o clepsidră...dar nu ea nu doarme nopți întregi ținându-l în brațe când i se prăbușesc corăbiile...nu ea trebuie să țină două destine pe umeri...Of, va întârzia dacă mai visează mult. 2 ore vor fi din nou ale lor...are nevoie de ele...de tot ce vor însemna acele 2 ore...pentru prima dată în viață, nu se mai gândește la consecințe. „Îmi place versiunea asta nebunatică a mea. Doar tuș la ochi e suficient, nu? Ah...și perlele...” ...și eșarfa...încă mai are parfumul lui pe ea... Firește că C. este deja sub stâlpul de iluminat public. O soarbe din priviri. Ea îi simte mângâierea privirii până în vîrful degetelor...trandafirul alb...nici asta nu uitase... „Perfect punctuală ca întotdeauna. Seara bună, draga mea.” o întâmpină o idee mai puțin dezinvolt, o idee mai obosit, dar cu aceiași ochi în care se pierduse de atâtea ori...în vis. „Seara bună, C. Mă bucur să te revăd.” îi răspunde, îmbrățisându-l ușor. Cât așteptase din nou să îi simtă prezența...să îl inunde lumina ei...Îi oferă brațul, pe care ea îl acceptă...ce tristețe picură din ochii ei pe petalele trandafirului... „De ce nu ai trimis niciodată scrisorile?” Nu îi poate înfrunta privirea. „Mi-a fost teamă. Teamă că îți voi zdrobi toate planurile...că vei obosi așteptând să îmi găsesc eu un loc stabil...” „Și nu era normal să am și eu un cuvânt de spus? Știi cât a durut gândul că nu am însemnat nimic?” „Nu ai însemnat nimic? Da, oricine ar fi putut crede asta...Dar tu știi că nu-s punctul meu forte cuvintele...uită-te în ochii mei...” „Nu sunt oricine...” „Uită-te în ochii mei...citește în ei...” Se oprește, privindu-l fix în ochi...„Nu vrei să ne plimbăm un pic în liniște?” „Cu tot dragul...” îi răspunde C. trecându-i o mână pe după umeri. Ce obosit îi e sufletul singurei care îi fusese parteneră în gând pe tot mapamondul...dar el se mulțumise să viseze... Pașii li se sincronizează firesc...o simte apropiindu-se ușor de el șii sprijinindu-și ușor tâmpla de umărul lui...De s-ar opri timpul...dar, de fapt, timpul nu mai curge decât prin tăcerea lor...prin bătăile inimilor lor la unison... Se opresc pe malul lacului,privind luna plină. „Ești fericită?” „Am mai răspuns o dată...” „Ai ezitat...dar înțeleg dacă nu vrei să vorbești despre el...” o asigură trecându-și degetele prin părul ei, inspirându-i parfumul delicat. „Îți e frig?” „Puțin” răspunde ea zâmbind. O îmbrățișează de la spate...sărutându-i ușor părul. Se pierde în brațele lui...cât ar fi vrut să o protejeze...din această clipă, s-ar simți responsabil de nefericirea ei...căci nehotărârea lui îi marcase ei destinul ca un fier înroșit. Erau cele două ore ale lor...de când nu se mai simțise atât de liberă, de ușoară ca un fulg...un fulg în bătaia vântului...oare cât va rămâne prin preajmă de data aceasta? Câte luni îi va lua să își deschidă sufletul și să mai dea un semn de viață? Ea se întoarce pe o parte...se privesc din nou adânc în ochi...zâmbindu-și... Artificiile sunt la locul lor... „Ce citești în ochii mei?” o întreabă șoptit. „Citești cât mi-ai lipsit...câte ore nu am dormit cu gândul la tine? Citești că aș aștepta încă un secol doar să te țin de mână pentru o veșnicie împreună?” Îmbrățișarea lui vorbește de la sine...câtă căldură, câtă tandrețe...cât îi lipsise și el...sufletul ei este din nou porumbel ce își desface aripile spre a purta razele soarelui pe ele și a duce lumina în toate colțurile lumii... „Dar tu – ce citești în ochii mei? Citește o dragoste mare ce a crescut cu fiecare nouă zi, chiar și printre furtuni greu de străbătut...ce a renăscut precum cactușii din nisipul arid al pustiurilor...cunoaște femeia din mine ce știe că răbdarea este o mare virtute...ce a așteptat sperând clipă de clipă și va mai aștepta câte vieți este nevoie...” Ușor se desprinde din îmbrățișarea lui, punându-i două degete pe buze. „Nu te pripi...iubirea aceasta de care îți vorbesc s-a născut alături de S. El este destinul meu...și voi aștepta neostenită momentul când fericirea noastră va fi lipsită de umbre...Este un înger ce a căzut din rai...împreună îi relipim aripile...pană de pană. Alături de tine, viața ar fi o poveste...poate frumoasă...dar mereu ca un pas de tango...acel tango ce nu l-am mai dansat...un pas înainte...alți pași înapoi...Nu poți reapărea în viața mea să speri că vei oferi un nou punct de sprijin universului meu...Iubirea este un puzzle...tu ai fugit în lume cu câteva piese și le-ai lăsat în călătoriile tale...nu avem de unde le regăsi acum...” „Tu îi ești înger...iar eu cel mai norocos de a mă fi atins cu aripile tale...Te iubesc prea mult să nu îți dau drumul...” Oare ațipise demult pe canapea? Imediat trebuie să apară și S. Ce vis ciudat...se ridică cu un strop de somn pe gene încă...ori vederea, ori oglinda o înșeală...ce e cu rochia roșie de mătase pe care o poartă acum? O ascunsese doar pe fundul unei lăzi...căci amintirile nu trebuie să ajungă niciodată la suprafață.... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate