agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3116 .



Povestea de la ora 8
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2016-01-16  |     | 



Absolvisem ”filosofia” la București cu gînduri și planuri mărețe de viitor. Nu-mi era foarte clar ce voi face dar simțeam un elan intelectual nemaipomenit, știam că voi scrie opere filosofice cu care voi uimi lumea, voi avea un imens succes de librărie, voi deveni profesor universitar și ”doctor honoris causa” în cele mai mari universități din lume și membru al unor vestite Academii, voi conferenția pe toate meridianele globului, admirat și aplaudat de o lume întreagă etc. etc. Dar, din păcate, ori n-am fost eu destul de bun, la înălțimea viselor mele, ori nu m-am născut la timpul și în locul potrivit. Pentru că, la absolvire, am fost pur și simplu aruncat, fără milă și fără menajamente, tocmai ”unde și-a înțărcat dracul copiii”, în pustiul Bărăganului, într-un sat din inima cîmpiei. Unde eu, ardelean și om de la munte, nu m-am putut deloc adapta, astfel că după un an de apostolat în satul G. am renunțat la post și m-am reîntors în Transilvania mea natală, în Nordul care mi-a fost leagăn și-mi va fi cîndva mormânt, într-un sat din BN, în creierii Munților Rodnei. Sat la ”cap de linie”, într-o văgăună unde și în toiul verii e răcoare, unde soarele răsare abia pe la 9 și apune deja pe la 5 după-amiază. Sat cu oameni harnici și gospodari dar săraci și istoviți de muncă. Cu pămînt puțin și prost, mai mult cu vite, oi, capre și cai. Și lemnul pădurilor. Cu copii mulți, harnici dar chinuiți de mici cu munca în gospodărie. Pe la școală dădeau doar cînd și cînd, atunci cînd mai fugeau de-acasă să-și mai odihnească mâinile bătătorite, înnegrite și crăpate de muncă. Să mai schimbe securea, furca și coasa cu pixul ori creionul.
Satul avea un ”centru”, o grupare mai compactă de case într-o luncă pe fundul văii, cu primăria și căminul cultural, cu școala și dispensarul, cu magazinul și bufetul sătesc unde își beau ciobanii și căruțașii de lemne cinzeaca de dimineață și cea de seară. Satul era însă mult mai întins, răspîndit pe dealuri și văi adiacente, pînă la depărtări de 8-10 kilometri. Ca să ajungă la școala din sat, copiii de clasele V-VIII trebuiau să străbată acești kilometri pe cărările alunecoase străbătute de turme, pe drumuri forestiere cu bălți și hîrtoape, prin păduri și desișuri, pe prunduri și bolovănișuri. Unii aveau nevoie și de două ceasuri ca să ajungă la școală ceea ce ar fi însemnat pentru ei să se trezească undeva pe la 5 și jumătate dimineața, să îmbuce ceva să nu pornească flămânzi la drum, să-și pună cele de trebuință în trăistuțe, să se îmbrace și să pornească prin noapte ori semiîntunericul zorilor, prin ploaie, zloată ori zăpadă, mereu în spate cu primejdia animalelor sălbatice care pîndeau la tot pasul, uneori cu făclii aprinse, pregătite de cu seară, ca să sperie lupii și urșii.
Hotărît să-mi fac meseria de profesor cît mai bine cu putință pentru acești copii năpăstuiți de soartă, mă pregătisem deja ”ca la carte”, eram bine burdușit cu cunoștințe, cu materiale didactice diverse, cărți, hărți, planșe, planuri de lecții detaliate, geanta ”diplomat” și un magnetofon rusesc Maiak, vechi și hîrșîit, primit cîndva cadou de ziua mea.
Din păcate, la ora 8 cînd să-mi încep activitatea, dacă se adunau în clasă 4-5 copii din cei vreo douăzeci și ceva cîți ar fi trebuit să fie după cataloagele de la clase. Abia pe la jumătate ora aveam jumătate clasa. Uneori doar cu acea jumătate încercam să fac ceva, cît de cît, să fiu cu conștiința împăcată pe ziua aceea. Mulți întîrziau, mulți nu mai veneau deloc. Motivau că e prea departe, că e prea obositor, că prea trebuie să se trezească devreme. Și, mai ziceau ei, ”oricum nu prea merită, pentru că oricum tot la coada vacii ori la pădure rămînem”. ”Ce-i de făcut în situația asta?”, mă întrebam eu. În disperare de cauză îmi frămîntam mintea să găsesc o soluție, o metodă, un procedeu prin care să-i stimulez pe copii și să-i determin să vină la timp la școală. Mai cu seamă că mulți dintre ei mi se păreau deosebit de inteligenți, cu o minte vie și adesea mult mai matură decît te-ai fi așteptat la vîrsta lor fragedă de 12-13 ani de copii în clasa a V-a ori a VI-a. Viața grea de la munte probabil că fusese un factor puternic de selecție naturală pentru acea populație și doar cei isteți făceau față greutăților și răzbăteau în viață. Era păcat de ei să se piardă în neant și mă simțeam dator moral să fac ceva pentru ei și să-i scot puțin mai ”la lumină” din fundătura în care trăiau. Dar în același timp simțeam și o mare neputință într-o atare situație.
Pînă într-o dimineață cînd, adunînd cu greu vreo 10 copii la o clasă de-a cincea dar avînd mai puțin de douăzeci de minute rămase din oră, deci nefiind vorba să mai fac vreo lecție, mă gîndeam ce aș putea face totuși cu copiii, ceva cît de cît util pentru ei în timpul rămas. Atunci mi-a venit brusc ideea salvatoare: le voi spune o poveste, scurtă de 10-12 minute, dar care să le placă și din care să rămână cu ceva pentru viață. Zis și făcut. ”Copii, vreți să vă spun o poveste?” Întrebare retorică, evident. Toți răspuns afirmativ, într-un cor minunat de voci copilărești. Și încep astfel o poveste, nu prea complicată, una pentru copii mici, citită cîndva de mine în copilărie, cunoscută de majoritatea copiilor dar mai puțin de copiii mei izolați aici între munți, neumblați prin lume, mulți încă în ițari și opinci, în haine țărănești moștenite, unele, cu siguranță, de la frații mai mari. Povesteam cu ochii pe ceas să nu mă întind prea mult și observam cum chipul copiilor se transfigurează parcă la fiecare fază a povestirii și cu fiecare minut ce trecea și nu dădeau semne de plictiseală ori nerăbdare. Deși sunase deja de ieșire în pauză ei rămân încremeniți în bănci. Închei povestea și-i poftesc afară dar ei izbucnesc cu același cor de voci cristaline dar rugătoare de data asta:” Mai povestiți-ne! Mai povestiți-ne!” ”Gata! Mâine dimineață!” le promit eu. Și brusc îmi trece un gînd prin minte: ”Și în fiecare dimineață de aici înainte!” le strig eu în timp ce ei părăsesc clasa. ”În fiecare dimineață, dacă veniți la ora 8 la școală, vă voi spune, înainte de lecție, cîte o poveste frumoasă! Spuneți-le și celorlalți colegi ai voștri și din celelalte clase că dacă nu vor să piardă povestea, să facă bine să ajungă în fiecare dimineață la 8 fix în clasă!”. ”Bine, tovarășu!” îmi strigă ei părăsind clasa iar eu rămîn zîmbind încîntat că, în sfîrșit ”mi-a picat fisa”, că am găsit idea salvatoare: povestea de la 8 dimineața!....
Și-așa a început ”povestea poveștilor” mele, la școala dintre munți. În primele dimineți n-am avut un succes prea mare cu inițiativa mea, probabil mulți nu aflaseră încă sau luaseră drept o glumă de-a mea acestă ”noutate” de predare de a începe ora cu o poveste. Dar în curînd minunea s-a produs! În fiecare dimineață la 8 fix, sala de clasă fremăta de copii îmbujorați și vădit emoționați în așteptarea poveștii. Mai cu seamă la a V-a B la care eram și diriginte nu lipsea unul. Aveam în clasă mulți copii deosebit de sensibili și imaginativi, extrem de atrași de poveștile mele. La ei mergeam în fiecare joi dimineața mai emoționat decît de obicei, cu o dorință aparte de a găsi ceva deosebit pentru ei, ceva care să-i impresioneze într-un mod aparte. Altfel, erau o clasă de copii sărăcuți și modești, în haine uzate, mulți cu opinci desfundate și obiele ferfenițite, cu jersee de lînă împletită, rupte pe la coate, cu pieptare de blană întoarsă, găurită ici-colo pe unde mai ieșeau la vedere smocuri din lîna de pe interior. Băieții cu căciuli mari de oaie peste claia de păr netuns, fetele cu broboade groase de iarnă. Dar ochii le străluceau, vii și neastîmpărați în lumina dimineții iar obrajii le erau îmbujorați de la frigul de afară și căldura din interior. Se lăsa o asemenea liniște încît aproape că le auzeam respirațiile, focul duduia vesel în soba rotundă de tuci din vremea Austro-Ungariei ce mai păstra încă, înnegrite de vreme, embleme imperiale și inscripți în ungurește.
Mă simțeam înfiorător de bine în acele clipe, timp de zece minute din oră, derulînd firul poveștii asemeni unui film viu în fața ochilor lor, cu un ton adecvat, ”de poveste”, ce amplifica efectul magic și atmosfera și-i transporta lin, pe nesimțite, în altă lume. La început, vreo două luni, mi-a fost ușor pentru că aveam un bagaj destul de consistent de povești știute din cărțile copilăriei, de la bunici și părinți din serile lungi în familie. Dar la un moment dat am intrat în panică dîndu-mi seama că, treptat, am ajuns la fundul sacului cu povești. Am recurs rapid la ajutorul bibliotecii din sat unde bibliotecara a rămas foarte surprinsă că eu o rog să-mi împrumute cărți de povești. ”Tovarășu profesor, sînteți om în toată firea, doar nu mai citiți povești nemuritoare!” mi-a spus ea rîzînd. I-am răspuns că m-a pălit așa, deodată, dorul de poveștile copilăriei.
Cu cărțile împrumutate de la bibliotecă am mai salvat situația vreo două sau trei luni de școală. Dar la un moment dat s-au epuizat și acele provizii. Am început apoi niște povești ”pe cont propriu”, am început să improvizez, uneori chiar în timp ce povesteam, amestecînd între ele frînturi din povești diferite, unele ”rezumate” din nuvelele și romanele citite de mine cîndva, întîmplări auzite de la diverse persoane, înflorite și împodobite cu tot soiul de detalii spectaculoase care stîrneau imaginația copiilor. În momentul în care însă, într-un basm popular cu zmei și feți frumoși am introdus, pentru spectacol, mitraliere și tancuri, Vasilică a Tomii, un copil deosebit din clasa mea care mă urmărea tot timpul cu interes din prima bancă, a dat din cap, neîncrezător. L-am întrebat ce nu i se pare în regulă. ”Tovarășu, stau și mă gîndesc, cum naiba aveau ei pe atunci mitraliere și tancuri?” M-a prins pe picior greșit. Zîmbind complice caut o ieșire onorabilă: ”Măi, Vasilică, întradevăr și eu am tot stat și m-am gîndit, de unde or fi avut atunci acei zmei și feți frumoși asemenea armament?! Dar așa am citit și eu cîndva, demult, într-o carte foarte veche”. Vasilică nu pare deloc convins. E un copil mai aparte, cu hainele lui rupticoase dar bine strînse pe corp, cu claia de păr blond sub cușma mițoasă, cu ochii albaștri zblobii și mereu scrutători, avea un stil care mă topea pur și simplu, stilul țăranului înțelept, mereu gînditor, iscoditor și neîncrezător. Făcea toți bani să-l vezi cînd voia să-și expună și el o părere: își proțăpea cotul în tăblia mesei, cu capul sprijinit în palmă și un deget dus la tîmplă începea cam în felul următor:”Știți ce zic eu? Ce cred eu de treaba asta? Că nu stă chiar așa treaba...” și își spunea părerea personală cu calm și convingere. Atunci cînd ceva i se părea a fi prea din cale-afară, prea greu de crezut zicea: ”Nu știu, eu n-am auzit de treaba asta dar după părerea mea nu-i prea cușeră treaba...” Cu timpul mă uitam mai mult spre Vasilică în timp ce povesteam, urmărindu-i reacțiile ca să-mi dau seama dacă am sau nu prea am succes cu poveștile mele.
Cînd mi s-au terminat și combinațiile mele de povești și toate compilațiile mele după nuvelele și romanele citite, m-am simțit dintr-o dată rămas descoperit, ca soldatul pe front, rămas fără muniție în fața dușmanului. Intram în luna mai și mai era vreo lună și jumătate de școală. Era joi dimineață, eram la a V-a B... și nu știam cum să încep. Vasilică din prima bancă, numai ochi și urechi să încep povestea. Mă gîndeam deja serios ca în acea dimineață să pun capăt șirului de povești, parcă obosisem și invențiile de fiecare zi îmi storceau cumplit imaginația. Oricum, mai aveam doar vreo șase săptămîni de școală și mă gîndeam să spun: Punct! Ajunge! Ne vedem doar de ultimele lecții de aici înainte, să putem încheia cu bine anul școlar. Mi-am luat inima în dinți și le-am spus copiilor adevărul: Mi s-a terminat traista cu povești! Copiii m-au privit în primul moment nedumeriți apoi au izbucnit exprimîndu-și dezamăgirea. Mai puțin Vasilică, cel din prima bancă. Stătea ca de obicei cu capul sprijinit într-un cot, cu obrazul în palmă și se uita la mine.”Știți ce zic eu, tovarășu? Dacă tot vi s-au terminat poveștile altora, spuneți povești din viața dumneavoastră. Întîmplări prin care ați trecut în viață”. Mi-a venit pe moment să-l iau în brațe pe Vasilică și să-l pup pe amîndoi obrajii. ”Foarte bine, atunci!” și încep să înșir, înflorite și literaturizate, tot soiul de întîmplări din viața mea, apoi din viața altora, cunoștințe, colegi, rude și prieteni, din viața tatălui și bunicului meu, tot felul de întîmplări povestite de bătrînii satului meu, fapte de vitejie din război, la care în mod evident nu participasem dar pe care îl relatam viu și colorat ca și cum aș fi fost sub focul gloanțelor. Cînd am ajuns la isprăvile din război, amicul meu Vasilică a început să dea din cap neîncrezător. ”Care-i treaba, Vasilică?” îl întreb eu curios să aflu ce nu-i place în relatarea mea. Cu același deget arătător la tîmplă și cu un glas de om înțelept mi-o spune pe șleau:”Tovarășu, eu cred că ne cam mințiți la faza asta”. Cîțiva copii îi sar în cap lui Vasilică:”Mă,Vasilică, nu ți-e rușine?! Cum poți tu să spui că tovarășu ne minte?!” Eu sînt gata să explodez într-un rîs homeric. Dar mă abțin cu greu, sufocat de rîsul reținut și-i admonestez pe protestatari: ”Lăsați-l pe Vasilică să-și spună părerea!” și mă întorc spre el așteptînd: ”Tovarășu, începe el ca de obicei, păi, dacă-i drept că ați fost în război, atunci ar trebui să fiți mult mai bătrîn! Dar dumneavoastră sînteți foarte tînăr! ”Ei, măi, Vasilică, nu-s eu chiar așa de tînăr precum par, sînt și eu trecut prin multe în viața mea dar nu am lăsat întîmplările și necazurile să-mi tulbure viața și să-mi strice tinerețea!” Vasilică nu pare nici acum prea convins de explicația mea. ”Păi, atunci, zic eu făcînd pe cel ofensat, dacă nu crezi, nu mai povestesc”. ”Ba nu, revine el, hotărît. Vă rog frumos să nu vă supărați și să ne mai povestiți!”. Înduplecat de rugămintea copilului mai înșir cîteva întîmplări palpitante încă vreo cîteva dimineți, în cele zece minute de după ora 8...
Și așa vine și ultima oră și ultima poveste la a V-a B. După încheierea poveștii încep, cu emoție, un mic discurs de despărțire, scolăresc și patetic în mod inevitabil, le spun cît de mult m-a bucurat faptul de a ne fi cunoscut și de a fi lucrat un an împreună, cît mi-au fost de dragi pentru că au fost cuminți și ascultători, că voi avea mereu cele mai frumoase amintiri din acest an școlar. Le doresc vacanță plăcută. Copiii, sentimentali cum îi știu, cu lacrimi în ochi, în același ton de tristețe a despărțirii se întrec în a-mi spune cuvinte frumoase, cu siguranță sincere. Cel mai trist pare a fi Vasilică a Tomii, ca întotdeauna cu capul în palme în prima bancă: ”Tovarășu, ați fost cel mai bun și mai important pentru noi. Vă rugăm frumos să nu ne părăsiți și să veniți iar la noi la toamnă!”. ”Bine, Vasilică! îi răspund eu cu un imens nod în gît și cu o lacrimă în colțul ochilor. Stai liniștit! Am să vin negreșit!”...

Dar în toamnă am profitat de faptul că tocmai se eliberase o catedră undeva într-o comună situată mai ”la drum de țară”, mai aproape de ”civilizație”. Iar apoi prin alte sate, dar de-acum modernizate, cu școli reabilitate prin programe guvernamentale și proiecte europene, cu elevi de altă factură decît cei din satul dintre munți. Le spuneam și lor adesea povești. Nu pot să spun că nu le plăceau dar parcă erau mult mai blazați, mai plictisiți, cu alte preocupări, cu alte atracții, cu alte distracții... Nici atmosfera din timpul poveștilor nu mai era aceeași ca odinioară... Am ajuns apoi și la orașe, în licee de prestigiu, unde elevii, mari, emancipați, voiau altfel de povești, nu mai putea fi îmbătați cu ”povești de adormit copiii”...
La copiii dintre munți nu m-am mai întors niciodată....

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!