(2)


Ultimele semne ale zilei se stinseră de mult. Cornul lunii coborî tăcut în linia orizontului. Himera întunericului cufundă în beznă stâncile țărmului și întinderile nesfârșite de ape.

De la o vreme cerul se mai lumină și roiuri nenumărate de stele începură să dea contur crestelor de valuri și colinelor de pe țărm. Când constelația Orion se înalță de trei catarge deasupra liniei mării era semn că ceasul trecuse de miezul nopții. Odihna plăcută și dulce coborî asupra mării și a țărmului căci, la acel ceas de noapte, dormeau și peștii, și păsările, și lucrătorii din porturi, și sclavii și stăpânii deopotrivă. Însuși Zeus dormea un somn profund, legănat de cântecul soției sale, Hera...

Lângă țărm, unde copacii stufoși umbreau malurile line ale micuțului golf, întunericul deveni și mai de nepătruns. În apropierea liniei malurilor, acolo unde apa mării se aduna în bulboane adânci, se auziră clipocind vâslele unei corăbii. Crengile prelungi ale sălciilor stăteau aplecate mult asupra mării, mai-mai să atingă bordul corabiei pe puntea căreia pâlpâiau două lumini ca doi ochi de lup furișându-se prin beznă.

Deodată clipocitul vâslelor încetă. Numai silueta corabiei se mai mișca, legănată încet de valuri. Pânzele erau prinse strâns, cu frânghii, de lemnul catargelor. Ciocul înalt de la prova, ca de pasăre, se mișca și el, legănat în balansul apelor.

Plutea o corabie pustie pe ape? Nu, nu era o corabie pustie! Catul de jos, cel al vâslașilor, aburea de suflarea fierbinte a voinicilor de la vâsle, care abia acum prinseseră prilej de odihnă. Pe punte se auzeau răsunând pași nerăbdători. În plinătatea nopții, în lumina slabă a cerului, pe corabie se deslușeau siluetele agitate ale unor oșteni care purtau sulițe și coifuri. Când și când se distingeau voci.

Una din siluetele de pe punte părea mai vioaie. În lumina cerului înstelat i se zărea armura de pe piept și coiful sclipind în puterea nopții. Se plimba nervoasă de la prova la pupa și înapoi, aplecându-se uneori peste bord și scrutând întunericul. Într-un târziu începu să dea semne vădite de nerăbdare. Două frânghii se desfășurară peste bord și în mreaja lor coborî o barcă zbătându-se ușor pe oglinda tăcută a apei. Apoi, silueta de pe punte se prinse de frânghii și coborî în barcă.

- Unde pleci, Adoris? rosti vocea răgușită a unui flăcău care, trezit în miez de noapte din somnul lui sănătos lângă cotlonul cu blănuri de la rădăcina catargului, se ridică și veni împleticindu-se spre bord, scrutând cu privirea în apa întunecată.
- Mincinoșii! sună din barcă vocea mânioasă a lui Adoris. N-au pic de cuvânt! Aștept în zadar de o jumătate de noapte!...

Tânărul abia trezit din somn era Tezeu. Își frecă pleoapele care i se deschideau greu și, încă nedumerit, continuă cu o tiradă de întrebări:

- E chiar atât de târziu? Cât e ceasul? Nu era vorba să ne întâlnim după miezul nopții?

Adoris, apucând hotărât o vâslă, începu să lovească apa când într-o parte, când într-alta, îndreptând barca spre țărm. Se întoarse apoi o clipă și-i strigă lui Tezeu:

- Mă duc pe uscat, pe piscul acela, să cercetez largul mării. Ai grijă să fie liniște pe corabie și să-mi dai de știre când vezi ceva.

Apoi vâsli grăbit până dispăru în întunericul dinspre mal. Peste câteva clipe umbra sa apăru pe țărmul stâncos, cercetând întinderile apelor. La mai bine de un ceas după aceea se auzi din nou clipocitul bărcii apropiindu-se de pupa corabiei.

- Ei, ce se-aude? întrebă Tezeu căruia somnul îi pieri.
- Fir-ar să fie! Nimic! Nici urmă de tovarășii noștri!...
- Hai să mai așteptăm, propuse Tezeu. Poate reușim să mai tragem un pui de somn...

Adoris urcă pe punte, mânios și neliniștit.
- Tezeu, nu credeam că-mi va fi așa de greu să pornesc voința câtorva tinerei care până mai ieri păreau dornici cu toții de isprăvi nemaipomenite!... Răsucindu-se în somn, un tânăr care dormea pe un cojoc întins pe punte atinse o suliță rezemată de parapet. Aceasta căzu și făcu țăndări o carafă de lut plină cu vin, uitată de la cheful din seara trecută, reușind să-i trezească și pe alții din somn.

- Ce e? Ce se-ntâmplă? bâiguiră unii mai mult somnoroși decât speriați.
- Nu faceți gălăgie! Ați uitat consemnul? îi luă la rost Adoris, cu glas destul de ridicat ca să fie auzit de toată lumea.

Când auziră porunca, recunoscură îndată vocea lui Adoris și se liniștiră, încercând să se retragă prin cotloanele lor ca să-și reia somnul întrerupt.

Adoris se liniști și el. În răstimpuri însă, pășea pe punte, tăcut, scrutând în gol întunericul golfului.

- Nimic? întrebă Tezeu care privea peste bord spre barca legată de corabie.
- Nicio veste! răspunse Adoris, privindu-și încruntat prea somnoroșii săi tovarăși.
- Oare paza portului să le fi oprit corăbiile?
- Mai știi? Bănuiesc totuși că vitejii noștri dorm acum fără grijă pe la casele lor, visând aventuri peste mări îndepărtate...

Nu mai era nimic de făcut. Singură corabia lui Adoris nu putea pleca! Și cu cât entuziasm juraseră băieții să-l însoțească, cât de mult le surâdea ideea unei aventuri departe de casă!

Tezeu tocmai căuta să-l încurajeze pe Adoris, când tresări deodată. I s-a părut că a surprins o mișcare în negura mării. O umbră? Sau poate o fantomă? Din neființa întunericului răsări subit, mare cât o casă, silueta unei corăbii.

- Adoris! Privește acolo!... strigă Tezeu.
- Cum? Au venit ?! exclamă Adoris.
- Uite, acolo!... O corabie!...
- Da! Văd! Dar cum putem ști oare ce corabie este?
- Să le facem semnele stabilite, cu făclia...
- Iată, și ei ne fac semne, așa cum ne-am înțeles! Recunoști corabia lui Mitridates?

Adoris, radiind de bucurie, zise:
- Hai să trezim oamenii! Ceilalți vin, iar noi dormim încă! Halal vitejie!

Adoris pregăti din nou barca, se urcă în ea și se îndreptă spre corabia care se apropia. Ajuns la bordul acesteia urcă sprinten pe punte, îmbrățișându-l pe prietenul său Mitridates.

- Oh! Ce bine-mi pare că te-ai ținut de cuvânt! zise Adoris către căpetenia echipajului proaspăt sosit.
- Credeai, poate, că n-o să vin? Doar am jurat, ca între războinici! îi replică Mitridates.
- Așa e! Și totuși, cât de mult am mai așteptat!...
- Vezi tu, Adoris? Pui prea mult suflet în aventura asta!
- Parcă tu nu simți la fel ca mine?
- Ba da! Dar, ca unul care am colindat atâta mările astea, te sfătuiesc să lași voinicii să mai doarmă un pic.
- Să știi, totuși, dragul meu Mitridates, că nu avem prea mult timp de pierdut.

- Ei! Mai avem. De-abia e trecut de miezul nopții...
- Știi ceva de Aias? îl întrebă Adoris pe prietenul său.
- Poate n-a reușit încă să treacă de paza portului, își dădu cu părerea Mitridates.
- Se prea poate. Dar spune-mi, voi cum ați trecut?
- Ne-am descurcat de minune! I-am spus supraveghetorului din port că ne ducem la pețit pe o insulă din apropiere și că vrem să ajungem repede. Iar el, văzând cât de serios îi vorbim, ne-a crezut.

Cei doi prieteni discutau veseli și măsurau cu pașii puntea vasului, de la un capăt la altul. Din când în când mai aruncau câte o privire peste bord, acolo peste valurile care licăreau încet în lumina stelelor legănând vâslele adormite.

Într-un tîrziu Adoris îi zise lui Mitridates:

- Trebuie să mă întorc pe corabia mea.

Apoi coborî în barcă și ajunse îndată pe puntea vasului său. În urma lui, pe corabiea se lăsă din nou o liniște deplină, căci toată lumea ațipise la loc. Numai pașii săi lui Adoris, reluând plimbarea agitată pe punte, avură darul să-i mai trezească pe unii, care se întrebară somnoroși, dar plini de curiozitate:

- A sosit vreo corabie?
- Cine? Mitridates sau Aias?...
- Dar Aias nu mai vine?

Adoris simți că nu mai are răbdare. Măsura des tăria brizei cu palma întinsă peste bord. Vremea părea atât de prielnică plecării!... Numai că Aias întârzia să apară!
Dinstre răsărit și miazănoapte începu să apară primele semne ale zorilor. Adoris răbufni, dintr-odată:
- E limpede! Va trebui să plecăm fără Aias! Ce om fără de cuvânt!

Luă în mănă o torță și începu să semnalizeze către corabia lui Mitridates, înștiințând-o să înceapă pregătirile de plecare.

Treziți din somn, soldații și-au căutat lăncile și și-au pus armurile, iar echipajul a tras ancorele sus pe punte. La porunca lui Adoris vâslașii au început să lovească ritmic apa. Împinsă de puterea vâslelor corabia începu să înainteze fără ajutorul velelor.

În urma corabiei lui Adoris venea corabia lui Mitridates ale cărei vâsle o puseseră în mișcare aproape odată. Zorile mijiră de-a binelea iar priveliștea de pe mare se lumină și se lărgi în depărtare. Fără ajutorul pânzelor cele două corăbii înaintau cu greu, cu toate că vâslașii trudeau din răsputeri. În sfârșit, reușiseră să iasă din golf și să se îndepărteze în larg.

Când nimeni nu se mai aștepta, dinspre corabia lui Mitridates veni un strigăt asurzitor. Auzindu-l, Adoris se repezi spre bord scrutând marea.

- Ce minune! își zise ca pentru el, după ce observă că din larg se apropiau trei corăbii, una după alta, cu pânzele arcuite sub puterea vântului.
- Pe Zeus cel bun! Ce mai e și asta? se întrebă el, nedumerit.

Văzând și el corăbiile, Tezeu se grăbi să se apropie de Adoris și-i zise:

- Ce poate fi? Oare au aflat așa de repede de fuga noastră și acum ne urmăresc?
- Ce ne facem? întrebă neliniștit Adoris.
Dar Tezeu, care continua să cerceteze cu atenție siluetele celor trei corăbii, strigă străfulgerat de bucurie:
- Privește la ei, Adoris! Pe toți zeii, dacă prima din cele trei corăbii nu-i chiar a lui Aias! Îi cunosc bine corabia!...

Adoris privi mai întâi mirat spre Tezeu, apoi, când își dădu seama că vorbește serios, îl îmbrățișă de-a binelea și strigă și el cât putu de tare, cu nespusă bucurie în glas:

- Iată că a venit și Aias! Bravo! S-a ținut de cuvânt!... Dar nu înțeleg de ce vine cu trei corăbii în loc de una?!...

Tezeu păru că meditează puțin la această întrebare, apoi zise, încrezător:
- Cum? Nu vezi? Cei ce vin după Aias sunt verii lui din Salamina!
- Uraaa! strigă Adoris de bucurie. Prin urmare, Aias și-a lămurit și verii să ne urmeze?!...

După ce toate cele trei corăbii se alăturară și prietenii se salutară cu căldură, Adoris îngădui să fie dezlegate pânzele de pe corabia sa și de pe cea a lui Mitridates. Pânzele se umflară de îndată sub tăria brizei, spre marea ușurare a celor de la vâsle.

- Să pornim, așadar, către insula Rodos! porunci ferm Adoris, iar corabia sa trecu în fruntea celorlalte.

Pusă în mișcare de puterea vântului flota cu cele cinci corăbii ateniene făcu o voltă elegantă spre stânga, apoi alta spre dreapta și se pierdu după linia orizontului.

(va continua)