agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-02-04 | | Pe același palier cu noi, lîngă apartamentul nostru, se afla unul ce fusese multă vreme gol. Aici locuise o bătrână singură, dusă apoi de către rude la azil. În el se mutase, de curând, o cuconiță nostimă, nepoata bătrânei. Arăta bine. Chiar și pe tata l-am surprins trăgând cu ochiul după ea. Avea un fiu mai mare cu ceva ani decât mine, foarte voinic. Deși era înalt și musculos, având o statură impunătoare, avea o voce slabă ca intensitate și mai mereu răgușită, de parcă ar fi consumat numai înghețată. Îl chema Ioniță. Ioniță s-a purtat frumos cu mine întotdeauna și chiar m-a protejat. Eu fiind pe atunci mai firav, blond, cu părul ondulat și cu ochelari, aveam fasonul unui tocilar și fătălău, după părerea băieților din cartier, care nu aveau un prea mare respect pentru școală. Eram mereu ținta batjocorei acestora, gata să mă bată pentru a-și demonstra „calitățile” masculine și superioritatea pumnului în fața minții. Dacă ne întâlneam, îmi luau lucrurile și mi le tăvăleau în praf, provocându-mă cu tot felul de vorbe urâte și repetând mereu: „hai vino să ne batem dacă-ți dă mânam, tocilarule ”.Eu mă rugam lui Dumnezeu să nu îmi iasă în cale și eram efectiv îngrozit până ajungeam de la școală, acasă. Asistând odată, întâmplător, la o asemenea manifestare, Ioniță a intervenit imediat. A fost deajuns ca mâinile lui mari să se așeze pe umerii agresorilor, ce nu îi ajungeau nici măcar până la umăr și să își aplece capul spre ei, spunându-le cu vocea lui răgușită și mereu calmă: „Măi băieți, nu-i frumos! Este vecinul meu. Cine se ia de el, înseamnă că se ia de mine. Atunci să poftească să ne batem, dacă asta dorește. Hai, hai băieți! Eu sunt gata. Cine începe? Sau, vreți să îi cereți scuze băiatului. Așa ar fi civilizat. Ia poftiți! Hai să vă aud.” Toți sau chircit și au ajuns cu genunchii în praf, căci Ioniță avea mâinile grele, nu glumă. Au început să bălmăjească scuze, care mai de care, cu figurile îngrozite de teamă. Ioniță, prin dimensiunile și atitudinea lui, impunea respect celorlalți. Se pare că nu se bătuse niciodată cu nimeni, nici măcar în joacă. Și a venit decembrie 1989. Tata a fost chemat împreună cu un coleg să păzească de teroriști una din locațiile Instituției pentru care lucra. Aceasta se afla chiar în centrul capitalei, unde aveau loc ostilitățile. Mama era speriată. Deși nu lăsa să se vadă, cred că și tata. Acolo fuseseră deja morți și răniți. Tata s-a îmbrăcat în așa fel încât să nu atragă atenția. Și-a pus și o căciulă veche pe cap. Fusese a tatălui său. Nu știu de ce considera el că o căciulă ar putea să îl apere de gloanțe?! Nu a pățit nimic, spre bucuria lui și a mamei. Poate căciula bunicului îi purtase noroc. A, să îl rog pe tata să mi-o dea mie, de noroc e nevoie întotdeauna, mai ales în dragoste. Privind doar la televizor, căci mama nu mă lăsa s ă ies din casă, pentru mine totul părea un film de acțiune cu multe derute voite, menite să încurce și să facă totul tulbure și neinteligibil. Teroriștii erau peste tot și totuși nicăieri. Zvonurile mergeau până la trupe de comando din țări musulmane. Pe adevărații teroriști nu i-a văzut nimeni, dar românii se omorau între ei. Și în cartierul nostru se auzeau explozii, fără să explodeze de fapt nimic. Voci puternice și cavernoase strigau noaptea, pe străduțele dintre blocuri, că apa este otrăvită și instigau la spânzurarea lui Ceaușescu. Erau voci urâte, grosolane, ce nu-mi inspirau încredere. Ioniță și băieții lui, golanii de care mă temeam eu, patrulau pe străzi în căutarea teroriștilor. I-am respectat atunci pentru curaj și spirit civic. Era o speranță a schimbării, inclusiv a comportamentului oamenilor. După un asemenea eveniment, credeam că vom devenii cu toții mai buni. Chiar dacă era o stare confuză, ce producea teamă, bucuria era la cote maxime. ‚Mămăliga românească explodase » în sfârșit. Mama se gândea deja la bunăstarea capitalistă, la magazinele pline de mărfuri, așa cum văzuse ea când fusese într-o mică excursie în Austria Nu fusese impresionată nici de monumente, nici de muzee, ci doar de spectacolul străzii; respectiv de magazinele superbe, pline de mărfuri și, de oamenii dezinhibați și vizibil fără griji, altfel nu s-ar fi plimbat pe străzi fluierând melodii. Pentru mine revoluția a fost un spectacol dur, cu jertfe adevărate, făcute benevol de oameni adevărați. Martiri pentru îndeplinirea unui vis datorat generațiilor vârstnice, singurele ce cunoscuseră și altceva decât republica socialistă. Noi cei tineri, după părerea mea, eram precum acele animale născute în cușcă ce nu-și imaginează o altă existența, înafară de colivia lor. Probabil din acest motiv, al rămânerii în starea de neștiință, îi împiedicase cu atâta înverșunare Ceaușescu pe oameni să călătorească în vest. Atunci a murit împușcat și unul dintre băieții de pe sreada noastră. Poare ar fi meritat ca strada să poarte numele lui: După vreo doi, trei ani de la revoluție, Ioniță a adus acasă o fătucă frumușică foc, studentă la drept. « Îmtotdeauna e bine să cunoști temeinic legile”, explica ea alegerea facultății. Era plină de nerv și hotărâre. Și prima ei hotărâre a fost ca mama lui Ioniță să facă bine să se mute și să îi lase pe ei, tinerii, în casă. Femeia așa a și făcut. S-a mutat la marginea Bucureștiului, într-o căsuță ce fusese a bunicilor săi, împreună cu un domn ce i-a devenit soț. Noua stăpână a apartamentului a început renovarea și mobilarea modernă a acestuia. Totul costa bani; din ce în ce mai mulți bani. Ioniță avea tot mai mulți prieteni ce nu duceau lipsă de preocupări. Ce fel de preocupări, am aflat mult mai târziu, de la vecini. Veneau, discutau, petreceau și puneau la cale ceva afaceri , doar eram în capitalism, iar banii curgeau. Ioniță dispărea, uneori, săptămâni întregi, fiind plecat în străinătate. Îl auzeam, când se întâmpla să fie deschis geamul de la bucătărie, atât la noi cât și la el, cum protesta, dorind să fie liniștit și fără probleme; să stea în pat cu burta în sus și să nu mai facă nimic, așa cum procedau unii dintre prietenii săi. Vocea tipei, ce îl trimitea grabnic la treabă, nu se auzea niciodată tare, doar șoptit, atunci când își scutura țigara pe geam. Dar, în mod sigur, Ioniță făcea ce vroia ea. Era așa de frumoasă și de convingătoare, aducând argumente atât de solide, cum ar fi fost: „o faci, dacă mai vrei să fim împreună. Nu ești singurul ce ar înțelege că totul este pentru binele nostru financiar și al prietenilor noștrii, bineînțeles; nu poți să îi lași baltă”. O perioadă destul de lunguță s-a tot vorbit la emisiunile de știri, despre nu se știe ce bandă de hoți de mașini, care furau vehicole de lux din străinătate. Aceștia le dezmembrau și le remontau în așa fel încât să nu poată fi recunoscute, fiind vândute apoi fie ca piese sau mașini întregi. Frumoasa vecină a plecat într-o bună zi să își vadă părinții. Niciodată nu am știut precis, unde anume locuiau aceștia, se pare că nu în România. Nu s-a mai întors. Într-o dimineață pe la cinci, au venit la ușa lor mascații, ce l-au săltat pe Ioniță și pe încă câțiva băieți ce erau la el. Ioniță a fost și el închis împreună cu ei. De când apăruse fetița cea frumoasă și autoritară în viața sa, apăruseră și drogurile. Apăreau, după ce a fost eliberat din pușcărie, zilnic la ușa lui și tot felul de „prieteni”, probabil foști tovarăși de „afaceri”, față de care, în urma discuțiilor mai mult sau mai puțin amenințătoare pe care le auzeam uneori, avea datorii bănești ce nu putea să le plătească. Apoi Ioniță a dispărut. După o bucată bună de vreme a apărut mama sa, în doliu. Am aflat că Ioniță murise în Italia de o supradoză. Mi-a părut rău de el deoarece era un băiat cu suflet bun și, în ciuda dimensiunilor lui corporale, neagresiv. Nu puteam să uit curajul său la revoluție. Fusese în mijlocul evenimentelor, cum se zice, în linia întâi. Sperase, visase, dar nu cred că la ce a urmat pentru el. Libertatea... Se obținuse libertatea pentru care mulți tineri au murit. Libertatea de a alege. A alege între ce și ce? Ar fi putut face atâtea... dacă, dacă... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate