Capitolul 2

A doua zi avea examen la Anestezie. Sperase să poată dormi întreaga noapte. Îi făcuse baie Larisei, reușise să o hrănească înainte de ora opt și, până la zece, o culcase. Þipătul înfiorător o trezi și de această dată imediat. Nu reușise încă să se obișnuiască cu el. Sări buimacă în picioare, repezindu-se în camera alăturată. Ceasul de deasupra patului arăta ora unu și patruzeci de minute.
- De ce îmi faci asta?
- Am nevoie la baie!
- Te-am dus la baie chiar înainte să te culci.
- Am nevoie din nou!
Mădălina o apucă de sub brațe și o trase pe holul în care lumina difuz o lampă de veghe.
- Jur că de mâine îți pun scutec pentru adulți.
- N-ai să îndrăznești! Ești doar o țărancă proastă!
Trânti ușa băii după ea, sperând să o lovească, așa cum o mai făcuse și altădată. Măcar de data aceasta, Mădălina reuși să se ferească. Așteptă nervoasă, rezemată de peretele vopsit în galben, pe care se mai puteau vedea urmele de fecale întinse de mâinile nepoatei lui Tanti Anisia. Imediat ce se mutase în acel apartament, încercase să le spele, dar nu reușise întrutotul. Petele îi aminteau că, dacă nu îi acorda suficientă atenție fetei, se putea trezi cu surprize neplăcute, dintre cele mai bizare. Minutele treceau și din baie nu se auzea nici un zgomot.
- Ai terminat?
Nu așteptă prea mult răspunsul și împinse ușa simultan cu mâna și cu piciorul. Prima care îi apăru în față, fu chica de păr castaniu tuns scurt, rezemată de marginea chiuvetei. Apoi văzu sângele. Înflorise pe faianța albă în zeci de petale trandafirii. Se repezi înainte, trăgând din mers prosoapele de pe uscător.
- Ce crezi că faci?
- Lasă-mă! O împinse cu genunchiul drept. N-auzi ce-ți spun? Lasă-mă!
- Ai înnebunit?
Opri imediat sângerarea. O spălă cu mișcări blajine și îi schimbă pijamaua, sub privirile ei fixe, pline de ură.
- Vreau să mor!
- De ce?
Larisa hohoti scurt.
- Chiar că ești o proastă. Privește-mă! Am douăzeci și doi de ani și sunt o handicapată.
- Da, și? Te crezi singura handicapată din lume? Te-ai gândit că alții pot fi mai handicapați decât tine? Un handicap nu se măsoară numai în invaliditate.
- Te crezi deșteaptă?
Nu-i răspunse. O culcă înapoi în așternutul pe care îl aranjă înainte netezindu-l, după care se întinse lângă ea.
- Auzi? Mâine am un examen foarte greu. Þi-aș cere prea mult dacă te-aș ruga să mă lași să mă odihnesc măcar patru ore?
- Mădă... tu ai făcut dragoste vreodată?
Întrebarea o surprinse. Aflase de la Tanti Anisia că nepoata ei avusese un accident de motocicletă la optsprezece ani. Când se mutase cu Larisa, Mădălina își plângea prea mult sieși de milă pentru a putea fi mai atentă la fata pe care trebuia să o îngrijească. Îi suporta jignirile, toanele și mizeriile, considerând asta o pedeapsă prea mică pentru naivitatea ei și luptând să găsească suficient timp pentru studiu. Atunci când era plecată la cursuri, nu se mai gândea la problemele de acasă. În schimb, revenită în micul apartament, de la prag și până în baie, întotdeauna o așteptau scene de coșmar. Mâncarea împrăștiată pe covoare, pereții murdăriți și hainele sfâșiate, erau mici fleacuri pe lângă ororile pe care era în stare să i le ofere tânăra ei gazdă. Într-o zi, se ușurase în dulapul Mădălinei, distrugându-i majoritatea hainelor. În altă zi, îi tăiase cu foarfeca notele de curs aranjate pe birou și îi aruncase pe geam craniul de plastic după care învăța la Anatomie, obligând-o să își cumpere alte cursuri și să își piardă câteva săptămâni pentru a-și reface referatele. Acum i se părea ciudat că i se adresase o astfel de întrebare.
- De ce nu discuți astfel de lucruri cu prietenele tale?
- Mă vezi să am vreo prietenă? Cine să vrea să fie prietena unei handicapate?
- Mă gândeam că, înainte de accident...
Larisa o împinse cu cotul
- Du-te la tine și culcă-te! Probabil că nici nu știi cum arată un bărbat în pielea goală!
Mădălina o auzi încă un timp cum continua să bombăne de una singură în adăpostul ei de pături suprapuse, după care se cufundă într-un somn chinuit de schemele pe care și le întocmise pentru examen. Adâncimile, direcțiile și locurile la care se raportau anesteziile diferiților nervi, se amestecau într-o avalanșă nestăpânită și năvăleau peste ea, sufocând-o. Când nu mai fu în stare să respire deloc, se trezi. Vălătuci negrii de fum se reprezeau de pe hol, mușcând lacom din aerul curat al camerei sale. Auzi bubuiturile în ușa de la intrare și se repezi împleticindu-se să deschidă. Nu putea fi un coșmar! Oamenii care năvăliră în casă purtau măști de gaze și uniforme cu inserții fosforescente. Panica o apucă de gât, făcând-o să se rezeme de peretele din hol. Avea examen la Anestezie de la ora opt. Prin fumul negru, abia reuși să vadă ceasul atârnat deasupra ușii. Patru și douăzeci. Peste nici patru ore, trebuia să fie în sala de examen. Nu vedea focul, dar putea fi sigură că izbucnise în camera Larisei. Nu era chiar așa de mare problemă că ardeau lucrurile, ele puteau fi înlocuite. Trebuia doar să scape cu bine și să se poată prezenta la examen. Dădu să se întoarcă să își ia ceva haine și geanta în care avea actele și banii, dar un pompier o apucă de braț.
- Nu intrați în panică!
- Trebuie să îmi iau lucrurile!
- Lăsați-le!
- Nu înțelegeți, strigă disperată, cu glasul mutilat de fumul înnecăcios, am examen la Anestezie! Fără acte și fără haine nu mă pot prezenta!
Înainte de a apuca să termine, un prosop umed uriaș îi fu tras peste cap și se trezi ridicată de brațe puternice care o predară altor brațe, apoi altor brațe și altor brațe. Trecu de la un pompier la altul până ce ultimul din lanțul format de la scări și până afară din bloc, o depuse în ambulanța oprită în parcarea neîncăpătoare. O mască de oxigen îi fu fixată imediat pe față, dar nu pierdu momentul în care fu adusă Larisa și întinsă pe patul fixat în peretele mașinii. Pijamaua cu bujori îi era umedă și murdară, iar Mădălina conștientiză că nici ea nu arăta mai bine.
- De ce ai făcut asta?
Larisa evită să o privească.
- Am chemat pompierii până la urmă, bine?
- De ce i-ai mai chemat dacă tot voiai să pui capăt într-un mod tragic poveștii tale. De când te-am cunoscut nu faci altceva decât să încerci să-ți iei viața. Fă-o naibii odată și nu te mai juca dacă chiar asta vrei! E obositor și pentru tine și pentru ceilalți să fii salvată la nesfârșit.
Obosită, Mădălina își smulse masca de pe față și se întoarse spre doctorița care le monitoriza concentrația de dioxid de carbon din plămâni.
- Nu vreau să merg la spital. Am examen la Anestezie la ora opt.
Femeia în halat, îi zâmbi și o mângâie pe braț:
- Dacă ai examen cu Buculeu, să știi de la mine că unul dintre subiecte va fi anestezia nervului palatin anterior.
Fu întreruptă de un reporter însoțit de o cameră de luat vederi, care se străduia să realizeze un reportaj despre incendiul izbucnit la primul etaj al imobilului situat în Cartierul Mărăști. Mădălina făcu semn că refuza să fie filmată și să dea interviu și se întoarse din nou spre Larisa.
- Cel puțin de data aceasta, poți ajunge vedetă TV!
- Ha, ha, pot să mor de râs.
- Un mod mai demn de a muri decât cel pe care l-ai ales de data aceasta. Îți dai seama că, pe lângă faptul că puteam ajunge rău amândouă, într-un mod iremediabil, am mai și rămas fără toate lucrurile mele dintr-un capriciu al tău?
- Capriciu zici? Habar n-ai cu ce se mănâncă durerea, țărancă proastă ce ești!
- Asta crezi ? Te anunț că n-ai inventat tu durerea! Te-ai gândit când ai dat foc casei, unde vei locui de-acum?
- M-am gândit doar cum să scap de tine!
- Ce ți-am făcut să mă urăști în halul ăsta?
- Ești frumoasă, ești puternică, ești sănătoasă și ai un viitor strălucit în față, adică tot ceea ce eu nu sunt și nu voi avea niciodată, asta mi-ai făcut!
Cu mintea patinându-i câteva secunde deasupra unor trandafiri purpurii, Mădălina șopti:
- Da, sunt sănătoasă și puternică și pot să-mi fac un viitor bun.
- Îți dai seama ce mutră va face tanti Anisia când va trebui să ne primească la ea?
Până în acel moment, Mădălina nu o mai auzise pe Larisa râzând. O privi cu atenție, descoperind că sub carapacea invalidității nu murise întreaga frumusețe sufletească a fetei.
- Putem să fim prietene, știi?
Râsul încetă brusc.
- N-am nevoie de prietene!
Carapacea se închisese din nou. Mădălina coborî din ambulanță și trecu printre vecinii ieșiți în fața blocului, până ajunse la pompierul postat în fața intrării.
- Focul a fost stins, spuse bărbatul înainte de a-i pune ea vreo întrebare, dar nu puteți intra acolo astăzi. Aveți unde merge?
- Am examen la Anestezie peste puțin timp.
Nu termină bine să rostească cuvintele, când se trezi cu geanta ei în brațe și cu rucsacul în care își purta echipamentul de sport pe umărul drept.
Pompierul care i le recuperase, își scoase masca de gaze și îi zâmbi.
- Măcar atât să facem și noi pentru un viitor medic, nu?
- Mulțumesc din suflet.
- Îmi poți mulțumi la o cafea.
Mădălina se strânse în ea ca un arici, acoperindu-și partea din față a pijamalei cu rucsacul.
- Nu beau cafea, dar mulțumesc.
Se desprinse de salvatori și de lumea adunată ca la circ și o luă încet spre ambulanță. Avea nevoie să se organizeze bine ca să poată ajunge la examen. Doctorița de pe ambulanță puse o vorbă bună pentru ele și fură transportate la Tanti Anisia în sunetul sirenei și cu semnale luminoase, în mai puțin de un sfert de oră. Bătrâna le întâmpină speriată de tămbălăul stârnit sub fereastra ei, dar își regăsi urgent stăpânirea de sine:
- La mine nu e spital!
Restul lamentărilor gazdei le lăsă în seama Larisei. Intră la baie, făcu un duș rapid, folosind săpunul de rufe care îi aparținuse pe vremea când locuia acolo și pe care bătrâna încă nu îl aruncase, își trase hainele de sport pe ea și o luă la goană spre prima stație de tramvai, lăsând să zboare în urma sa doar câteva cuvinte:
- Ne vedem mai târziu.
Simți mirosul oribil al hainelor pe care le purta abia când intră în amfiteatru și toate privirile se ațintiră asupra ei. Nu avea nevoie de oglindă ca să știe că arăta ca o nebună tocmai ieșită dintr-un ospiciu. Râsetele care se stârniră o lăsară indiferentă de această dată. Se așeză într-un capăt al sălii, departe de grosul grupei și revăzu cu ochii minții schema anesteziei nervului palatinal anterior. Buculeu nu întârzie nici de această dată. Profesorul avea un stil unic de a face prezența la examenele sale. Ridica studentul în picioare și făcea comentarii cu tentă educativ-medicală pornind de la diferite aspecte care îi rețineau atenția la persoana respectivă. Ajungând la ea, se încruntă ușor:
- Duduie, nu arăți ca o persoană căreia i-aș încredința un pacient!
Își împinse ochelarii cu ramă neagră la baza nasului și se avântă într-o pledoarie pentru ținută și respect față de sine, care dură mai bine de zece minute. Mădălina simți valuri de durere, rușine și furie amestecându-se în interiorul ei și încingându-i spiritul. Se prinse strâns cu degetele de pupitru, forțându-se să nu riposteze în nici un fel.
- Stai jos, vom vedea dacă locul tău este printre noi abia după acest examen. Își răsfoi faimoasa agendă care semăna cu Biblia și începu să scrie subiectele pe tablă, cu „Anestezia nervului palatinal anterior” în frunte. După ce sfârși, își șterse cu grijă fiecare deget de urmele albe. Un viitor medic, împunse în sus aerul cu degetul arătător de la mâna dreaptă, care poartă responsabilitatea destinului unui pacient, nu poate lua decât nota zece, accidental nouă. Sub aceste note, nu mai vorbim de medicină!
Mădălina trase în plămâni câteva prize din aerul amfiteatrului, care purta un iz vag de Petroxin și se aplecă asupra lucrării. O auzi pe colega din dreapta ei plângându-se vecinului din spate:
- Ce l-a apucat? Primul e subiect de Stomatologie!
Ea era calmă. Mirosul de fum al hainelor o învăluia, parcă întinzându-i-se până la creier și răvășindu-l. Luptă să-l alunge din simțuri ca să-și poată folosi cât mai mulți neuroni. Speriată să nu i se rupă firul la un moment dat și să-și piardă ideile care i se derulau de pe ghemul minții, porni să scrie frenetic, strângând spasmodic degetele pe stilou. Nu iși dădu seama când profesorul se apropie de pupitrul ei. Îl văzu doar când finaliză de tratat subiectele și își strânse foile. Mădălina îi susținu cu demnitate privirea până îi predă lucrarea, după care ieși în grabă din sală.
Ușurată de povara examenului, se întoarse cu gândul la Larisa, la incendiu și la Tanti Anisia. Derulă în minte filmul întâmplării, căutând să analizeze gesturile extreme ale tinerei și să stabilească ce avea de făcut pe viitor. O durea gândul că își pierduse puținele lucruri cu care venise în Cluj și că era nevoită să sune acasă să își necăjească și mai mult părinții.
- Mămică, să nu te sperii! Uite, a izbucnit un incendiu în apartamentul Larisei...
- Ești bine, mămică?
- Da, nu am pățit nimic nici una dintre noi. Au venit pompierii și au reușit să țină situația sub control. Doar că mi-au ars lucrurile.
- Stai liniștită, mămică, îți trimit pachet prin Florin. Merge mâine la târg la Cluj cu niște animale!
- Nu e chiar așa de urgent, dacă ai putea să-mi trimiți niște bani prin poștă, m-aș descurca...
- Vai de mine, mămică! Nu poți să îți înlocuiești toate lucrușoarele așa, dintr-odată! Puteți să rămâneți în apartament?
- Nu, stăm momentan la Tanti Anisia. Nu vă îngrijorați, poate va apare și la televizor un reportaj, dar să știți că suntem bine. Ce fac bunica Măriuca și tata?
- Cu ale lor, știi cum e în această perioadă.
Își aducea aminte, cum să nu? Mieii zbenguindu-se nărăvași pe pășunea grasă, printre oile care pășteau apatic. Tatăl ei chemând câinii cu fluierături ascuțite și bunica Măriuca spălând lâna cu degetele ei subțiri dar puternice, Arieșul licărind în spatele casei și mama dereticând în casă în timp ce striga la frații ei mai mici. Dorul era acolo mereu, făcea parte din ea. Dar ea nu mai făcea parte din acea lume curată și demnă în simplitatea ei. Încercase să nu se mai gândească la Florin. Trecuseră doi ani de când plecase de acasă. Nu foarte mult, dar nici puțin. Destul cât viața fiecăruia dintre ei să ia un alt curs decât cel pe care îl văzuseră la un moment dat părinții lor, vecinii și toți cei care îi cunoșteau. Mama nu ar fi trebuit să apeleze la el pentru a-i aduce lucruri. Dar așa era acasă. Vecinii se ajutau ca și când ar fi făcut parte din familie. Florin fusese privit mereu ca un membru al familiei Mădălinei. Cu toate acestea, nu voia să îl vadă. Ea nu mai era aceeași Madi care putea să-l privească în ochi și să-l tachineze. Era sigură că el ar fi putut vedea tulburarea lacului pe care îl admirase în ochii ei.
- Aș vrea să pot înota în ochii tăi, îi spusese cândva, după ce se scăldaseră împreună în Lacul Morii.
- Ce prostii spui!
Îl lovise în piept și o luase la fugă prin pădure. Dacă atunci i se păruseră prostii, acum le găsea doar niște amintiri dureroase. Până la urmă, acum era un adult care putea foarte bine să se întâlnească cu alt adult undeva, să își preia pachetul, să îi mulțumească politicos și să își vadă fiecare de drumul său. Poate avea să îl întrebe de familie, așa, ca în amintirea vremurilor de altădată, dar atât.
Îi plăcuseră mereu târgurile. Forfota oamenilor, strălucirea și culoarea mărfurilor, agitația animalelor, mirosul colacilor, frigăruilor și al dulciurilor etalate pe tarabe, îi trezeau un sentiment intens de bucurie. Era o oarecare diferență între târgul de acasă și cel din Cluj, dar Mădălina se bucură ca un copil când dădu de taraba cu turtă dulce. Își cumpără o inimă cu oglindă în mijloc și îi scoase zâmbind nostalgic învelișul de celofan, curioasă dacă putea să mai regăsească în ea gustul copilăriei.
- De obicei ți-o cumpăram eu!
Tresări și se întoarse brusc. Florin apăruse lângă ea așa cum obișnuia și în copilărie, pe furiș, surprinzând-o.
- Ne priveam împreună în oglindă, îți amintești?
Acest lucru și-l amintea, dar nu își amintea ca Florin să fi fost atât de înalt, să fi avut părul de culoarea mierii atât de lung și gene atât de dese umbrind ochii pătrunzători, de un verde crud.
- Te-ai schimbat mult, șopti Mădălina, strângându-i mâna în semn de salut.
El îi apucă brațul și o trase la piept într-o îmbrățișare amintind de cele din copilărie.
- Tu nu te-ai schimbat deloc!
Sufletul ei mutilat scoase un strigăt „Mincinosule!”, dar ea tăcu, retrăgându-se din brațele lui și apoi urmându-l spre mașina cu care el venise la târg. Îi recunoscu de departe pe Stelian și Dorian, frații lui Florin, dar nu se simți confortabil răspunzând saluturilor seci și fiind măsurată de privirile lor, de după care i se părea că ar pândi o umbră de reproș.
- Te ajut cu bagajul, flăcăii ăștia vrednici se pot ocupa singuri de animale.
Îl lăsă pe Florin să o conducă până la stația de tramvai. Se așezară pe banca din refugiu, umăr lângă umăr, privindu-se.
- Am auzit că te-ai căsătorit, începu Mădălina, te felicit și îți doresc „casă de piatră”.
- Da, mulțumesc. A fost... îmi plac copiii, îmi doresc copii! Mulți! Râse încetișor. Presupun că m-am gândit că nu am timp de pierdut.
- Ai deja copii?
- Încă nu, dar lucrez la treaba asta. Râse din nou. Fiecare lucrează la proiectele la care a visat o viață întreagă. Tu ai visat să fii doctoriță, eu am visat să am o familie mare și fericită, ca un clan despre care să se ducă vestea în toate colțurile lumii. Clanul Negreștilor, mari fermieri și stăpânii munților și pășunilor. Pam-pam!
- Da, mereu ai crezut că nu ai timp, zâmbi și ea, poate tocmai de aceea ai vrut să ai o nevastă încă de la patrusprezece ani.
El o privi aprins câteva momente, după care își lăsă privirea să alunece de-a lungul șinelor, în întâmpinarea tramvaiului care intra în stație.
- Nu pleca, mai rămâi puțin.
- Nu pot, Florin, am în grijă o persoană cu un handicap destul de grav și care e în stare să demoleze tot orașul în numele disperării.
- Mereu găsești pretexte să fugi de mine!
- Nu fug de tine, Florin, îmi caut drumul în viață. Se pare că tu ți l-ai găsit pe al tău. Eu încă lucrez pentru drumul meu și, crede-mă, e mult de lucru la el, pentru că vreau să fie exact așa cum l-am visat.
Sări pe scara tramvaiului în ultimul moment, chiar înainte de a se închide ușile. Își lipi palma stângă de geam, într-un salut greu, adresat celui care încă nu părăsise peronul când ea îl pierdu din vedere. Mereu simțise ceva pentru el. De la prietenie, la frăție și până la teamă. Acum simțea doar o amărăciune intensă care nu o părăsi nici când Tanti Anisia se repezi la ea după ce abia intrase în casă.
- Pe unde ai fost, domnișoară?
- Cu treburi, îi răspunse în doi peri.
- Treaba ta este să ai grijă de handicapata asta care îmi face viața un coșmar!
- Vrei să facem o plimbare?
Întrebarea fu adresată Larisei, care apăruse în prag, sprijinită lejer cu cotul drept de mânerul scaunului cu rotile, într-o atitudine nepăsătoare.
- De ce m-aș plimba? Să mă vadă lumea cum arăt și să râdă de mine?
- Nu, să vezi tu lumea și să îți bați joc de ea!
O plimbă fără grabă și fără să își vorbească una alteia, la umbra copacilor crescuți pe malul Someșului, până la Podul Zodiilor. Larisa se prefăcea că moțăie, dar, pe sub pleoapele lăsate pe jumătate, o putea vedea cum studia forfota orașului care pășea către înserare.
- În ce zodie te-ai născut?
Mădălina tresări la întrebarea bruscă.
- Taur.
Larisa râse batjocoritor.
- Zodia proștilor, trebuia să răspunzi!
Fără să dea replică cuvintelor răutăcioase, Mădălina se aplecă peste balustradă, fixând cu privire apele învolburate și tulburi. Din scaunul cu rotile, Larisa putea vedea apa prin spațiile goale dintre semnele zodiacale. Se împinse puțin în față, lipindu-și fruntea de partea metalică a podului.
- Dacă ai fi prietena mea, mi-ai povesti secretele tale?
Mădălina o privi surâzând enigmatic.
- Ca să fiu prietena ta, ar trebui ca tu să simți că poți fii prietena mea.
- Știi ce? Larisa ridică capul cu o mișcare bruscă. Poate că nu ești suficient de sofisticată ca să fii altceva decât o țărancă, dar proastă nu ești!
Izbucniră în râs amândouă. Mădălina simți nevoia să îi povestească despre examenul de Anestezie. Luase nota zece. Singura notă de zece din grupă.
- Am simțit pentru prima dată respectul celorlalți. E o senzație extraordinară să faci perfect ceea ce faci și să fii respectat pentru asta, zise cu privirile lunecând de-a lungul liniei orizontului.
Simțise clocotindu-i în vene bucurie, împlinire, satisfacție. Îl întâlnise pe Buculeu apoi pe coridor, iar profesorul îi strânsese mâna.
- Meriți felicitări, duduie! Cel ce promite încă de la început, își poate depăși profesorul dacă se străduiește în mod constant și susținut. Vreau să aflu numai lucruri bune despre tine în viitor. Nu uita că am să-mi notez numele tău în agendă, iar dacă îmi înșeli așteptările, am să-l tai cu o linie groasă, cu cerneală neagră și am să consider că nota de la acest examen a fost accidentală.
- Știi, îi spuse Larisei după ce își termină relatarea, uneori tind să cred că respectul de sine este prea mult influențat de respectul pe care ți-l arată cei din jurul tău. Ar trebui să fie invers, să ne respectăm noi suficient de mult încât să câștigăm respectul celorlalți.
- Larisa o apucă de mână, obligând-o să o privească în ochi:
- Ce te faci când ai pierdut și respectul de sine și respectul celorlalți?
- Îți faci prieteni, zâmbi Mădălina. Ei te pot ajuta să recâștigi tot ce consideri că ai pierdut.
- Ai o părere deformată despre prieteni.
- De ce spui asta?
- Când și dacă vom fi prietene, îți voi povesti despre Tanti Anisia. Râse. Poate după ce ai să îmi spui secretele tale.
Secretele ei? Avea unul singur, dar atât de grav încât nu se simțea în stare nici măcar să se gândească la el. Încerca să îl rețină în cel mai întunecat colț al minții și, uneori, reușea chiar să îl facă să pară neimportant. De cele mai multe ori, însă, o măcina încet, erodându-i sufletul. Uneori, vederea unui trandafir îi putea provoca o asemenea disperare, încât îi venea pur și simplu să renunțe cu totul, la tot. Nu renunțase. Cel puțin nu încă. Poate că nici nu avea să o facă. Poate.