- Bunico, îmi mai povestești ceva din timpul în care erai elevă?
- Da, nepoțica mea dragă! Alegeți un măr de pe masă și vino lângă mine! Îți voi povesti, în timp ce cos nasturii la jachețica ta.

Iulia își luă un măr roșu, se asigură că era spălat și se așeză lângă bunica ei. Mușcă din măr și își privi insistent bunica.

- În anul în care am reușit eu la liceu, a trebuit să-i ajutăm pe colectiviști să adune recolta.
- Ce erau colectiviștii?
- Þăranii se înțelegeau să lucreze împreună pământul pe care îl aveau. Dintr-un punct de vedere, era bine. Neglijau gardurile, semnele care mărgineau terenurile lor mici și făceau un teren mai mare, pe care îl puteau lucra cu tractorul.
- De ce ai spus că era bine dintr-un punct de vedere? Era și rău?
- Uneori era rău. În unele locuri s-a ajuns la un lucru urât. Pe unii țărani îi obligau alții să intre în Cooperativa Agricolă Colectivă, așa se numea organizația pe care o formau. De ce? Fiecare știa ce motiv avea. În unele locuri au fost oameni răi, care au furat, care i-au păcălit pe ceilalți, care i-au mințit…
- Am înțeles. Mai departe!
- Cum am spus, elevii mergeau câteva zile să ajute la adunatul recoltelor colectiviștilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion acoperit cu tablă. La Ieud am trecut prin vadul apei. Mașina s-a oprit. Speriați, ne uitam de sus. Nu știam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, șoferul a reușit să pornească motorul. Ploua și ne-a lăsat în ușa unei școli. Am așteptat să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.
Bunica a făcut o pauză, să măsoare ceva. Iulia era nerăbdătoare:
- Spune mai departe!
- Colegii mei jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră.
- Cum?
- O monedă era mingea, iar cei doi jucători aveau câte o monedă mai mare. Fiecare avea desenată câte o poartă, ca la fotbal. Poarta era desenată cu creta, ți-am spus că terenul era catedra.
- Am înțeles.
- Am vrut să mă așez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl țineam pe umeri și m-am așezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut și, în loc să râd cu ceilalți colegi, am luat-o la goană printre și peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”.
- Te-ai lovit? Te-a durut?
- Nu m-am lovit, dar m-am supărat puțin. L-am ajuns și atunci mi-a revenit simțul umorului. M-am răstit la el și cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toți ochii erau ațintiți asupra mea. Eram șefa clasei… Ce exemplu le dădeam colegilor?
- Bine ai făcut! Trebuia să te porți frumos.
- Recolta era slabă, vremea proastă, ploua, ne murdăream… Rozavlea era o comună mare. Gospodăria avea terenuri pe dealuri. Pe unele locuri am cules porumb. Nu era copt. Ni s-a spus să adunăm porumbul copt în saci, iar pe cel cruzi, în lapte, să-l luăm cu noi.
- Unde dormeați?
- Am rămas în Rozavlea. Am dormit la o femeie care avea o cameră liberă. La ea am fost trei fete. Pe ceilalți colegi i-au găzduit alți oameni din sat.
- Ce ați făcut cu porumbul?
- L-am dus la femeia care ne-a găzduit și am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un știulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunțat la cel fiert. L-o fi dat găinilor sau porcilor. Ce conta?!
- Spuneai că vă murdăreați…
- A doua zi, am adunat cartofi. Era urât acolo. Și cartofii erau mici. Terenul pe care am lucrat noi era destul de departe de sat.
- Nu v-a plăcut.
- Nu ne-a plăcut. Ce era să facem? Eram acolo să ajutăm!
- Câte zile ați lucrat la Rozavlea?
- Trei zile. Am dormit două nopți la femeia care ne-a spus că fiul ei lucrează la Vișeu de Sus, la fabrică, dar vine acasă duminica.
- L-ați văzut?
- Nu. Am mers și duminică la lucru. De data asta, la porumb. Aveam mâncare de acasă: pateuri, ouă fierte, unt, brânză topită, roșii, gogoșari. În pauza de masă, făceam un cerc și așezam în mijloc tot ce aveam la noi. Fiecare mânca ce voia din ceea ce era „pe masă”.
- Spune drept! Þi-a plăcut la practică?
- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniței de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniță atât de gustoasă.
- Erați flămânzi…
- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc. Fiind duminică, au venit și muncitorii din oraș să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariați ai Casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vișeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopți la acea gazdă, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră și funcționari de la înteprinderile din Vișeu de Sus.
- Bunico, am terminat de mâncat mărul!
- Nepoțico, am terminat de cusut nasturii! Mergem în curte?
- Mergem, mergem!
Bunica și nepoțica au plecat la plimbare prin livadă. Mai era pe ici, pe acolo câte un măr rămas necules, dar celor două le-au plăcut mult mai mult nuanțele frunzelor aurite de soarele aflat la apus.