agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3039 .



Adoris și Kromia (7)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2016-03-07  |     | 




Adoris și Kromia (7)


Împovărat de ani și lipsit de vlagă, Glaucon, regele insulei, își pierdea zilele cu fleacuri și pricini iscate din cine știe ce motive pe propria sa moșie ori pe moșiile unor aristocrați de-ai săi. De faima sa de odinioară mai aminteau doar veșmintele lui vechi, de purpură, vărgate, lustruite de vremuri. Înnegrite de zile multe, în sala tronului abia se mai deslușeau firele aurite de pe căptușeala mobilelor. Regele își punea coroana pe cap doar cu prilejuri deosebite, când trebuia să primească cine știe ce soli străini, moțăind chiar și atunci pe tronul său.

- Ce? Cum? Cine? Acestea îi erau vorbele cele mai des scoase din gura sa atunci când discuta cu solii străini, trudindu-se chiar să-și înțeleagă proprii tălmaci. Uneori dădea semne că înțelege tot ce i se spunea și că-și aducă aminte de o mulțime de lucruri din trecut. Dar, în fața solilor, cel mai adesea reușea să ațipească pe tron, lămuririle și rezolvările necesare urmând să fie date chiar și la o zi, două după aceea.

De altfel, vara, când era plăcut de umblat pe afară, regele rătăcea prin grădini, dar mai ales pe la grajdurile sale. Pur și simplu îi plăcea să-și vadă de caii săi și să stea de vorbă cu ei.

De fapt, în zilele de liniște, treburile mergeau bine, de la sine, în regatul său. Păstorii își păzeau turmele cu grijă, țăranii se îngrijeau de ogoare și de munca lor, bogătașii își îndesau recoltele în hambare iar negustorii plecau și veneau de pe mări, sporindu-și averile. Pe insulă erau de toate: păduri, grâne, măsline, smochine, vin. Nu duceau lipsă nici de turme de oi sau de capre, nici de cirezi mari de vite. Iar caii zburdau slobozi pe întinsele coline din insulă.

Ce-l obosea însă cel mai mult pe regele Glaucon erau veștile venite din afara insulei, căci era nespus de greu să știe și să țină minte toate schimbările care se petreceau în lume, să știe ce neamuri se mai războiau, cine și pe unde mai era suveran și ce viclenii mai țeseau unii împotriva altora. Știa doar că dușmanii lui sunt statornici și că în prieteni nu e bine niciodată să te încrezi prea mult.

Uf! Și câte treburi mai erau de rezolvat, chiar și în țărișoara lui mică: jafuri ale piraților, tot felul de coaliții care-i solicitau luptători, certuri între supușii săi...
Părea înglodat de mulțimea de treburi care se adunau zilnic pe capul lui. De aceea, o bună parte din treburi, precum cele privind instruirea oștașilor și apărarea împotriva piraților, le dăduse de mult în sarcina vrednicului său fiu Craton.

Într-adevăr, Craton era brațul tânăr și puternic al bătrânului rege. El avea grijă de oaste, organiza străjile palatului, veghea asupra stării corăbiilor comerciale și ale celor de război, reparându-le pe cele șubrede și punând să fie construite altele noi, și multe alte treburi bărbătești de-ale regatului.

Craton, oștean înalt, falnic și sobru, cu coiful său împodobit cu pene de vultur și cu armura sa solidă, era întruchiparea vrednică a zeului Ares. Avea fruntea înaltă, pe care stăteau răsfirate smocuri de păr negru ce păreau că întunecă și mai mult privirea sa maiestuoasă și impunătoare. La vorbă era zgârcit, dar mereu drept cu cei vrednici și aspru cu dușmanii. Mult prea tăcut, avea totuși o judecată matură și nobilă și-și chibzuia îndelung răspunsurile înainte de a le scoate din gură. Nu admitea să vadă niciun fel de lingușire din partea supușilor săi.

Deși autoritatea regelui era păstrată neștirbită, așa cum era ea în vremurile de demult, totuși solii străini știau bine, sau erau îndrumați, ca la sosirea și la plecarea de la curtea regelui Glaucon, să-i facă o vizită și fiului acestuia. Tânărul prinț le asculta problemele, judeca temeinic asupra lor în timp ce aceștia pierdeau vremea cu ceremonii și vizite în palatul regal, iar la plecare le oferea lămuriri noi privind ce anume ar trebui să înțeleagă din întrevederea cu regele insulei.

Ca orice tânăr voinic și cutezător din vechea Eladă, Craton avea un cult deosebit pentru jocurile olimpice. El însuși se ocupa să organizeze des, chiar în cetatea din Rodos, întreceri de genul celor de la olimpiade între voinicii insulei și alți tineri veniți de pe alte tărâmuri.

*
Era ziua, după ora prânzului, când dalele de piatră năpădite de buruieni din curtea închisorii în care zăceau Adoris și tovarășii săi răsunară de pașii apăsați ai lui Craton. Intrând în închisoare, Craton chemă un temnicer și ceru să fie descuiată ușa încăperii unde fusese închis Adoris.

Zăvorul ușii scârțâi și ușa grea a fost dată în lături. În spațiul larg al încăperii Adoris zăcea pe o lespede, întunecat de gânduri triste. Zgomotul ușii îl trezi. Când văzu silueta înaltă a lui Craton străduindu-se să intre, îi aruncă o privire plină de ură și-l întrebă:

- Ce ai de gând cu mine?
- Rațiunea, și nu mila, m-a adus aici la tine! îi răspunse calm Craton, cu destulă ironie în glas, așezându-se apoi precaut pe pragul încăperii.
- Care rațiune?! M-ai umilit, iar pentru asta am să te urăsc cu toată puterea ființei mele, toată viața!
- Dar cu ce drept ai venit tu să devastezi templul lui Apollo, templul nostru sfânt? Așa te-au învățat filozofii din Atena?

Adoris își întoarse privirea plină de mânie, străngând din dinți, fără să fie în stare să răspundă nimic la reproșul lui Craton.

- Adoris! zise Craton hotărât, încercând să se ridice pentru a se pregăti de plecare. Am de gând să-ți ofer o șansă pentru a-ți recâștiga libertatea și, poate, și cinstea pătată, fără sprijinul bogătașilor din Atena!...

Adoris îi întoarse o privire nedumerită, așteptând lămuriri.
- Dacă mă învingi într-o luptă dreaptă cu sabia, vei fi liber!

Rostind aceste vorbe Craton, fără să mai aștepte răspuns, se ridică de pe lespedea de piatră și plecă. Pașii lui se auziră din nou zgomotos, îndepărtându-se în catacombele închisorii.

Tulburat de vizită și, mai ales, de neașteptata propunere a dușmanului său de moarte, Adoris fu cuprins de cele mai nelimpezi simțăminte. Ce însemna gestul lui Craton? O provocare? O nouă insultă? O nouă umilință? Cel liber își bate joc de cel închis?
Încercă să găsească o explicație la vorbele lui Craton, însă toate eforturile îl aduceau la una și aceeași concluzie: Craton era trufaș, nemilos și, pe de-asupra, sarcarstic!

Ochii lui Adoris scânteiau de flăcările răzbunării. Dinții îi scrâșneau de ură și din când în când se arunca și lovea cu pumnii lespezile încăperii. Într-un final, simți cum creștea în el dorința de răzbunare, de a se bate cu înverșunare cu odiosul Cratron, să-l învingă odată pentru totdeauna.

Când mai erau trei ceasuri până la apusul soarelui zăvorul încăperii sale fusese din nou descuiat și temnicerul îi strigă prin ușă:

- Dacă te-ai hotărât, Craton vrea să vă luptați acum!

Adoris se deșteptă din amorțire. În ochii lui străluceau văpăi. Mușchii săi adormiți începură să-i zvâcnească. În drumul pe care îl conduse temnicerul se opri la havuzul închisorii să se spele pe față și pe piept. Un sclav îi aduse un prosop, un altul îi înapoie armele sale, confiscate încă de pe țărm când încercase să se împotrivească prin luptă.

Îmbrăcându-și armura, simți cum forța și încrederea în sine îi sporesc. Făcu câteva exerciții simple cu sabia prin aer până se încredință că e în stare să se lupte cu oricine.

- Unde e Craton? Să ne luptăm, dară! își zise ca pentru sine, nerăbdător să înceapă duelul în care își pusese mari speranțe.

A fost condus într-o curte mare și netedă, pavată cu dale de marmură, în mijlocul căreia îl aștepta Craton. Acesta, văzându-l pe Adoris, deveni dintr-odată solemn, dârz, se apropie de el și-i zise cu semeție în glas:

- Te lupți cu mine? iar după ce Adoris încuviință din cap, adăugă scurt: Atunci așteaptă puțin să mă pregătesc și eu!

Dădu câteva dispoziții scurte supușilor săi, apoi trimise să fie aduse mai multe armuri și săbii. După ce și-a ales armele, și-a îmbrăcat armura și și-a potrivit cu grijă coiful pe cap, zise din nou către Adoris:

- Alege-ți scutul și sabia!
- Le păstrez pe ale mele! îi răspunse Adoris.
- Atunci e-n regulă! consimți Craton.

Mulțimea de curioși s-a adunat de îndată în jur să privească neobișnuita luptă între cei doi atleți dușmani de moarte. Craton însă i-a îndemnat să se îndepărteze dincolo de gard.

Și lupta începu. Săbiile răsunau zgomotoase, la intervale regulate de timp. Apoi loviturile se întețiră din ce în ce mai mult. Săreau o mulțime de scântei din lamele oțelite ale armelor. Când unul, când celălalt, se avântau în asalturi furibunde, mai-mai să-și doboare adversarul printr-o lovitură decisivă. Celălalt însă revenea la timp, se apăra, reataca și mai furios și reechilibra bătălia.

Adoris lupta, decis să învingă - i se vedea întreaga ură pe față - vrând cu tot dinadinsul să răzbune umilința la care fusese supus. Dar Craton, mai înalt și mai calm, se apăra impecabil și aplica la rândul său aprige lovituri adversarului.

În timp ce lupta se aprindea tot mai tare, Adoris încerca din răsputeri să-și surprindă adversarul cu o lovitură decisivă. Însă loviturile sale păreau din ce în ce mai slabe și se simțea că pierde teren. Craton parcă aștepta să-l sleiască de toate puterile, ca apoi să se arunce definitiv asupra adversarului și să-l învingă.

Trecându-i prin gând, pentru o clipă, că va fi iarăși rănit și umilit, Adoris se dovedi capabil de o ultimă zvâcnire, disperată și plină de ură. Se năpusti cu toată forța asupra lui Craton și, cu o mișcare rapidă, aruncă o lovitură atât de puternică încât reuși să-i sfârtece scutul. În același timp sabia lui Craton zbură din mâini, iar cea a lui Adoris a atins în bolta ei prin aer tunica de sub armura potrivnicului său. Craton gemu de durere, privirea i se împăienjeni și se retrase mult pentru a se rezema resemnat de zidul fântânii din apropiere.

Supușii lui Craton se năpustiră de îndată spre stăpânul lor, să înțeleagă dacă acesta era deznodământul luptei. Rămas deoparte și nemișcat, Adoris radia de fericire. În sfârșit își răscumpărase demnitatea de luptător al Atenei!

O mulțime de lume din cetate se adună în preajma lui Craton. Era rănit cu adevărat. Adoris știa bine acest lucru, dar iată că, în mod curios, simți dintr-odată că înverșunata ură pentru dușmanul său îl părăsește. Se apropie și el de Craton, aruncându-și pe iarba din drum scutul, sabia și coiful.

Craton tocmai era dezbrăcat de haine de către supușii săi pentru a i se îngriji rana. Văzându-l pe Adoris, îi reveni puterea în glas și-i spuse:

- M-ai învins, ești un om liber!

Dar Adoris nu se grăbi să-i mulțumească și nici să se retragă și-i zise, cu demnitate, dar fără pic de mânie în voce:

- Mai bine mi-ai spune dacă îmi eliberezi din temniță și pe tovarășii mei, care n-au nicio vină decât aceea că mi-au urmat porunca? se interesă Adoris, amintindu-și de prietenii și oștenii săi.
- Nu duce grija lor, îi spuse Craton, se vor grăbi familiile lor bogate din Atena să-i răscumpere!

Chipul lui Craton fusese cuprins de tristețe dar nu era momentul să continuie disputa pe această temă. În acest timp fusese chemat un vraci pentru a-i curăța și pansa rana lui Craton.

- Nu e chiar atât de grav, concluzionă acesta.

*

Înfuriat de cele petrecute la curtea sa, regele Glaucon, care tocmai aflase întâmplările, porunci ca Adoris să fie legat și adus de îndată în fața sa. Mai ceru să-i fie aduse la cunoștință toate amănuntele celor petrecute. După ce află întregul adevăr, regele își mai potoli mânia și i se adresă lui Adoris:

- Dacă fiul meu ți-a promis libertatea, atunci ești liber! Nu pot trece cu ușurință peste cuvântul urmașului meu la tron. Chiar mâine te voi trimite cu o corabie spre Atena!

Adoris, care se simțea eliberat de orice urmă de mânie asupra lui Craton, văzând atât de apropiată perspectiva repatrierii sale, simți că nu e de fel mulțumit de sine. Fu cuprins de un mare gol în suflet. Învinsese, era adevărat, dar se întorcea în cetatea sa fără glorie. Nu așa visa să se vorbească despre el în Atena!

După aceste gânduri, Adoris luă deja o hotărâre: îi spuse regelui că nu va părăsi Rodosul până ce nu va vedea rana lui Craton vindecată și până ce nu vor fi răscumpărați toți tovarășii săi care au fost făcuți prizonieri.

Atitudinea sa reuși să-l emoționeze pe rege. Nici Craton nu-l ura pe Adoris. Dimpotrivă, îi admira curajul, spiritul său de aventurier, orgoliul său de luptător atenian, înverșunarea dar și demnitatea sa. După aceste întâmplări din viața lor, cei doi tineri curajoși și demni începură să se respecte mai mult unul pe celălalt. Se apropiară sufletește, sfârșind, în cele din urmă, prin a deveni prieteni adevărați.

Cât a stat la curtea regelui Glaucon, Adoris a avut prilejul să afle, de la niște soli sosiți din mai multe părți ale lumii, că rodosienii sunt îndemnați să ia parte la o coaliție a regilor din Asia Mică și din Marea Egee împotriva regelui Agatos al Atalyei, cel care își întărise mult regatul în ultima vreme și se părea că ar râvni la hotarele altor popoare. Regele Glaucon acceptase învoiala și dădu poruncă să se pună la punct planurile coaliției. Însuși Craton, deși încă nu pe deplin vindecat, primi sarcină de la tatăl său să se ocupe de expediția care urma să se pună la cale în cadrul noii coaliții. Acesta, văzându-l pe Adoris încredințat și interesat de aceste noi rânduieli, l-a invitat să i-a parte la planurile lor. Într-o zi, după multă chibzuință, Craton i-a zis direct:

- Vrei să mă urmezi în războiul împotriva lui Agatos?

Adoris, parcă așteptând de mult o astfel de șansă, păru fericit de o asemenea perspectivă, îi zâmbi cu recunoștință noului său prieten și-i spuse:

- Pe Zeus! Îmi place tare mult propunerea ta! Te voi urma, dacă va fi nevoie, și la capătul pământului!

Craton îl îmbrățișă ca pe un frate, și-i mărturisi:

- De fapt, mă gândesc de mult la soarta ta, Adoris. Știu că inima ta suferă că nu poți să te întorci cu glorie în cetatea ta de baștină. Știu că pentru voi, atenienii, gloria este mai presus de orice. Mă gândisem eu că, prin această expediție și prin riscul la care vă veți expune tu și oamenii tăi, veți putea să vă redobândiți gloria și să vă întoarceți acasă pe scut, iar atenienii să vă întâmpine ca pe niște eroi în carne și oase! Oare nu acesta este țelul unui războinic?

Recunoscător pentru această grijă frățească pe care i-o purta fostul său rival și actualul său prieten, Adoris se dedică cu totul pregătirilor de plecare în expediție. Între timp, prietenii săi Tezeu și Mitridates fuseseră eliberați și ei din temniță, dar nu au vrut nici în ruptul capului să se îmbarce pe corabie pentru a se întoarce la Atena, ci au dorit cu tot dinadinsul să rămână alături de el și numai împreună să se întoarcă vreodată în patria lor.

(va continua)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!