Ploua. Dușmănos, cu picături imense, hărțuite de vânt și zdrobite zgomotos de fereastra din fața lui. Îl deprima ploaia. Aruncă o privire spre George. Colegul său, molfăia un capăt de creion în timp ce studia atent șirurile ordonate de date care se derulau pe monitorul din fața lui. Bâzâitul procesoarelor nu reușea să acopere zgomotul nebun al ploii care părea să încerce să sfâșie consola ancorată sub acoperiș, chiar în dreptul biroului lor. Radu se ridică greoi de la locul lui și trase șnurul jaluzelelor, acoperind imaginea dezolantă a apei care se scurgea șuvoi în lungul pervazului îngust. George își desprinse pentru câteva clipe privirea de pe ecran și zâmbi scurt.
- Nu-ți place ploaia!
- Mă deprimă de-a dreptul și, când sunt deprimat, trebuie să mănânc.
- Să mănânci… sună bine. Azi am sărit peste micul dejun și peste prânz.
Se ridică și el, apropiindu-se de fereastră. Printre lamelele portocalii și prăfuite ale jaluzelelor strecură o privire în stradă.
- Bănuiesc că nu te trage nici pe tine inima să dăm o fugă pe colț la „Dona”.
- Cu tot regretul pentru ciorba de burtă dumnezeiască de acolo, aș prefera să comandăm ceva aici. Nu sunt fanul șosetelor ude.
George râse. Se întoarse și scotoci într-unul dintre sertarele biroului său.
- Am o jumătate de pungă cu alune.
- O ai de peste un an, așa că o poți arunca la gunoi dacă nu cumva vrei să experimentezi la ce folosesc niște boabe râncede. Am o idee mai bună. Să comandăm o pizza uriașă și două beri reci.
George se lumină la față.
- Aș fi vrut să am eu ideea asta.
- Păi, caută un număr de telefon pe net și să facem o comandă care să alunge depresia pluvială în care riscăm să ne prăbușim!
Radu începu să se simtă mai bine de îndată ce George sună pentru comandă. Ideea că în curând va savura câteva felii fierbinți de pizza, încărcate cu carne de pui, smântână și mozzarela topită până la punctul de elasticitate pe care îi făcea plăcere să-l exploreze prin elongații cu ajutorul dinților, era cel mai bun remediu în acel moment.
- Ai cerut ca berea să fie de la frigider?
- Cum crezi că ar putea fi o bere pe o astfel de vreme?
- În cât timp vine?
- O oră.
Timp suficient pentru ca depresia să înainteze în pasul alert al ploii și să-i înece sinapsele, gândi Radu în timp ce-și mângâia barba tunsă scurt, pe care urmau să alunece, mai mult ca sigur, picături de sos alb și spumă de bere, în cel mult o oră. Se aplecă asupra tastelor și se strădui să-și reia lucrul, cu toate că bubuitul ploii pe consolă îi crea un disconfort auditiv crescut. Din ce mama lui de material era făcută nenorocita aceea de consolă? Nici dacă ar fi căzut grindină n-ar fi sunat atât de cumplit.
- Cât e ceasul?
- Abia a trecut un sfert de oră, îi răspunse George calm, pescuindu-și creionul cu capătul ronțăit.
Putea înțelege de ce picătura de apă devenise un mijloc de tortură. Zău că putea! Sau de ce atunci când ajungeai cu nervii la pământ se spunea că ți s-a umplut paharul. Brusc, se hotărî că în acea seară va sări peste etapa dușului. N-ar mai fi putut suporta să-i mai picure apă în cap, orice fel de formă sau de denumire ar fi purtat ea.
- Calmează-te!
Vocea lui George nu părea deloc liniștitoare.
- Cât mai e?
- Dacă mă tot întrebi, nu va trece mai repede timpul! Mai e o jumătate de oră.
Radu se trezi lovind tastele mai viguros decât o făcea în mod normal, semn că începea să își piardă răbdarea. Nu era nevoie ca picăturile ploii să fie reci și să-i cadă în același loc pe frunte, ca în tortura cu apă care provoca nebunie, era suficient să cadă zgomotos pe consola zdruncinată, ca să-i vină să se dea cu capul de pereții de un alb murdar ai micului birou devenit sufocant. Nu se putea concentra asupra programului la care lucra, așa că țâșni în picioare și începu să măsoare în pași distanța de la ușă până la fereastră.
- Nu vrei să stai totuși jos? Îmi distragi atenția.
O rafală nouă și viguroasă, seceră pervazul, sacadat, ca o mitralieră naturală. Radu se trezi că trage cu putere de jaluzele.
- Uită-te și tu! Doar privește la toată apăraia asta blestemată.
- Mai sunt zece minute, ai răbdare, omule!
Radu porni să-și adune lucrurile de pe masă. Cutia de pizza avea să se potrivească numai bine în spațiul din fața unității centrale, în timp ce berile puteau aburi paharele improvizate din borcanele de muștar goale pe care le spălă încă odată, cu minuțiozitate, înainte de a le etala pe suportul cauciucat al mouse-ului dat la o parte. Se spălă pe mâini, insistând asupra fiecărui deget, ca un chirurg pe care îl aștepta o operație delicată.
- Să nu-mi spui că încă n-a trecut o oră!
Tresărind la izbucnirea necontrolată a colegului său, George își aruncă privirea spre ceasul din colțul monitorului.
- Acum e exact o oră de când am sunat.
- N-a venit!
- Ei, uneori mai întârzie, oftă împăciuitor George.
- Sună-i din nou!
- Ei, haide…
- Sună-i!
Radu se aplecă amenințător asupra biroului lui George. Acesta ridică din umeri și accesă din nou site-ul de pe care preluase numărul de telefon.
- Ce faci, nu îl ai în memorie?
- Ups!
Neînțelegând expresia încurcată a colegului său, Radu se aplecă asupra monitorului. Literele din reclamă începură a-i juca prin fața ochilor în mod curios și inexplicabil. Nu putea fi adevărat!
- Ce-ai făcut?
Se dădu înapoi clătinându-se și se prăbuși în scaunul său, lăsându-și capul să cadă pe locul eliberat pentru cutia de pizza și cele două beri reci. Ploaia scărmăna în continuare consola, răzbunându-se parcă pentru fiecare dintre gândurile negre scornite de mintea lui la adresa ei. Trebuia să fie și o ultimă picătură. Mereu era o ultimă picătură până în pragul nebuniei. George sunase la o pizzerie din capitală. Cu siguranță exista o stradă a Muncii și în capitală. Se surprinse întrebându-se cine avea să savureze pizza cu pui și berea pe strada Muncii din capitală? Pentru că, pe strada Muncii din Tg.Mureș, de pe consola din dreptul biroului unui tip aflat în pragul deprimării, tocmai se prelingea ultima picătură… cea care avea să umple paharul.