Adoris și Kromia (11)


Norii învolburați, zbuciumați și alergători se îngrămădeau în înaltul văzduhului insuflând fiori de teamă, atârnând amenințători peste orizontul neliniștit, pretutindeni în jur, și deasupra țărmului tăcut, și peste marea răzvrătită. Potoliți din zbor de furia furtunii, pescărușii tăceau ascunși în cuiburile cocoțate pe stâncile sure de pe țărm. Rar mai vedeai vreun albatros rătăcit, înfruntând întinderile apelor în țipătul lui ascuțit.

Dincolo de stâncile înalte năpădite de felurite soiuri de păsări, se afla plaja de nisip spălată de curând de furia valurilor. Pornind de la ea, se vedea o câmpie nemărginită, argiloasă pe alocuri, pe care creșteau în voie ciulini și rapiță și pe care, ico-colo, întâlneai mlaștini acoperite de stuf. Câmpia vecină cu țărmul mustea acum în șuvoaie și bălți. Chiar și cele mai neînsemnate viroage, seci de obicei, vuiau de șuvoaie revărsate din norii grei.

Pe țărmul nisipos și spălat de valuri reci și înspumate, cotropit în răstimpuri de negura nestatornică a ceții, se vedeau, ca niște siluete înalte și negre sau ca niște stânci răzlețe, corăbii trase pe uscat. Asemenea năluci negre se deslușeau și pe mare, nu departe de mal. Erau corăbiile împotmolite în nisipul din apropierea țărmului. Prin ceața care învăluia totul în jur, se putea întrezări jalnica priveliște a corăbiilor, cu vâslele sfărâmate, atârnând la întâmplare, cu catargele rupte, cu pânzele sfâșiate fâlfâind încă tremurătoare, albe, ca niște nostalgice zdrențe aruncate pe catargele dărâmate.

Când negura se mai risipi în preajma corăbiilor, se puteau distinge palide lumini ale unor focuri mocnite, în jurul cărora rătăceau umbre fontomatice de oameni.

Încă se mai simțea suflul unui vânt intens, care alunga ceața deasă în mare, departe de plajă. Începeau să se vadă mai bine contururile țărmului și ale câmpiei, deși toate aveau nuanțe întunecate. De un verde întunecat, marea vuia necontenit, cu înfiorare, iar orizontul, deși în parte luminat, sporea înfățișarea stranie a bolții întunecate și a pământului cuprins de fiori.

La un moment dat, întreaga panoramă a țărmului deveni străvezie. Pe plajă și în apă, se puteau distinge acum vreo douăzeci de corăbii așezate în poziții dintre cele mai nefirești, cu catargele șuierând a pustiu. În preajma lor foiau umbre negre și mărunte de oșteni.

La două ceasuri înainte de apusul soarelui, îngrămădirile negre de nori începură a se ridica, iar pe sub streașina lor apăru colțul unui soare auriu, ale cărui raze transfigurară de îndată totul, înviorând contururile țărmului și ale lucrurilor.

Câmpia, din mohorâtă cum părea, deveni aurie, cu bălți sclipitoare. Până și siluetele corăbiilor se poleiră cu o lumină galbenă, iar fâșiile sfâșiate ale pânzelor deveniseră de un alb strălucitor.

Aceeași metamorfoză preschimbă și oamenii, semețindu-le armurile și aducând speranță în inimi. Poruncile căpeteniilor, rând pe rând, începură să fie auzite din ce în ce mai răspicat.

Curând, fâlfâirile nenumăratelor aripi albe ori colorate umplură vesele larga câmpie și marea cu valurile încă întunecate.

Însoțit de Adoris și căpeteniile oștirii sale, Craton încerca să se lămurească asupra dezastrului suferit de flota sa. Ce se întâmplase? Mai erau puține ceasuri până ce șirul de corăbii urma să acosteze într-un loc stabilit de pe țărmul Asiei Mici. Zăriră de mai multe zile țărmul continentului, însă navigară de-a lungul lui pentru a se apropia de ținta expediției. S-au trezit însă că cerul, limpede și senin până atunci, începu să se întunece dintr-odată, apele începură să fie cuprinse de o negură neliniștitoare, orizontul deveni închis, totul semănând cu niște amenințări sinistre. Întețindu-se, vântul începu să ridice valuri din ce în ce mai îndrăznețe, care se întindeau cu repeziciune pe cuprinsul mării, mai înalte și mai învolburate.

Simțind pericolele care veneau din cauza furtunii, Craton porunci echipajelor să se străduiască cu tot dinadinsul să se apropie cât mai iute de țărm. Câteva corăbii au reușit să atingă țărmul la timp, reușind să fie trase spre plajă. Celelalte însă, surprinse în larg în plină furtună, începură să fie purtate la voia întâmplării, reușind, cu greu, să ajungă în părțile mai joase ale țărmului și să fie aruncate de valuri pe plaja nisipoasă. Unele însă s-au sfărâmat, lovindu-se cu putere de stânci.

Nu s-a putut face nimic pentru salvarea unor corăbii de la naufragiu, atâta timp cât furtuna era încă în toi. Abia spre seară, când urgia încetă, Craton trimise cercetași pentru căutarea corăbiilor rătăcite, și trimise oameni pentru recuperarea proviziilor, a naufragiaților, a hranei și animalelor aruncate în mare de valuri și de vânt. Patru vase au fost pierdute atunci, zăcând acum într-o stare jalnică pe țărm sau între stânci. Nicio pierdere nu s-a constatat în rândul soldaților, în schimb opt oameni care nu erau oțteni fuseseră înghițiți de apele învolburate.

Dând ocol corăbiilor sale, Craton își dădu seama că, deși o parte din ele arătau aproape distruse, erau ceva speranțe să fie reparate. Luaseră din Rodos și meșteri pricepuți în repararea de corăbii, deși asta însemna să întârzie câteva zile prin acele locuri.

În scurt timp, corăbiile de război aveau catargele îndreptate, iar pânzele înlocuite cu alte noi, și începură să fluture iarăși pe rame. Au fost reparate și o bună parte din vâsle și încheieturile vaselor șubrezite de izbiturile de maluri în timpul furtunii..

După nici o săptămână de la jalnica debarcare, iscoadele trimise de Craton pe țărm s-au întors cu vești despre oștile regelui Lidiei. Craton avea poruncă să-și îndrepte oastea degrabă spre zidurile cetății Atalya, urmând să facă întâlnirea în timpul marșului cu alte două oștiri ale coaliției. Iscoadele mai aflară că oștile aliaților se aflau pe drum, iar unele întâmpinaseră rezistență din partea oștirii lui Agatos, în mai multe cetăți din vecinătate. Se părea că Agatos nu se grăbea să atace decisiv, vrând parcă, cu tot dinadinsul, să cunoască mai bine puterea cu care se confruntă, și intențiile oștirii coaliției din Sardes. Așa se explica de ce oastea lui Craton nu fusese atacată de îndată după naufragiul vaselor sale pe țărm, lăsându-i un bun răgaz pentru a-și reface pierderile.

Veștile despre luptele din mai multe cetăți avură darul să înfierbânte spiritele oștenilor lui Craton. Era, în sfârșit, o schimbare, și trăgeau nădejde să dea piept cu dușmanul, cât mai curând.

Și Adoris era animat de aceleași vise înfierbântate de măreție, deși, într-un fel, mersul evenimentelor îl cam dezamăgea. El, care nu visa decât vitejie și glorie, trăia o mare nerăbdare, aștepta chinuitor zile în șir - prin nisipuri, pietre și mlaștini - vești de la fantomaticele oștiri ale coaliției, ca să afle ziua când bătălia va începe.

În ziua când Craton hotărî pornirea marșului asupra cetății Atalya, spiritele s-au aprins dintr-odată, iar mersul pe jos i-a înviorat pe toți. Numai că avântul ținu puțin, deoarece drumul nu era tocmai ușor, au apărut dificultățile de așteptat ale unui drum lung și obositor ce vreme schimbătoare, pe ploi abundente și furtuni, pe zile foarte călduroase, pe vântul stepelor care seca repede bălțile și șuvoaiele de ploaie, prin praf și prin arșiță.

Două iscoade tocmai se întorseseră călări, val-vârtej, aducându-i vestea lui Craton că dinspre cetatea Atalya se apropie o oaste însemnată de pedestrași, însoțită de călărime.

Vestea îl puse pe gânduri pe Craton. Regele Agatos se decisese oare să atace, sau era numai o înscenare? Pentru situația de luptă, își dorea ca măcar să aibă timp să facă joncțiunea cu ceilalți aliați ai săi. Știrile aduse de iscoade erau cu atât mai alarmante, cu cât nu primeau nicio veste de la vreuna din oștile regilor aliați, deși aceștia trebuiau să fie prin apropiere.

Craton era nerăbdător să afle și alte lucruri de la iscoadele sale, așa că le chestionă:

- Cât de mare este oastea trimisă de regele Agatos?
- Cam treizei de pâlcuri de pedestrași, deci vreo trei mii de soldați.
- Și călăreți?
- Nu mai mult de patru sute.
- N-ar fi mulți, aprecie Craton. Apoi adăugă, ca pentru el: Mai rău e că noi n-avem deloc călăreți.

Craton își privi căpeteniile pe rând, vrând să le ghicească părerile. Aceștia dădeau a înțelege că oastea lor e cam mică față de cea a lui Agatos și că fără călăreți erau și mai dezavantajați.

În cele din urmă, Craton se sfătui cu Adoris:

- Tu ce părere ai în privința șanselor noastre?

Adoris nu era obișnuit să facă judecăți de o asemenea importanță, totuși zise:

- Oștenii tăi sunt neînfricați și doritori de luptă. Totuși, îmi pare că sunt printre ei prea mulți tineri, care n-au destulă expreriență în luptă.

Craton era și el de aceeași părere:

- Într-adevăr, starea oștirii noastre e cam precară în acest moment. Și nici nu putem spera să ne sosească ajutoare din partea aliaților, în următoarele zile.
- Ce neghiobie! își ziceau înciudat căpeteniile. Cum de n-au venit toate oștile aliaților în același timp?
În cele din urmă, Craton se decise:
- Cel mai bine ar fi să ne întoarcem la corăbiile noastre și să așteptăm mersul lucrurilor! Între timp, mai trimitem iscoade să aflăm cum stau treburile războiului. Nu cred că Agatos ne va ataca pe țărm sau pe apă, nu e pregătit pentru asta.

- Da, întări și Adoris, într-adevăr, reîntoarcerea la corăbii ne-ar putea scăpa de multe primejdii.

Cum și celelalte căpetenii erau de aceiași părere, Craton porunci:
- Atunci ne retragem cât mai repede spre țărm! Vom continua să dregem corăbiile stricate de furtună, și, între timp, să ne pregătim mai bine de luptă.

Nu au făcut nici jumătate din drumul de întoarcere la corăbii, că oamenii lui Craton au fost ajunși din urmă de pâlcuri de călăreți din oștirea lui Agatos, care trecură în galop pe lîngâ ei, slobozind o ploaie de săgeți. Craton trebui să încetinească retragerea pentru a-și pune oamenii la adăpost.

Atacul călăreților dușmani se înteți până la sfârșitul zilei, ceea ce făcuse retragerea un calvar. Au fost nevoiți să fugă pe alocuri, chiar și noaptea, ca să ajungă mai repede la țărm.

Îi mai despărțea doar o jumătate de zi până la corăbii, când oștile lui Craton fură atacate din nou de cete de călăreți, cu mult mai numeroase decât în zilele trecute. Lupta dintre pedestrașii lui Craton și călăreții lui Agatos s-a transformat într-o luptă dârză. Aproape că nu mai puteau înainta deloc. Pe deasupra, trebuiau să se îngrijească acum și de răniți. Așa se face că, pe neașteptate, pedestrimea regelui Agatos a ajuns din urmă ceata lui Craton, apropiindu-se periculos de aproape.

Din fericire pentru oamenii lui Craton, nu mai era mult până la țărm unde-i așteptau corăbiile. Numai că, apropiindu-se de țărm, oamenii lui Craton au fost întâmpinați de o priveliște de groază. Călăreții dușmani ajunseseră înaintea lor la corăbii și au reușit să dea foc la o parte din ele, cele mai aproape de țărm. Numai vreo opt corăbii păreau neatinse de furia dușmanilor.

Bătălia între cele două tabere a început îndârjit. Oamenii lui Craton luptau din răsputeri să-și croiască drum spre vasele care-i așteptau aproape de țărm. Săgețile curgeau ca grindina dintr-o parte în alta, iar sulițele grele se izbeau puternic în platoșe și în bordurile vaselor.
Tezeu si Mitridates luptau cu îndârjire de pe corăbiile lor în timp ce Craton și Adoris luptau și ei eroic cu năvălitorii, unul lângă altul, biruind împreună șiruri întregi de asaltatori. Când s-au apropiat pedestrașii lui Agatos,, oștirea lui Craton a fost copleșită de numărul mare al dușmanilor. Se părea că vor pierde bătălia, dar eroii Rodosului se apărau cu dârzenie, săvârșind adevărate fapte de vitejie. Păreau hotărâți să nu cedeze teren decât cu prețul vieții lor.

Adoris tocmai își făcu o cărare prin mijlocul unui pâlc de atacatori din fața sa. Dar, când întoarse privirea, îl zări pe Craton luptând din răsputeri,i fiind înconjurat de o mulțime de dușmani, gata-gata să fie doborât de aceștia. Adoris nu stătu mult pe gânduri, își strânse cu putere sabia în mână și se avântă în ajutorul lui Craton. În doi lupta a devenit dintr-odată sporită și dușmanii din jurul lor au fost secerați în doar câteva clipe. Reușiseră să scape de furioșii lor atacatorii.

Bătălia era cruntă, iar eroii luptau cu îndârjire. Numai că, în timp ce oștenii lui Craton se răreau, dușmanii soseau în cete și mai mari. Adoris a înțeles că sfârșitul luptei este aproape și i-a strigat lui Craton:
- Scapă-ți, prietene, oamenii care ți-au mai rămas! Trimite-i spre corăbii!

Craton strigă să se îmbarce și ultimii dintre luptătorii care mai puteau răzbate până la vase. Dar pedestrimea lui Agatos atacă și mai înverșunat, încercând să le taie retragerea. Craton însuși lupta din răsputeri să-și ajute oamenii să ajungă la corăbii. În vâltoarea acestei lupte reuși, îngrozit, să-l vadă pe Adoris căzând la pământ, după ce o suliță l-a lovit puternic în coif. Inima lui Craton zvâcni de durere văzându-și prietenul doborât. Ar fi vrut să ajungă la el și să-l apere cu armele sale. Însă era prins în luptă cu dușmanii și nu avea nicio șansă să scape din încercuire. De pe corabia din spatele lui au coborât de îndată câțiva oșteni ca să-și apere comandantul. Și iată, până la urmă, după o luptă înverșunată, Craton și ceilalți au reușit să se salveze și să se urce pe puntea corabiei.

Lupta a mai continuat, până când vâslașii au reușit să despotmolească vasele din nisipul apei și să le împingă în apă. De acolo, de la înălțimea punților corăbiilor, oamenii lui Craton reușeau să se apere cu mai mult succes în fața dușmanului.

Cele opt corăbii teafere au reușit astfel să se îndepărteze de inamic, înaintând în apele adânci ale mării. Dar soarta luptei era tragică: oștenii lui Craton se împuținară într-atât de mult, că încăpeau acum cu toții în cele opt corăbii care le mai rămăseseră. Iar printre ei erau mulți răniți.

Craton, cu inima îndurerată, privea de la înălțimea bordului corabiei sale tragicul câmp de luptă care i-a decimat armata. Cel mai mult îl durea sufletul pentru prietenul său, Adoris, cel care, ca un adevărat erou, îl apărase de furia dușmanilor cu prețul vieții sale.

În timp ce corăbiile lui Craton se îndepărtau de țărm una după alta, luând direcția insulei Rodos, oștenii lui Agatos se apucară să prăduiască ce mai rămăsese din corăbiile inamice și de la leșurile împrăștiate pe câmpul de luptă.

Trupul lui Adoris zăcea într-o groapă de noroi. Dar iată că au apărut doi oșteni care se pregăteau să-l jefuiască de armura lui lucitoare și de coif.

- Lasă-mi mie coiful! Tu ia armura! spuse unul din ei.
- Pare a fi o căpetenie importantă, nu-i așa? observă și celălalt.
- Să plecăm repede! Să nu ne prindă careva jefuind o căpetenie, căci pedeapsa e mare, doar știi!
- Și ce dacă-i căpetenie?
- Bine, atunci să-l golim de lucruri! Dar repede!

În timp ce unul din cei doi soldați se apucă să tragă de tunica mortului, să i-o smulgă, se întâmplă să treacă pe lângă ei un sutaș. Cuprinși de panică, cei doi se opriră din treabă și se prefăcură că doar se uitau la trupul celui care părea a fi o căpetenie.

- Vino până aici, sutașule! Pare că aici avem un trofeu important! Cred că e o căpetenie de seamă.

Sutașul se apropie neîntârziat și privi chipul celui căzut.
- Da, este o căpetenie. Și cred că este chiar una importantă. Să fie pus într-un car și dus la comandantul nostru.

Cei doi oșteni au cărat trupul până la un car, iar acesta plecă în trombă, ocolind trupurile celor căzuți și luând-o peste câmp, până la cortul comandantului. Pe drumul plin de hurducături, pe care carul alerga grăbit, se întâmplă ca Adoris, care fusese doar amețit de lovitura puternică pe care o primise la cap, să-și revină. El se trezi, se ridică în mijlocul carului și strigă nedumerit, nerealizând unde este și ce caută el acolo:

- Unde mă duceți?!...

Oștenii care mânau caii s-au speriat de așa minune, căci îl credeau mort pe cel din car. Însă s-au dezmeticit repede, au oprit carul, l-au imobilizat și l-au legat fedeleș cu funii. Apoi și-au îndreptat carul cu prețiosul trofeu către cetatea Atalya, sperând să obțină de la rege o răsplată pe măsură.

(va urma)