Adoris și Kromia (12)


Primele crâmpeie de lumină pătrunseseră târziu, abia spre amiază, în încăperea subterană în care fusese aruncat Adoris. Ajunsese noaptea în cetatea Atalya și, cu toată împotrivirea sa, fusese aruncat direct în temniță, fără a-i lua nimeni în seamă vreo altă tocmeală sau rugăminte de-a sa.

Sinistra încăpere a închisorii era atât de întunecată, încât o privire omenească ar fi putut desluși toate ungherele ei doar după o îndelungă adaptare cu întunericul. Era întins pe o piele de vită, roasă de vremuri și mucegăită pe alocuri, aruncată pe o ridicătură de pământ dintr-un colț al încăperii care, poate, că ținea loc de pat. Într-un alt ungher, se afla un bolovan colțuros, uitat acolo din cine știe ce pricină, pe jumătate îngropat în lut. Cu formele lor noduroase, pereții de piatră îngustau și mai mult puținul spațiu din încăpere. Tavanul era o îngrămădire de bușteni vechi și mucegăiți, peste care apăsau lespezi masive de piatră. Totul părea a fi paradisul urechelnițelor și al nenumăratelor specii de miriapode.

Pe latura dinspre coridor se afla un soi de ușă, din fier ruginit, susținută din exterior de o lespede grea. Cu toate precauțiile posibile ale ziditorului temniței, uneori pătrundea câte o vagă luminiță gălbuie din afară, prin canaturile ușii care dădea în coridor, de acolo de unde se auzeau din când în când pașii grei ai temnicerilor. Și, printr-o fisură a peretelui opus ușii, când și când, se puteau distinge frânturi de raze de soare, care luminau numai o părticică dintr-o grindă a tavanului, iar atunci când se întâmpla ca soarele să treacă chiar prin dreptul fisurii, razele se întețeau, din cenușii se făceau aurii, încât se puteau observa firele de praf dând ocol, încet, încăperii. În asemenea momente, nenumăratele ființe care mișunau pe tavan se puneau în alertă, îndreptându-se grăbite spre locurile mai întunecoase și mai tihnite.
Cu excepția zgomotelor pașilor grei ai temnicerilor de pe culoar, a scârțâitului ușilor deszăvorâte și a lespezilor care închideau la loc ușile, în temniță era o liniște desăvârșită. Când și când, se întâmpla să ajungă până la urechile întemnițatului ropotul copitelor de cai, de undeva din interiorul cetății. În răstimpuri și mai mari, se mai auzea și câte un strigăt disperat al vreunui condamnat, uitat de cine știe când în hrubele acelea subterane.

Prima zi petrecută în temniță a fost una cumplită. După ce se dezmetici din șirul de întâmplări care-l aduseseră acolo, simți capul vâjâindu-i necontenit, urechile îi zvâcneau cu putere și îi țiuiau. De-a lungul întregului trup simți o mare slăbiciune. Mai apoi însă, întunericul și răcoarea încăperii îi alinară fierbințeala trupului. Nu mai simțea dureri în picioare iar auzul parcă i se mai ascuțise. Numai capul îl durea cumplit. Obosit, se târî într-un colț al încăperii unde dibui părul lucios al pielii de vită. Se ghemui acolo, și, în sfârșit, reuși să adoarmă.

Când se trezi, avu surpriza să constate că durerea de cap îi încetase ca prin farmec. Scrută încăperea pe de-a întregul, încercând să se lămurească asupra situației în care se afla. Cercetă pe îndelete zidurile, ușa și tavanul. Toate păreau masive, imposibil de clintit. Era prins acolo fără nicio speranță de evadare. Respira cu greu aerul înțepător din încăpere, cu iz de lut, mucegai și umezeală.

Disperarea se cuibări din ce în ce mai mult în sufletul său. În timp ce lacrimile i-au inundat ochii, se așeză pe lespedea de piatră din fundul încăperii. De când plecase de acasă, cu mintea nesăbuită, îndreptată numai spre aventură, iată-l pentru a doua oară aruncat în temniță, doborât, umilit, deznădăjduit. Cât de mult și-ar fi dorit în aceste momente să fi pierit mai degrabă în luptă, păstrându-și astfel neștirbită demnitatea, în loc să suporte o asemenea umilință! Hotărât lucru, zeii îl prigoneau, însă fără să-l piardă, ci doar umilindu-l!
Apoi, aproape uitând de propria sa nenorocire, Adoris încerca să-și amintească ce s-a întâmplat cu Craton și cu oastea sa. Nu știa nici măcar dacă Cranon reușise să se salveze, să se îmbarce, el și camarazii lui. Nu știa nimic despre prietenii săi Tezeu și Mitridates, dacă mai sunt în viață. Ultima dată îi văzuse pe corăbiile lor luptând din răsputeri cu dușmanii care i-au atacat. Nu știa nimic nici despre soldații săi atenieni care luptaseră și ei cu îndărjire, pentru o cauză care nici măcar nu era a lor! Oare câți dintre ei s-au salvat? Pe cine putea să întrebe toate astea? De la cine putea afla? De la temniceri? Nicidecum. Aceștia, ori nu știau, ori n-ar fi vrut să spună!

Gândurile îi alunecau uneori la timpurile de demult. Își rememora viața sa liniștită din glorioasa cetate Atena, alături de anturajul său de prieteni, de familia sa bine cunoscută și respectată în cetate. Își rememora zilele însorite, cu cerul albastru, pe care le petrecea în rada portului Pireu. Revedea acele paradisuri veșnic vii ale livezilor de măslin de pe colinele Acropolei. În mintea sa se perindau imagini ale saloanelor și ale amfiteatrelor Atenei, măreția și fastul de sărbători și din zilele obișnuite ale atenienilor.

Clipele treceau încet și plictisitor. Adoris era încă convins că totul se va limpezi într-o zi, când temnicerul îl va duce în fața regelui. Aștepta cu înfrigurare ziua aceea, iar speranța devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce timpul se scurgea.

Într-una din zile, iată că întunericul închisorii fu dat la o parte, ușa temniței se deschise larg și lumina pătrunse subit prin toate ungherele încăperii. Adoris tresări ca trezit brusc dintr-un somn adânc și se ridică încă de cum auzi pașii temnicerului răsunând pe coridor. Avea multe întrebări de pus, de îndată ce temnicerul avea să pătrundă în celula sa. Îl va întreba cât mai avea de stat în temniță. Îl va întreba ce s-a întâmplat cu armata rodosienilor, îl va întreba multe lucruri. După ce lespedea sprijinită de ușă fu răsturnată și zăvorul tras, temnicerul împinse ușa ca să-i strecoare înăuntru un vas cu apă și un ștergar cu ceva merinde în el, apoi se pregăti să plece.

Înțelegând că se afla din nou în fața unei deziluzii, Adoris sări la ușă și-l întrebă pe paznic, cu disperare în suflet:

- Temnicerule, fie-ți milă! Spune-mi ce mă așteaptă! Ce vor de la mine? Mă vor elibera sau nu?

Acesta trânti ușa după el și trase furios zăvorul, împingând la loc și lespedea de piatră, apoi strigă la el cu o voce deloc prietenoasă:

- Nu avem voie să discutăm cu cei întemnițați!

În urma acestui eșec, Adoris simți stingându-se în inima sa și ultimele raze de speranță. Era azvârlit în întuneric, în cea mai ignorantă și neomenească uitare.

Noaptea cuprinsese totul în tăcerea ei. Adoris simțea cum răcoarea i se strecoară în șira spinării și în oase. Se înfășură în pielea aceea de vită ca să-i treacă senzația de frig.

Nu știa cum a reușit să adoarmă. Dimineața s-a trezit amorțit, cu mâinile și picioarele aproape înghețate. Începea o nouă și chinuitoare zi, plină de încredere, sperând că de data asta iluziile sale să nu-i fie din nou înșelate. Și au mai trecut încă multe astfel de zile. Deja mintea sa începuse să se obișnuiască cu o nefirească resemnare, el însuși devenind mai pasiv, mai inert, mai lipsit ca niciodată de orice urmă de încredere. Curând pierdu chiar și șirul zilelor. Nu le mai ținea deloc socoteala.

De la o vreme. i se păru că frigul din timpul nopții e mai îndurător, iar zilele deveniră mai călduroase. Își imagină că afară se apropia vara. În închipuirea sa își imagina soarele cald, cu razele sale strălucitoare. Vedea coroanele verzi ale pinilor clătinându-și ramurile spre cerul senin. Vedea grupuri de fete în veșminte de vară jucându-se în jurul fântânilor. Vedea țăranii cu poalele cămășilor suflecate, împrăștiind grăunțe pe câmpii proaspăt arate, vedea valurile albastre și tremurătoare în nemărginirea mării.

Inima lui tânjea după toate aceste însemne ale libertății! Se simțea ca un leu în cușcă. Cât de mult își dorea să poată avea acea putere supraomenească, precum cea a lui Hercules, să-și poată sprijini umerii de tavanul temniței, să ridice clădirea cu totul, s-o sfărâme, să iasă trimfător din ea și să se răzbune pe toți cei ce-l țineau în captivitate! El trebuie să fie o pasăre liberă!
Ispăși în temnița aceasta încă o vară, apoi încă o iarnă și iar o vară, și tot nu mai sosea nicio veste de nicăieri. Pierdu până la urmă orice speranță de a fi găsit în temnița acestui oraș de către vreo rudă de-a lui, care s-ar fi străduit, în cele din urmă, să se intereseze de soarta lui și să-l răscumpere. De bună seamă, zăcea acolo neștiut de nimeni!

Desigur, se gândea că unii îl credeau mort. Ar fi preferat de o mie de ori mai mult să fi fost pedepsit ca un tâlhar obișnuit, să fi fost bătut și schingiuit, decât să zacă uitat de toată lumea în acea înfricoșatoare singurătate! Singura ființă omenească pe care o vedea în fața ochilor era temnicerul său, care deschidea zilnic ușa încăperii, aducându-i hrană și apă. În rest, uitase cu totul lucrurile de afară. Uitase până și conturul copacilor, a caselor, chipul oamenilor. Mânca blestemând pâinea ce i se aducea zilnic, pe care o ducea la gură mai mult din instinct, aproape împotriva voinței sale.

Odată, însă, se întâmplă să audă din afara temniței șiroaiele de ploaie lovind zidurile și scurgându-se de pe streșini. Într-un colț al celulei desluși un sunet cristalin, foarte ciudat, așa cum nu mai auzise până atunci. Curiozitatea l-a îndemnat să se apropie de acel loc. Palmele sale descoperiră un firicel de apă ce se prelingea pe peretele de piatră. Mai apoi, firicelul crescu, se lărgi și Adoris simți cum apa din încăpere începe să se adune peste tot, creascând amenințător și urcând până deasupra gleznelor, apoi peste genunchi... Simți cum crește, odată cu apa, și răcoarea din celulă. O clipă fu străbătut de speranța că apa aceea va umple toată încăperea și-i va sfârși, odată pentru totdeauna, chinul. Era numai o nouă deziluzie, căci apa, ajungând la nivelul genunchilor, nu mai spori deloc, ba dimpotrivă, la numai o zi după aceea scăzu și fu înghițită aproape complet în pământul lânced al celulei sale.

(va urma)