Mielușica Viorica

Pe pășunea cu iarbă pufoasă, oile pasc fericite, păzite de Vasilică, un câine vrednic și foarte înțelept. Pentru că e primăvară, pe lângă fiecare oiță zburdă câte unul, doi sau chiar trei mielușei. Vasilică e cu ochii pe ei, pentru că, se știe, mielușeii dau mereu de necaz. Ba cad în pârâul rece de la poalele pășunii, gata să se înece sau să fie duși de curentul apei departe, ba se rostogolesc în cine știe de vale cu picioarele lor firave gata să se frângă, sau, și mai rău, se rătăcesc prin pădurea din apropiere în care Domnul Lup abia așteaptă să găsească o astfel de companie pentru masă.
În turma pe care o păzește Vasilică s-a născut și Viorica, o mielușică albă ca spuma laptelui și cu blănița plină de inelușe mărunte. De când a văzut lumina soarelui, Viorica a fost înconjurată de admirația întregii turme. Nimeni nu văzuse o blăniță mai frumoasă ca a ei, nimeni nu mai întâlnise de niște ochișori atât de mari și de umezi cum avea ea și nici în poveștile ciobănașului nu se auzise despre piciorușe atât de subțirele ca ale ei. Așa se face că Viorica a crescut răsfățată și sigură că nu mai exista nici o oiță ca ea, cât era pământul de lat și de lung. Tocmai de aceea se și purta cu ceilalți mielușei ca și cum aceștia ar fi avut obligația de a o servi pe ea și de a-i face toate poftele. Ce credeți? Când avea poftă să se joace, sărea în fața tuturor strigând:
- Dacă nu mă lăsați să câștig, îl strig pe Domnul Lup!
Și ce puteau face bieții mielușei? O lăsau să câștige! Dar vedeți, pentru purtarea ei, încercau să o ocolească și să se joace cât mai departe de locul în care păștea ea. Cu toate acestea, Viorica nu stătea niciodată singură, pentru că nu îi plăcea singurătatea. Se lipea mai mereu de câte o oiță, lăudându-se în gura mare cu calitățile ei.
- Vezi, tu nu ai așa picioare subțirele ca mine! Nici nu știu cum poți alerga cu turma la cât de groase sunt picioarele tale, îi spunea unei oițe. Sau: Ia te uită ce blană întinsă și încâlcită poți să ai, îi spunea alteia, păcat că nu ai așa cârlionți frumoși ca ai mei. Sau: Ah, ce privire de prostuță mai ai și tu, îi spunea câteodată vreunui mielușel rătăcit prin preajma ei.
Până la urmă, ajunsese ca nimeni din turmă să nu mai suporte să se afle în prezența ei. Câteva oi îndrăzniră să îi spună oii-mamă că fiica sa are un comportament nepotrivit pentru o turmă, dar oaia-mamă era și ea extrem de încântată că avea așa o mielușea drăgălașă, încât le repezea de fiecare dată pe celelalte oi:
- Invidioaselor! Exageratelor! Plecați de-aici și nu mă mai deranjați cu prostiile voastre!
Încet, încet, Viorica și mama ei rămaseră doar una în compania alteia, dar nici că le păsa.
- Lasă, dragă, zicea oaia-mamă, nu avem nevoie de tovărășia unor oi atât de comune. Noi suntem speciale, dintr-o rasă cum nu întâlnești prea des.
- Mi-ar place să am cu cine să mă joc, insista uneori Viorica privind cu jind cum încingeau miei pășunea alergându-se unii pe alții.
- Trebuie să îți găsești prieteni pe măsură, o sfătui oaia, nu te poți întovărăși chiar cu oricine. Și apoi, ia privește cum pasc aceste nefericite tot ce le ajunge sub bot! Tu trebuie să alegi doar păpădii sănătoase și să mănânci doar câte trei fire la o masă să nu te îngrași ca restul mielușelelor.
- Am auzit că florile de trifoi sunt mai dulci, suspină Viorica.
- Prostii, florile de trifoi au cele mai multe calorii! Cum ar sta pe tine blănița dacă ai avea ditamai burtica?
- Poate că niște muguri de lucernă n-ar îngrășa chiar atât de mult…
- Hai să nu mai vorbim despre mâncare!
Așa crescu Viorica în turmă, sfidându-le pe oițele de-o seamă cu ea și străduindu-se să urmeze întocmai sfaturile mamei. Uneori se simțea singură, dar continua să le ocolească pe celelalte oițe care, considera ea, erau lipsite de eleganță și de cele mai elementare noțiuni de bun-simț. Mai cu seamă o evita pe Miorița, o oiță durdulie și veselă nevoie-mare, al cărei behăit se auzea până departe pe pășune când își chema suratele la joc. Miorița era invidioasă pe ea, era sigură de asta. Altfel, de ce ar fi ispitit-o mereu aducându-i buchete de flori de trifoi și de piciorul-cocoșului și de ce ar fi râs într-una de fiecare dată când era refuzată?
- Mai lasă-mă în pace, îi strigă odată Viorica, nu te vezi cum arăți? Cine să vrea să stea prin preajma ta?
- N-oi fi eu vreo balerină, râse ușor Miorița, dar pot fi o prietenă bună!
- N-am nevoie să fii prietena mea!
Miorița plecase atunci fără să îi mai adreseze vreun behăit, iar Viorica se simți încântată că reușise să scape de băgăcioasa aceea. Nu înțelegea totuși de ce părea că toată suflarea din turmă o plăcea pe Miorița. Vasilică, lătra vesel de câte ori ajungea în preajma ei, iar ciobănașul își strecura mâinile prin blana aceea sârmoasă, veșnic încâlcită, scuturând-o cu dragoste, așa cum nu făcuse niciodată cu blana fină, cârlionțată și aranjată a Vioricăi. Ai fi crezut că măcar în rândul berbecilor Viorica era mai apreciată decât Miorița. Cu toate că diferențele dintre cele două erau evidente, nici aceștia nu păreau prea impresionați de vedeta turmei, adică de Viorica. Miorița se apropia de ei behăind cu veselie, îi mai îmbrâncea și îi alerga, lucruri inacceptabile pentru o oaie care se respectă, nu-i așa? Nu-i așa? Deși Viorica era convinsă de acest lucru, tot Miorița era cea care se distra și care era sufletul oricărei petreceri de la stână.
Poate că, cu timpul, animozitatea pe care o simțea Viorica față de Miorița s-ar fi stins dacă atenția celei dintâi n-ar fi fost atrasă de un berbec falnic și puternic, pe nume Petrică. Când acesta apărea în fruntea turmei cu pasul lui sigur și țanțoș, toate oițele suspinau. Suspina delicat și Viorica, numai Miorița îl lua peste picior și îi behăia în față, părând că nu-i aprecia calitățile. Tocmai acest lucru păru să îl atragă pe Petrică mai mult. Viorica îl văzu căutând-o pe Miorița și alergând după ea mai mult decât i-ar fi plăcut ei, așa că, își luă inima în dinți și îi ținu într-o zi calea lui Petrică.
- Aș vrea să te invit la o cină cu salată de păpădii!
Uimit de abordarea Vioricăi, Petrică se opri din drumul său.
- Uite, știi, eu sunt interesat de altcineva!
- De Miorița!
- Da, așa e!
- Poate că ea nu e interesată de tine așa cum sunt eu!
Petrică râse.
- Poate că încă nu, dar îmi place prea mult de ea ca să o las să-mi scape.
- De mine nu îți place?
- Ești drăguță, cum nu? Dar, vezi tu, Miorița se bucură de viață, de pășune, de fiecare zi, iar toată această bucurie molipsitoare este ceea ce doresc eu în viața mea. Nu te supăra, dar eu chiar cred că tu nu cunoști viața cu adevărat. Nu te-am văzut niciodată să alergi pe pajiște, să paști alături de celelalte oi, să stai tolănită pe pământ la soare sau să te lași alergată doar de dragul jocului.
Viorica se gândi că el nici măcar nu știa câte lucruri își interzisese ea de fapt. Nu cunoștea gustul florilor de trifoi de pildă, nici gustul apei reci de izvor, nici măcar atingerea ierburilor înalte și încâlcite pe blănița ei. Nu dormise niciodată înghesuită în blana unei prietene și nici nu se lăsase vreodată îmbrâncită de Vasilică. Acum, după ce Petrică îi arătase că acele lucruri pe care ea le vedea ca pe niște defecte, pentru el reprezentau calități, o cuprinse o furie arzătoare. Se repezi în pădure cu un singur gând în minte: să-l găsească pe Domnul Lup și să-l aducă în turmă să le învețe el minte pe toate oițele și pe toți berbecii cum trebuiau să se poarte cu o oiță atât de specială cum era ea.
Nu fu nevoie să intre prea adânc în pădure. Domnul Lup, simțind miros de mielușică, apăru imediat în fața Vioricăi, cu un rânjet mulțumit pe bot.
- Te-ai rătăcit, drăguțo?
Mulțumită că lupul constatase imediat drăgălășenia ei, Viorica behăi pe nerăsuflate:
- Domnule Lup, chiar pe dumneata te căutam!
- I-auzi! Și cam ce treabă ar putea avea o oiță tânără ca tine cu un lup bătrân ca mine?
Viorica îi povesti pe nerăsuflate cât de rea fusese Miorița, cât de nepăsător fusese Petrică și cât de invidioase pe ea erau toate oile.
- Vreau să le dai o lecție!
Lupului începură să îi lucească ochii de-a binelea.
- Cum spui tu, drăguțo, dar pentru asta trebuie să mă duci în turmă fără să mă simtă câinele și ciobanul.
Ce credeți că îi trecu oiței prin minte? Îl acoperi bine pe lup cu crengi și frunze, de ai fi zis că acesta nu era altceva decât un tufiș mai mare și îl strecură direct în mijlocul oilor. Înainte ca Vasilică sau ciobănașul să bage de seamă, Domnul Lup aruncă crengile de pe el și se înfipse în cea mai dolofană oiță, care se nimeri a fi chiar Miorița. Viorica ascultă încântată behăiturile de groază pe care începură să le scoată oile, dar senzația de mulțumire se topi imediat când niște berbeci, în frunte cu Petrică, se năpustiră cu coarnele în burta lupului, făcându-l să scape prada din colți. Imediat apăru și Vasilică, lătrând cu putere, apoi ciobănașul fluierând ascuțit printre degete. Domnul Lup o luă de-a binelea la sănătoasa către pădure. În drumul său, reuși să o apuce pe Viorica în colți. Biata mielușică, aproape leșină de spaimă. Dinții lupului se înfipseseră în blănița cârlionțată și pufoasă, iar piciorușele ei subțiri atârnau fără vlagă adunând mărăcinii de pe marginea cărării. Pe ea cine avea să o salveze?
Goana lupului se domoli abia în inima pădurii, unde le apăru în cale o namilă de urs.
- Hai noroc, bătrâne, strigă ursul, ce ai acolo? Ai fost la vânătoare?
- Precum se vede.
- S-ar zice că ai ce împărți cu prietenii tăi!
- De împărțit n-aș zice că aș avea, e mai mult blana de oaia asta!
- Eu nu sunt mofturos, făcu ursul o cruce cu laba pe piept, m-aș mulțumi cu o pulpă.
În timp ce lupul o lăsă la picioarele lui pentru a se târgui cu ursul, Viorica își mai veni puțin în fire. Cum între cei doi jupâni se încinse o adevărată ceartă, oița se târî puțin câte puțin prin iarbă, până reuși să se depărteze și să o ia la fugă. Nu privi înapoi și nici măcar nu respiră până când reuși să iasă din pădure. Răsuflând greu, reuși să se întoarcă la turma sa. Nu mică îi fu mirarea să vadă cum se bucurară la vederea ei și ciobănașul și Vasilică, ba chiar și Miorița. Atunci își dădu seama de fapt că oițele din turma ei nu fuseseră niciodată atât de răutăcioase și de invidioase cum fusese ea însăși. Își ceru iertare tuturor, se împrieteni cu Miorița și cu celelalte oi, iar în cele din urmă sărbătoriră cu toții eșecul lupului cu o petrecere cu flori de trifoi proaspete.
Eu văzându-le pe toate,
Am venit doar să vă spun
Că după ale voastre fapte
Celălalt e rău sau bun.