"A durat parcă o eternitate călătoria până la mare. Revedeam fiecare urlet, fiecare interdicție, fiecare zi în care, în colțul meu, mă luptam pentru ceva care nu era al meu, și atâta chin, atâtea emoții, atâtea olimpiade, în loc să mă fi bucurat de fiecare zi ca și când era ultima.
Dar, poate aveam nevoie, cu adevărat, de aceste experiențe, ca să pot ajunge cine sunt azi.
Până la urmă: ce e mai rău -o viață plină de greșeli, din care tragi măcar învățăminte, sau o viață perfect dusă de dragul altora, în care, atunci când rămâi singur, efectiv te prăbușești în angoase și nu îți mai recunoști chipul în oglindă?

Suntem atât de falși, atât de ipocriți... Am fost și eu așa, și poate încă sunt. Dar cel puțin am vrut să trăiesc o poveste de frică și de dragoste până la capăt. Și, în timp ce alții vor fi trăit doar pentru o carieră, dar pentru nimeni și nimic de fapt, eu voi ști că voi fi trăit o experiență de neuitat.

Așa că, dacă m-aș întoarce acum în timp, terapeutei care mi-a cerut un milion pe un monolog, și aruncat pe geam, că "între timp plecase să-și ia haine de la Zara, pe banii mei", i-aș spune acum "tu ești adevărata psihopată. Ai vrut să-mi dai pastile, și să mă internezi, ca să-ți mai iei o haină de lux, cu terapia tăcerii..."

Așa că, a trebuit să îl privesc, pentru prima oară în ochi, pe T. El m-a luat în brațe și mi-a jurat că niciodată nu mă va răni cât m-au rănit toți din jur, atâta timp, atât de mult, și atât de des, cu vorbe aruncate în gol.

Așa că m-am aruncat în gol. Începea a doua jumătate a vieții mele, departe de minciuni, de intrigi, sau de psihanaliză. Nisipul fierbinte și soarele anotimpului meu îmi reaminteau că, până la urmă, în viață trebuie să te porți ca ei: să lași pașii altora să te calce în picioare, dar apoi să acoperi acei pași cu tine, din nou, și, mai ales, să luminezi ca un soare și peste cei buni, și peste cei răi, și niciodată, dar niciodată, să nu încetezi să strălucești, chiar și în iad. Pentru că așa fac stelele.

Așa că am să fac o dedicație sistemului de învățământ, părinților prea stricți, psihiatrilor, psihologilor și tuturor celorlalți "Vreau să trăiesc. Din tot sufletul și din toată inima. Și mai cunosc sute de oameni, care ar fi vrut să trăiască, atât cât vreau eu acum, și înțeleg că vreau, dar nu au mai apucat. Viețile lor au dispărut în umbra unor medicații prost adiministrate, în urma umbrelor celor din jur. Iar eu știu că dacă acum trăiesc, este o minune. Și ei ar fi avut dreptul la această minune! De ce nu ne dați voie să fim noi? Să ne putem descoperi? Să greșim? Să fim nebuni și să ne asumăm că suntem? Vă închinați cu ipocrizie unor norme, pe care noi, artiștii, nu putem decât să le disprețuim. Și celor care suferă de anxietate, în umbră, eu vă spun : Trăiți-vă nebunia, până nu e prea târziu. Asumați-vă frica, și mergeți dincolo de ea, că vă așteaptă sensul vieții și fericirea. Nu-i lăsați să vă mai tragă în jos! Aveți curajul să fiți voi înșivă și veți câștiga nu un salariu mai mare, ci o viață mai împlinită!""

Naratorul: Ulterior, Lola a câștigat foarte mulți bani, a fondat un centru de reabilitare al bolnavilor psihici, și prin metodele ei "neortodoxe" a salvat sute de tineri de la "o viață de legumă într-un sanatoriu". Spre stupoarea și falimentul multor psihiatri care au rămas fără suficienți bani să își mai ia haine de la Zarra. Mai mult de jumătate din bani i-a donat pentru dezvoltarea morală și spirituală a unor orfani.