A fost odată, cum nu a mai fost niciodată, o împărăție a păsărilor. Ele trăiau în căsuțe colorate care împânzeau pământ, văzduh și ape, fără să fie deranjate de nimeni pentru că aveau un împărat tânăr și bun care le purta de grijă ca nimeni altul. Cu toate acestea, păsările duceau o mare povară în sufletele lor: împăratul păsărilor nu dădea semne că își dorea să se însoare. De fiecare dată când păsările se adunau pe la cuiburi, se întrebau cât mai avea să treacă până când va duce și stăpânul lor o viață de familie așa cum se cuvenea la orice casă păsărească. Rândunica era cea mai îngrijorată dintre păsări.
- Ar trebui să facem ceva în privința asta, le spuse într-o zi celorlalte păsări, altfel, Petruș va rămâne pentru totdeauna singur.
- Și ce mare scofală dacă va rămâne singur?
Toate păsările îl certară pe cuc pentru o astfel de întrebare.
- Pur și simplu nu se cade să nu își facă o familie. Iată, eu am șase puișori, doamna privighetoare are cinci, doamna cinteză are chiar zece, așa se cuvine în lumea noastră. Dacă tu ești singur, nu înseamnă că ești un exemplu bun pentru împăratul nostru. Și, apropo, ia-ți oul din cuibul meu, sări un mierloi, puii mei au ieșit deja din ou și soția mea e obosită de clocit.
Cucul se retrase rușinat pe o creangă îndepărtată, dar nu părăsi sfatul păsărilor. Era curios să afle ce puneau la cale păsările care se credeau mai cu moț. După îndelungi dezbateri, înaripatele hotărâră să îi găsească ele o soție împăratului Petruș. Zâna Primăvară era cea mai bună soție, susținea rândunica. Barza era întru totul de acord. Pinguinul și cioara credeau că mai bună ar fi fost Zâna Iarnă, vrăbiuța și porumbelul ar fi preferat-o pe Zâna Toamnă iar lebedele și rațele insistau că nimeni nu era ca Zâna Vară. Până la urmă, căzură de acord să facă un mare bal la care să le invite pe toate cele patru zâne, așa încât Petruș să poată alege. Ușor de zis, dar greu de făcut. Împăratul păsărilor se împotrivea cu înverșunare planurilor de cununie, așa încât totul trebuia făcut în mare taină. Păsările își împărțiră sarcinile. Mierlele aveau să împodobească palatul împăratului, privighetorile aveau să se ocupe cu muzica, rândunelele aveau să ducă mesajele celor patru zâne, iar restul păsărilor aveau să se ocupe de masă, de invitați și de păstrarea secretului.
După ce adunarea păsărilor se încheie, cucul își luă zborul spre palatul împăratului, căruia îi dezvălui de îndată planul supuselor sale. Tare se mai mânie Petruș – Împărat. Hotărî pe loc că nu avea să la facă jocul păsărilor, pentru că el unul nu avea gânduri de căpătuială. Acestea fiind spuse, își luă armele și calul și părăsi împărăția, ducându-se încotro vedea cu ochii, numai să nu mai audă de însurătoare.
Venind ziua stabilită pentru bal, ia-l pe împărat de unde nu-i! Palatul împodobit răsuna de muzică și de zarva invitaților, cele patru zâne așteptau la masa împodobită sosirea lui Petruș, nădăjduind fiecare ca ea să fie aleasa, în timp ce păsările îl căutau în toate colțurile pe stăpânul lor. Numai cucul, cocoțat în vârful unui turn, privea râzând la toată nebunia iscată în palat. Prima care îl zări fu ciocănitoarea, care îi atrase imediat atenția bufniței care, la rândul ei, îi spuse corbului și vulturului. Nu trecu mult și cucul se trezi înconjurat de o grămadă de păsăret.
- Ia spune, jupâne cuc, ce te amuză atât de tare, îl ciupi de aripă bufnița.
- Nimic, nimic, își înghiți cucul râsetele.
Înșfăcat de vultur și de corb, cucul sfârși prin a le spune păsărilor că împăratul lor părăsise palatul.
- Și care ar fi pricina pentru care și-a lăsat de izbeliște supușii?
Cucul privi cu teamă ciocul puternic și încovoiat al vulturului.
- Poate a aflat ce puneți la cale.
- Și cine să-i fi spus despre acest lucru?
- Poate ai fost chiar tu, sări bufnița pe lângă vultur.
- Poate, recunoscu cu voce mică cucul.
Păsările se repeziră care mai de care la el, scărmănându-l de-i săriră toate penele. Asta nu le potoli însă supărarea. Balul nu mai avu loc, zânele plecară supărate în ținuturile lor, iar înaripatele își luară zborul să-și caute împăratul în cele patru vânturi.
Singurul care nu putea căuta din văzduh era un rățoi bătrân care avea o aripă frântă. Cu toate acestea, dornic să fie de ajutor, el porni pe jos să caute ceva urme după care ar putea să-l găsească pe împărat. Cu toate că nu vedea prea bine, i se păru că niște urme duceau spre Codrul–fără-sfârșit de la marginea împărăției păsărilor. Într-acolo se îndreptă și rățoiul cel bătrân. Nu mai era el chiar atât de viteaz cum fusese în tinerețe, dar își adună tot curajul să intre în umbra ca de noapte a copacilor falnici, crescuți cu crengile unele într-altele. Nu întâlni picior de animal și nu văzu aripă de pasăre în bezna codului acela și inima i se strânse ca o gheară în piept.
În inima codrului se trezi deodată în fața unei căsuțe de lemn. O rază de soare firavă aluneca de-a lungul unei crengi drept pe acoperișul ascuțit și de acolo pe fereastra rotundă, deschisă larg. Rățoiul de apropie de fereastră și privi înăuntru. Mare îi fu bucuria când îl văzu pe împăratul păsărilor, dormind în patul de sub fereastră. Se grăbi să intre și încercă să-l trezească. Oricât se strădui bătrânul rățoi, nu reuși nici măcar să îl facă pe Petruș-Împărat să se miște. Rotindu-se prin încăpere, văzu că pe peretele de la capătul patului erau scrise două rânduri de litere ciudate. Cum rățoiul nu știa să citească, se așeză ostenit lângă împăratul lui să-și mai tragă cât de cât sufletul. Chiar atunci, la ușa căsuței se auziră mai multe voci. Rățoiul apucă să intre sub pat înainte ca în odaie să intre trei fete, una mai frumoasă ca alta. Se apropiară de pat și îl priviră îndelung pe Petruș:
- Cât de frumos, e soro! spuse una dintre ele.
- E al meu, eu l-am găsit prima! sări a doua fată.
- Să îl ascundem până nu vine Mira acasă, spuse și a treia, ar fi în stare să desfacă vraja, așa cum face cu orice animal ne calcă codrul.
- Vreau să îl iau de soț, spuse din nou prima fată.
- Și eu, spuse a doua.
- Potoliți-vă, ielele nu își pot lua soți!
Toate cele trei iele căzură de acord că pentru moment trebuiau să îl ascundă pe Petruș, așa încât îl ridicară din pat, închizându-l într-unul din dulapurile din fundul odăii, ca pe un sac cu cartofi. Rățoiul cel bătrân le urmărea de sub pat, așteptând să vadă cine era Mira și de ce ielele se ascundeau de ea. Nu trecu mult și în căsuță intră o fată de o frumusețe nemaivăzută, cu părul lung până la călcâie și unduios ca izvoarele de munte și luminos ca razele soarelui, cu ochii mari, albaștri, care ar fi făcut cerul să se rușineze de culoarea lui, cu obrajii mai îmbujorați decât florile câmpului și cu buzele mai parfumate decât cei mai parfumați fragi.
- Ai venit, soro? Întrebă prima dintre iele.
- Pe cine ai mai salvat azi? Întrebă a doua dintre iele.
- Ai adus ceva și pentru noi? Fu rândul celei de-a treia dintre iele.
Mira, sora ielelor, zâmbi către ele:
- Fetelor, fetelor, am venit să vă fac curat în casă și de mâncare. Nu am întâlnit pe nimeni în drumul meu și nu v-am adus nimic altceva decât niște flori de câmp. Tata vă trimite salutări.
- Nu mai putem noi de salutările tatălui tău, strigă prima dintre ele.
- E un biet pădurar, de ce ne-ar păsa? Spuse a doua.
- Dacă mama nu se îndrăgostea de el n-am fi avut-o soră pe Mira, spuse și a treia, care se dovedea cea mai isteață dintre cele trei iele.
- Grăbește-te, spuseră toate trei odată, ne e foame!
Mira râse ușor și se apucă de lucru. Cele trei iele părăsiră casa și începură să se hârjonească printre copaci. Þipetele lor se auzeau în căsuță și rățoiului cel bătrân îi luă ceva vreme să se hotărască să riște să iasă din ascunzătoarea lui.
- Vai de mine, strigă sora ielelor când dădu cu ochii de el, cine ești tu și ce cauți aici? Surorile mele te vor pune direct în oală dacă te vor găsi!
- Ajută-mă, fată bună și frumoasă!
Îi povesti dintr-o suflare despre Petruș, despre planul păsărilor, despre fuga împăratului și cum îl găsise adormit în casa ielelor.
- Da, zise Mira, literele de pe perete sunt un descântec. Cine le citește, adoarme imediat și nu mai poate fi trezit decât tot cu un descântec.
- L-au închis în dulap ca să nu îl vezi. Poți rosti descântecul de rupere a vrăjii?
- Eu nu fac parte dintre iele și nu am puteri magice, dar mama mea poate! Pentru aceasta, ar trebui să-l ducem în casa tatălui meu. Să ne gândim cum putem face asta dacă împăratul tău e adormit. Acum, intră la loc în ascunzătoarea ta. Am să vin la noapte, după ce surorile mele vor pleca de acasă. Să nu scoți nici un sunet, altfel nu vei mai avea nici o șansă să îți salvezi împăratul!
Rățoiul ascultă supus vorbele fetei și rămase nemișcat sub pat până ce ielele mâncară, se odihniră și apoi plecară în treaba lor, iar liniștea se așternu în casă. Nu trecu mult și apăru Mira, ducând cu ea un cărucior pentru cărat lemne. Rățoiul o ajută să îl scoată pe Petruș din dulap, să îl pună în cărucior și să-l ducă la casa pădurarului. Mare fu mirarea omului când își văzu fata aducând un străin lipsit de simțire. Nu puse însă întrebări. O ajută să îl întindă într-un pat și o chemă pe soția lui.
Tocmai când mama ielelor se pregătea să spună descântecul de dezlegare, în fața casei pădurarului se stârni o furtună fără seamăn. Mira ieși în prag, întâlnindu-și surorile puse pe harță.
- Unde e? Strigă prima dintre iele.
- Ce-ai făcut cu el? Strigă și cea de-a doua.
- Dă-ni-l înapoi! Spuse șuierând cea de-a treia.
- Nu știu despre ce vorbiți, fetelor!
- Minți!
- Minți!
- Minți!
O apucară pe Mira de păr și o ridicară în aer.
- Dacă nu ni-l dai, îți dăm drumul și te faci mici fărâme!
- Ce să vă dau?
- Știm că l-ai găsit!
- Ce să găsesc?
- Să-i dăm drumul, strigă prima dintre ele.
- Îi dăm drumul, fu de acord și cea de-a doua.
- Stați, le ceru cea de-a treia, priviți!
În pragul casei ieșiseră pădurarul, mama ielelor și Petruș-Împărat. Acesta din urmă nu mai era adormit și, însoțit de rățoiul cel bătrân, privea în jurul său cu uimire. Era cel mai frumos împărat care le fusese dat tuturor să vadă vreodată. Părul său ca pana corbului, flutura în vântul stârnit de iele peste fruntea înaltă și ochii întunecați, umbriți de gene lungi și negre. Trupul înalt și mlădiu ținea piept furtunii cu semeție, în timp ce în brațul drept își ridicase sabia, gata de luptă.
Mama ielelor opri de îndată furtuna, le liniști pe fetele ei și o aduse pe Mira teafără alături de tatăl ei, pădurarul.
- Vrem să aleagă, sări prima dintre iele!
- Dintre noi trei, una, spuse și a doua.
- E dreptul lui să hotărască pe cine preferă, admise a treia.
- Ielele nu își pot lua soți, spuse mama ielelor.
- Nu, dar tu trăiești de ani buni cu pădurarul, de ce nu am putea să facem și noi acest lucru?
- Nu am gânduri de cununie, le răspunse tăios Petruș, nici nu caut să trăiesc alături de cineva.
- De aici nu vei pleca singur viu, săriră toate cele trei iele deodată. Îți dăm răgaz două ceasuri să te hotărăști. Până atunci, nu vei putea părăsi casa pădurarului!
Mama ielelor își însoți cele trei fiice în întunecimea codrului, iar pădurarul se întoarse la treburile lui. Rățoiul cel bătrân se apropie de Mira.
- Mai ajută-l încă odată, te rog! E un împărat bun, păsările ar suferi foarte mult să-l piardă!
- Cum adică, încă odată? Sări Petruș, îndreptându-și pentru prima dată privirea către Mira.
Frumoasa fată din fața lui nu îi răspunse, dar avu grijă rățoiul să povestească în amănunt cum fusese vrăjit la rostirea descântecului de somn, cum fusese închis într-un dulap și cum ajunsese în casa pădurarului.
- Îți cer preaplecat iertare pentru necazurile pe care ți le-am pricinuit, spuse Împăratul Păsărilor.
- Nu trebuie, roși frumos Mira, te voi ajuta pentru că nu e drept să îți alegi o soață cu forța.
- Nu crezi nici tu în cununie!
- Ba da, împărate, eu cred, dar numai în aceea făcută cu simțăminte, cel puțin așa cum au tatăl și mama mea.
- Mama ta nu a renunțat la puterea ei pentru tatăl tău!
Mira zâmbi ușor:
- Tatăl meu nu a lăsat-o! Dar, nu mai e timp de vorbă, dacă vrei cu adevărat să scapi și nu îți place nici una dintre surorile mele, e timpul să te scot din codru.
Pe tot drumul de întoarcere, Petruș-Împărat nu-și putu dezlipi privirea de pe sora ielelor. Rățoiul cel bătrân nu mai înțelegea nimic, dar își spuse că nici nu conta acum ce era în mintea împăratului atâta timp cât, în curând, păsările aveau să îl aibă din nou în mijlocul lor. Ieșiră în curând din codru și Mira se opri pentru a-și lua rămas bun de la cei doi.
- Nu te vor pedepsi surorile tale? Întrebă împăratul Păsărilor.
- Probabil că da, dar nu le va lăsa mama să îmi facă prea mult rău.
- Atunci, îți mulțumesc!
- Drum bun, împărate și ai grijă să ocolești altă dată Codrul-fără-sfârșit.
- Rămas-bun, Mira, măcăi rățoiul.
Înainte de a se întoarce în întunecimea copacilor, fata se ridică pe vârfuri și îl sărută pe Petruș pe obraz. Împăratul o urmări prostit cum își pierde urma prin frunziș. Nu trecu mult și păsările care împânzeau văzduhul în căutarea lui se repeziră să îl însoțească la palat. După nici trei zile de la întoarcerea lui, la poartă se prezentă o solie a supușilor, condusă de bufniță.
- Măria-ta, Petruș-Împărate, nu vrem să te superi pe noi și nici să îți iei din nou tălpășița, dar tare ne-am dori o împărăteasă!
- Știu că aveți gânduri bune, începu împăratul, dar păsările săriră ciripind asurzitor și îl opriră.
- Nu e lucru rău să lași singurătatea la o parte, continuă bufnița, făcându-le celorlalte semn cu aripile să o lase pe ea să vorbească. Ne-am gândit la câteva zâne numai bune…
- Lasă, bufnițo, nu te mai obosi, se ridică de pe tronul său, Petruș-Împărat, și eu m-am gândit și m-am hotărât să îl las pe cuc singurul din împărăție fără familie.
- Adică… bufnița clipi ca în fața unei lumini prea puternice
- Da, veți avea o împărăteasă, bună și frumoasă!
Păsările făcură o zarvă nemaipomenită la aflarea veștii că Petruș-Împărat avea să le aducă o împărăteasă. Ați ghicit, fata pe care o îndrăgise dintr-odată Împăratul Păsărilor era Mira, sora ielelor, fiica pădurarului, cu care Petruș se cunună de îndată ce reuși să o convingă pe fată că viața alături de el avea să fie cel puțin tot atât de frumoasă pe cât era viața mamei-ielelor alături de pădurar. Normal că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, doar ce credeți? În Împărăția Păsărilor viața e tot un cântec și o petrecere și numai cucul stă de unul singur, nu-i așa?