N-ați auzit niciodată de împărăția Haba-Daba? Aceea din Þinutul Mindu-Vindu, după Marea Vende-Fende și Muntele Sanchi-Panchi! Păi, atunci, să vă povestesc eu cum stau treburile prin Haba-Daba! Este o împărăție mică, ridicată pe un deal plin cu livezi de pruni de către Împăratul Adi-Badi Întâiul. În timp, acestor livezi li s-au adăugat câteva vii pe vremea lui Adi-Badi al Doilea, câteva stupine pe vremea lui Adi-Badi al Treilea și am ajuns până la vremea lui Adi-Badi al Patrulea, care, la rândul său, a adăugat împărăției câteva turme de capre. Ca și înaintașii săi, Adi-Badi al Patrulea, a avut un fiu, dar acestuia nu i se spunea Adi-Badi al Cincilea după cum v-ați fi așteptat. Acest prinț nu părea să fie atras de pământurile strămoșilor și nici de moștenirea pe care ar fi trebuit să o lase urmașilor săi. Era un flăcău căruia îi plăcea să-și piardă vremea în bucătăriile palatului. Ce credeți că făcea prințul acolo? Gătea în toată legea, pe cinstea mea! Mai mare rușinea pentru un fiu de împărat!
Cu toate că Adi-Badi al Patrulea dăduse poruncă să se păstreze cea mai mare taină asupra acestei rușini, se cam dusese vorba despre ciudățenia prințului, așa încât nu dură mult până când fiul împăratului primi porecla de Prințul-Polonic. Dar lui nici că-i păsa! Amesteca vitejește în oale, potrivea gusturile și își răsfăța supușii cu cele mai alese și mai gustoase bucate. Din această cauză, palatul era mereu plin de lume, mai ales la ora la care se știa că Prințul-Polonic servește masa. Peste toate, fiul împăratului avea o inimă uriașă și nu refuza niciodată să hrănească o gură, cât de mică și de neînsemnată ar fi fost aceasta. Toată forfota din bucătării și din sala în care se lua masa îl deranja însă pe împărat, așa că ținu să-i vorbească fiului său în așa fel încât să-l facă să se poarte ca un adevărat prinț. Îl chemă la el și îl certă cât putu de aspru.
- Avem cinci bucătărese în palat, nu e nevoie să te încurci printre fustele lor! Vreau să fii mereu alături de mine și să înveți cum se țin frâiele unei împărății! Trebuie să te gândești cum poți spori averea lăsată de moșii tăi.
- M-am gândit, tăicuță, zău că m-am gândit!
Fața împăratului se lumină de nădejdea că feciorului său îi venise mintea la cap.
- Și cum ai gândit că vei îmbogăți împărăția?
- Am să construiesc o bucătărie pentru oamenii sărmani, alta pentru oamenii bolnavi și o alta pentru copiii ai căror părinți muncesc toată ziua și n-au timp să le poarte de grijă.
Atunci Adi-Badi al Patrulea se făcu mai negru decât tăciunele la față. Rușine. Trădare. Copilul lui, sânge din sânge împărătesc, al cincilea dintr-o viță de împărați cumpătați se dovedea un netrebnic și un nepăsător într-ale treburilor țării.
- Să piei din fața mea chiar acum și să nu mi te mai înfățișezi până nu îți scoți din cap polonicul!
Feciorul își lăsă fruntea în piept și părăsi palatul tatălui său, fără a-și lua rămas bun de la nimeni. Împăratul îl privea de la fereastră cum se depărtează de împărăție. La cingătoare purta un polonic și o lingură de lemn, care se legănau în ritmul pașilor prințului. Măcar dacă în locul lor ar fi avut o sabie și un pumnal, se înfurie și mai mult Adi-Badi al Patrulea, hotărât să nu se mai gândească la Prințul-Polonic ca la feciorul său.
Bietul prinț, alungat din Haba-Daba, rătăci cât rătăci, până ajunse în altă împărăție. Nu mică îi fu mirarea văzând că oamenii de acolo umblau în patru labe, cum ar fi umblat animalele din pădure bunăoară. Cum se înnopta, căută o casă la care să primească adăpost și îndrăzni să îl întrebe pe omul care primise să îl găzduiască ce se întâmpla de în acea împărăție oamenii nu umblau în două picioare.
- Nenorocirea aceasta s-a abătut asupra noastră de când ne-au fost otrăvite câmpurile. Nimeni nu știe cine le-a otrăvit și nici de ce. Doar că tot ce culegem și mâncăm ne face să fim așa cum ne vezi.
Prințul-Polonic se feri să ia din mâncarea oferită de om și în seara aceea se culcă flămând. A doua zi, însă, porni să caute cauza pentru care toate câmpurile erau otrăvite. Cum se plimba el așa printr-un lan de grâu, numai ce văzu un firișor de apă care curgea pe lângă plante și le uda. O luă pe firul apei până ajunse într-o pădure, iar acolo ce să vezi? Apa izvora direct dintr-o ciupercă otrăvitoare. Imediat, flăcăul o zdrobi în picioare și un fum negru se ridică spre cer, desenând pe el o ciupercă întunecoasă, care se risipi încetul cu încetul. Prințul adună un braț de urzici și se întoarse la casa în care fusese găzduit. Fierse o mâncare de urzici și, de cum gustară din ea, oamenii aceia se putură ridica din nou în două picioare.
- Cum să te răsplătim, flăcăule?
- Da-ți-mi un măgar, ceru Prințul-Polonic, să nu mai umblu pe jos.
Oamenii încărcară un măgar cu daruri și, în mulțumirile lor, fiul împăratului plecă mai departe. Nu merse mult până ajunse într-o împărăție în care oamenii umblau în mâini, cu capul în jos. Minune mare, își zise Prințul –Polonic care începu să caute și aici un loc în care să înnopteze.
- Ce-ați pățit oameni buni?
Am fost fermecați de o vrăjitoare care l-a luat de bărbat pe împăratul nostru, îi răspunseră în cor câțiva oameni care încercau să hrănească niște animale cu picioarele. Prințul îi ajută și porni spre palatul împăratului ca să vadă ce poate face și pentru această împărăție. Vrăjitoarea se afla la masă și se distra pe seama împăratului care se chinuia să danseze în mâini în fața ei. Flăcăul văzu imediat că la dreapta împărătesei se afla un pocal aproape gol. Se grăbi la bucătăriile palatului, fierse un ceai de mac și îl strecură neobservat în pocalul vrăjitoarei, care de cum îl bău și adormi. Prințul-Polonic o legă bine de scaunul pe care stătea, apoi o scoase din palat, aducând-o în fața oamenilor. Aceștia începură să arunce în ea cu resturi de mâncare până o treziră. Ca să scape de mânia poporului și în schimbul libertății sale, vrăjitoarea rosti un descântec de dezlegare a farmecelor, care îi făcu pe toți cei care locuiau în împărăție să revină cu picioarele pe pământ. Scăpat de o asemenea nenorocire, împăratul acelei țări îl întrebă pe flăcăul nostru ce îi poate dărui în schimbul binelui făcut.
- Dă-mi un câine, împărate, ca să îmi țină de urât și să îmi păzească lucrurile, ceru Prințul-Polonic.
Mirat de asemenea dorință și bucuros că scăpase cu o nimica toată, împăratul acela îi dărui flăcăului cel mai bun câine de vânătoare care se găsea în împărăția lui și îl lăsă să plece, însoțit de binecuvântările tuturor.
Merse ce mai merse flăcăul și nimeri într-un târziu într-o pustietate mare, numai nisip cât vedeai cu ochii. Văzând cât de obosiți erau măgarul și câinele, prințul se rugă să găsească cât mai repede un adăpost. Și ce mai adăpost îi fu dat să vadă printre valurile de nisip uscat! Un palat strălucitor, cu sute de turnuri și mii de ferestre care străluceau în soarele încins ca niște diamante. Sperând să fie primit înăuntru, prințul prinse să bată cu polonicul în poarta înaltă, acoperită cu pietre prețioase. Aceasta se deschise ușor, de una singură. Flăcăul pătrunse cu fereală într-o sală uriașă, împodobită numai cu odoare din aur. Prințul privi, dar nu atinse nimic din tot ceea ce era la vedere și trecu mai departe, într-o sală plină cu diamante. Privi și de data aceasta fără să atingă ceva și trecu în altă sală în care bogății de toate felurile își luau ochii cu strălucirea lor nepământeană. Nici aici flăcăul nu se opri. După ce își potoli curiozitatea, trecu mai departe, nimerind în niște bucătării cum nu mai văzuse nici în visele lui. Încântat, Prințul-Polonic se spălă bine, se încinse cu un șorț de mătase purpurie și se apucă să gătească cu toate minunățiile care umpleau cămările încăpătoare. În curând mirosul îmbătător al bucatelor ce ieșeau din mâinile lui se strecură în toate odăile. Pe măsură ce termina un fel, flăcăul îl așeza frumos la câte o masă. Nu se opri până ce nu umplu cu totul masa din camera de aur, masa din camera de diamant și masa din camera comorilor. Privi mulțumit rezultatul muncii sale și dădu să se așeze să mănânce la prima masă, când se porni un vânt ușor și nouă zâne se repeziră asupra meselor, gureșe ca niște vrăbii.
- Cine ne-a gătit această mâncare?
Prințul-Polonic ieși în fața lor, mai codindu-se, mai curios să le privească pe făpturile acelea minunate.
- Rămâi cu noi, cerură zânele în cor, n-am mâncat în viața noastră ceva atât de bun.
Prințul acceptă cu bucurie. Rămase alături de zâne, gătindu-le cele mai alese bucate iar ele răsfățându-l cu cântece, dansuri și haine frumoase. După ce se împlini cel de-al treilea an, prințului i se făcu dor de casă și le rugă pe zâne să îl lase să se întoarcă în Haba-Daba. Vedeți voi, însă, ele se obișnuiseră atât de mult cu prezența lui și cu mâncarea minunată pe care o prepara, încât nu doriră să îi dea drumul. Printre zâne însă, se afla una care îl îndrăgise mult de tot pe Prințul-Polonic și îl scoase din palat într-o noapte.
- Am să vin după tine, îi promise prințul care și el la rândul lui o îndrăgise pe zână.
Aceasta îi dărui o batistă țesută cu nestemate și îi ceru să i-o trimită cu câinele dacă lucrurile nu aveau să meargă bine la întoarcere. Îl petrecu până la marginea ținutului pustiu, după care se îmbrățișară și se despărțiră.
Flăcăul se întoarse pe același drum pe care venise. Oamenii din împărăția în care cândva toți umblau în mâini îl recunoscură și îl încărcară cu daruri. La fel se petrecu și cu oamenii din împărăția în care cândva toți umblau în patru labe. În Haba-Daba însă, nu-l așteptau bucurii. Adi-Badi al Patrulea căzuse la pat odată cu plecarea prințului, iar în locul său stăpânea acum Sfetnicul cel Mare, un om hain și zgârcit care chinuia supușii și jefuia împărăția după bunul său plac. Când îl văzu pe Prințul-Polonic sosind la palat încărcat de daruri, noul stăpân din Haba-Daba porunci ca fiul împăratului să fie prins de îndată și aruncat în Groapa cu Zmei, un loc care făcea legătură cu lumea de dincolo, o lume în care trăiau numai zmei, balauri și vrăjitori.
Vezi însă că hainul sfetnic nu știa că flăcăul apucase să își trimită câinele cu batista la iubita lui zână înainte de a fi aruncat pe lumea cealaltă. Când animalul ajunse în împărăția nisipurilor veșnice, zâna nu mai stătu mult pe gânduri și porni la drum să își caute iubitul. Condusă de câinele credincios, îi luă trei zile și trei nopți până ajunse la Groapa cu Zmei. Coborî fără teamă în întunericul ca de smoală și trecu pe lumea cealaltă. Balauri fioroși se repeziră la ea, dar câinele îi alungă pe toți. Apoi zmei amenințători apărură în zbor deasupra ei, dar câinele îi alungă și pe aceștia . În cele din urmă, zâna ajunse la castelul vrăjitorilor. Se prefăcu că este o fată sărmană care caută de lucru, așa că fu primită să îngrijească dihăniile ajutoare de vrăjitori. De la lilieci, bufnițe și până la pisici negre, în castel puteai găsi tot felul de lighioane pe care ea trebuia să le hrănească și să le curețe. Zâna, pe numele ei Nini-Noni, se purtă atât de frumos cu toate acele viețuitoare obișnuite cu răutatea vrăjitorilor, încât nu trecu mult și le câștigă prietenia. Din păcate, nici una dintre ele nu știau nimic despre prințul aruncat în Groapa cu Zmei. Doar un șoricel mic își aminti că stăpânul său vorbise nu demult cu un alt vrăjitor, sfătuindu-se ce să facă cu un om ajuns cine știe cum la castelul lor.
- Aveau de gând să îl transforme în vârcolac în prima noapte cu lună plină.
- Asta se va întâmpla chiar în această noapte, se speria Nini-Noni, nu mai am timp! Trebuie să mă duci cât mai repede în camera de vrăji a stăpânului tău.
Toate lighioanele o însoțiră pe zână, dornice să o ajute fiecare în felul ei. Pisicile deschideau calea, bufnițele aprindeau felinarele, liliecii zburau în urma lor, gata să dea alarma dacă ar fi fost surprinși cumva de vrăjitori. Nini-Noni fu cât pe ce să izbucnească în plâns când îl gări pe Prințul-Polonic legat în lanțuri și înghesuit într-o oală sub care fusese deja făcut focul. Cu ajutorul animalelor reuși să îl scoată de acolo și să părăsească castelul, înainte ca vrăjitorii să se trezească că le-a fugit prada. Bufnițele îi apucară în gheare și în scoaseră prin Groapa cu Zmei pe tărâmul celălalt, în apropiere de Haba-Daba.
- Luați-ne cu voi, se rugară jivinele vrăjitorilor, vrem să ducem o viață mai bună decât cea alături de vrăjitori.
Cum bine știți, prințul avea o inimă de aur, așa că fu de acord să primească în palatul său pe toată lumea. Ei, acum se cam schimbase treaba! Când văzu Sfetnicul cel Mare că Prințul-Polonic se întorcea la palat, de data aceasta însoțit de o armată de lighioane care mai de care mai fioroasă, își luă imediat tălpășița nu numai din palat ci și din Haba-Daba. Auzind că fiul său s-a întors, Adi-Badi al Patrulea se ridică imediat din patul în care se topea cu zile și îi ieși în întâmpinare.
- Nu mi-a ieșit polonicul din cap, zise prințul în loc de bun găsit, dacă mă vrei lângă tine, trebuie să mă primești așa cum sunt, împreună chiar cu aleasa mea, Nini-Noni.
Ce credeți că a răspuns împăratul? S-a grăbit să dea poruncă să se ridice imediat bucătăriile pentru sărmani, pentru bolnavi și pentru copii și s-a pregătit de o nuntă mare, care să rămână în istoria împărăției Haba-Daba ca începutul domniei Împăratului Polonic Întâiul. M-am aflat și eu la ospățul de nuntă și-am înfulecat bucate cum nu s-au mai pomenit până în zilele noastre, așa că nu mi-a mai rămas decât să vă poftesc și pe voi să găsiți Haba-Daba din Þinutul Mindu-Vindu, după Marea Vende-Fende și Muntele Sanchi-Panchi, ca să nu ziceți că am inventat ceva din tot ce v-am povestit!