Cele ce urmează nu sunt un pamflet, și trebuie tratate ca atare.
- Alo, domnul Rentea? Sunt Cutărescu de la O.P.C. Brasov, v-am analizat sesizarea depusă la noi, și vă putem da un răspuns. Doriți să vi-l trimitem în scris sau să vi-l comunic telefonic?
- păi… telefonic, dacă tot ați sunat…
- ok, dar în cazul acesta, am rugămintea să mă sunați dumneavoastră pentru că sun de pe telefonul personal.
Dacă ar fi să dau un nume acestui capitol, l-aș numi „Eterna și fascinanta Românie”. Toate faptele pe care vi le voi povesti în cele ce urmează s-au petrecut aievea, și mă au pe mine în prim-plan, naivul din titlu, Stan Pățitul. Un alt dialog savuros l-am avut tocmai astăzi cu o casieră de la stația C.F.R. din Tîrgu Mureș. După ce am reperat casele de bilete - gara fiind în renovare, ghișeele au fost mutate in niște hambare la dracu-n praznic, de stai și te întrebi dacă mai are rost să-ți iei bilet, sau îți continui călătoria pe jos – m-am așezat la coadă și, când mi-a venit rândul am spus simplu:
- Budapesta, 9 iunie
- poftiți? Mă întreabă casiera
- Budapesta, 9 iunie, îi repet eu cu cel mai fermecător zâmbet de care sunt în stare
- ce doriți domnule? Vine întrebarea pe un ton arțăgos
- un bilet de tren până la Budapesta, pentru data de 9 iunie. Dacă nu vă cer prea mult
- și eu de unde să știu ce vreți dacă nu-mi spuneți
- păi mai vindeți și altceva în afară de bilete de tren?
- domnule dragă, vindem bilete către o mulțime de destinații. Eu de unde să știu ce doriți dumneavoastră, dacă nu-mi spuneți…
Acestea însă amintiri haioase, de care poți râde peste ani, întâmplări care ți-au răpit cinci minute din viață. Însă nu întotdeauna lucrurile stau așa. Luați spre exemplu băncile. Toate te asigură în fel și chip că pun banii, dar mai ales timpul tău mai presus de orice; însă vi s-a întâmplat vreodată să intrați într-o bancă și să stați numai „un minuțel”? Ești pe fugă spre birou dar îți spui că ai timp să intri și la bancă să faci o plată. Domnița de la ghișeu te întâmpină toată numai un zâmbet, și deja știi că are să-ți propună vreo ofertă nouă. În cazul de față o aplicație pentru telefonul mobil, prin care ai acces rapid la contul tău, economisind, ghici ce, timp! Ești hotărât să o refuzi dar zâmbetul ei cald și promisiunea că durează doar „un minuțel” te fac accepți.
„ah, dar nu v-ați actualizat datele, nu-i nimic că le completăm rapid, stați liniștit ca repede merge… of, și netul acesta, tocmai acum s-a blocat… Ioanaaaa, ție îți merge aplicația… (inteligibil), mă scuzați, va trebui să dau un telefon la sucursală…”
Și uite așa minutele se dilată, zâmbetul ei se evaporă, tu te uiți stânjenit la coada care s-a format în urma ta; și îți dai seama că cetățenii respectivi nu-și folosesc hârtiile pe post de evantaie doar pentru a sublinia că au început să-și piardă răbdarea, ci pentru că au venit de afară de la minus zece grade, iar înăuntru sunt plus zece; și, la fel ca și ție, au început să li se lipească hainele de spate.
Astea au fost alte treizeci de minute din viață duse pe apa Sâmbetei. Ce spuneți însă de treizeci de zile?! Cam atât a durat până am obținut ultimul credit. Fiind pe lista rău-platnicilor, am avut nevoie de girant (mereu am mers pe principiul că nu stă banca în banii mei, așa că plata ratelor a fost întotdeauna la coada listei de priorități). Dacă în cazul meu nu a fost nicio problemă cu hârtiile, deoarece colegele de la salarizare își cunosc și-si fac treaba, nu la fel au stat lucrurile în cazul girantului. Ba era vreo neconcordanță pe undeva, ba lipsea vreo semnătură, a mai fost plecat șeful în concediu… după care a plecat într-o delegație și persoana a cărei semnătură lipsea… Așa au trecut mai bine de treizeci de zile, timp în care actele mele au expirat și au trebuit refăcute.
Acesta sunt eu. Cu mine nimic nu e simplu, mereu ceva se defectează-n preajma mea. De obicei atunci când sunt pe fugă. Și cum eu sunt mereu pe fugă… Îmi amintesc cum într-o zi am alergat ca disperatul prin tot orașul, pe la toate punctele de unde se pot achiziționa bilete la spectacole. A fost o cursă contra-cronometru pentru că biletele la concertul care mă interesa, se vindeau rapid. Asta după ce fuseseră deja suplimentate. La primul magazin, cel mai aproape de casă, am așteptat minute bune până angajatul a urmat pas cu pas instrucțiunile primite prin telefon, pentru ca la final să constate că nu are conexiune la internet. În următorul cunoșteau deja problema cu lipsa conexiunii și așteptau din clipă în clipă să se remedieze, dar, aflând că e o urgență, au sunat la un al treilea punct de vânzare, unde, surpriză, aveau conexiune. Având experiența relativității termenului de „minuțel”, m-am urcat într-un taxi și am zburat până în celălalt capăt al orașului doar ca să am „de unde mă întoarce” – vorba românului – căci acolo, într-adevăr, aveau conexiune la internet, dar li se terminase hârtia și nu aveau pe ce să-mi imprime biletul.
Dar să revenim la instituțiile statului. Un loc renumit pentru timpul pierdut acolo e spitalul. Cred ca toți ne-am pierdut ore, zile, pe holurile spitalelor. Unii de nevoie, alții de bună-voie, cum e cazul meu. Acum ceva vreme mă rodea curiozitatea să văd dacă nu m-am pricopsit cu vreo boală venerică după vreuna din escapadele mele amoroase, așa că m-am gândit să donez sânge pentru a beneficia de analizele gratuite. Zis și făcut. M-am prezentat la centru de donare de la SMURD, i-am spus unei asistente care se ocupa cu trierea pentru ce am venit, ea m-a înregistrat iar eu m-am pus pe așteptat alături de mulți alți buni samariteni. După câteva ore bune, mi-a venit în sfârșit rândul, dar după nici două minute făceam cale întoarsă pe ușa cabinetului pentru că doamna asistentă, deși m-a văzut plin de tatuaje nu s-a gândit să mă întrebe dacă am vreunul mai recent de șase luni. Până la urmă mi-am făcut analizele la o clinică privată însă ce îmi va rămâne veșnic în memorie a fost momentul în care am primit rezultatul. La momentul respectiv mai era doar o asistentă în toată clinica așa că am rugat-o pe ea să-mi traducă ce scrie pe bilet. „dar ce ați avut? … mda, ați avut SIDA, sifilis….” Restul listei cu boli nici nu l-am mai ascultat. Până să-mi dau seama că ea vorbea despre ce analize erau trecute pe bilet, eu am avut un moment, scurt, ce-i drept, în care am crezut că am suferit de toate bolile respective, dar, cumva, m-am vindecat! Cu siguranță aș fi fost un caz unic în istorie, și cel mai probabil, pe lângă notorietate, asta mi-ar fi adus și o vacanță prelungită în vreun laborator secret unde s-ar fi făcut tot felul de teste și experimente pe mine, pentru a se afla cum a fost posibil.
Asta a fost doar una dintre experiențele trăite prin spitalele noastre, însă la câte sunt de povestit cred că le voi dedica un capitol separat.