Pe atunci timpul era tot una cu eternitatea. Ceasurile, simple jucării ticăitoare. Nimic serios. Un fel de greieri de alcov. Invenția adultului supralicitându-și imaginația. De asta le tot scotea bateriile. Le monta la loc asemenea unor păpuși de duzină. Fără complexe de vinovăție. Fără nicio ezitare în a repeta gestul ori de câte ori curiozitatea o împingea. Și era o adevărată provocare pentru că Bunicii aveau cel puțin zece astfel de jucării (neîndoielnic, „un hobby aparte de Bunici”).
Pe atunci nu exista nicio diferență între oameni și îngeri. Cerul nu era decât un alt oraș mai mare. Unul cu felinare, rețele complexe și multă turtă dulce. Ajungeai la el luând tramvaiul de la prima verticală. Cu o simplă pocnire din degete, o dorință sau numai desenându-l.
Și ce bucurie mai mare decât aceea de a-ți încredința ființa pojghiței calde de gheață, adusă anume de Crăiasa Zăpezii în ograda fermecată a Bunicilor? Ce altă minune decât sania din lemn cu tălpi lucioase și gânduri năstrușnice? Poate doar miracolul pâinii pe care Bunica o zămislea din câte un sâmbure de adevăr ca un prestidigitator perfect: pufoasă, rotundă, nesfârșită...
Copacii de pe bluza Mamei creșteau din dreptul inimii. Sfârșeau undeva în cer. Sonia îi urmărea cu gândul până îi pierdea. Nu o cuprindea niciodată vertijul. Erau copacii Mamei. Nu avea de ce să se teamă. Doar devenea în creștetele lor.
În spatele grădinii, o altă grădină... După un cer, alt cer...
Bunica o striga. Cu intonația-i inconfundabilă. Cu regulile ei poetico-prozodice cumva sacre. Instituia legătura strașnică dintre semn și referent. Ea venea într-un suflet. În pantofii negri din lac, purtându-și asemenea unei prințese coronița-diademă. Trandafirii roșii îi mângâiau umbra. În mireasma lor, Sonia intra și ieșea din timp ca pe ușa favorită.
Cuvintele erau muzica preferată. Nu cunoștea încă notele. Pe atunci, gravitatea și discontinuitățile se rezolvau pe furiș, aproape instinctual. Era convinsă că S vine de la soare, O de la oraș, N de la ninsoare, I de la iarnă, A de la aripă... Nimic mai simplu! Nimic mai adevărat! Un puzzle neperisabil cu o fetiță înaripată într-un oraș al iernii în care ninsoarea cădea odată cu soarele... fără nicio reacție adversă...