Adoris și Kromia (21)


Demult, tare demult, într-o cetate semeață adăpostită între meterezele munților Taurus, domnea peste țara Lycaoniei un rege inimos și viteaz. Supușii acestuia trăiau cu demnitate, îndeplinind treburile lor zilnice, știind însă să sară în apărarea țării lor ori de câte ori vreun dușman îi încălca hotarele.

Dar mai presus decât faima regelui viteaz al acestei țări se răspândi faima frumuseții fără de seamăn a ficei sale, Ariadna, veste ce dădu ocol lumii, iar o mulțime de regi și prinți au căutat să-i intre în voie regelui, nădăjduind să aibă prilejul de-a o vedea pe mândra lui fiică.

Ariadna, spirit însuflețit, plină de demnitate și rafinament, a cărei inimă și gând erau fără încetare preocupate de sublima străduință de cunoaștere a tot ce era frumos, asculta cu entuziasm legendele de vitejie ale trecutului, admira misterioasele bolți ale cerului albastru de vară și se străduia să înțeleagă rostul stelelor pe bolta cerului de noapte, acele stele care aveau darul să prezică soarta oamenilor.

Tânăra fată de rege, fără seamăn de frumoasă, mlădioasă, cu ochii albaștri și luminoși în care se reflectau ca un mister culmile munților împodobiți de cedri ori piscurile înzăpezite, era surâzătoare și romantică. Inima ei curată tresărea de simțăminte înalte. Ochii ei mari contemplau cu încântare și fericire plăcutele împrejurimi din jurul cetății. Ieșea cu dragoste în întâmpinarea tatălui ei, îmbrățișându-l cu drag ori de câte ori vrednicul rege se întorcea între zidurile cetății!

În zilele senine de vară, când vântul străin aducea o boare necunoscută din ținuturi îndepărtate chipul romanticei fiice de rege devenea înnobilat de doruri nostalgice, reflectând la perfecțiunea spiritului și la acele nenumărate căi ale viitorului, dintre care doar una avea menirea să devină realitate.

Nu împlinise frumoasa fiică a regelui Lycaoniei nici șaisprezece primăveri când soarta se grăbi să schimbe cu totul felul de viață al acestui frumos trandafir ce încă nu părăsise gândurile copilăriei și care se simțea atât de bine și de duios ocrotită în cetatea tatălui ei.

Regele Lycaoniei află, cu adâncă neliniște și întristare, că regatul său, în partea de miazăzi a hotarelor, deveni vecin cu hotarele regelui Agatos, cel care domnea în cetatea Atalya și care, în scurt timp, cuceri toate ținuturile ce despărțeau cele două țări. În acele vremuri regele Agatos era un tânăr ambițios, un războinic aprig, dornic de cuceriri și mărire. De aceea regele Lycaoniei își pregăti țara temeinic pentru apărare.

Au început astfel războaie crâncene și de lungă durată între cele două țări. Regele Agatos a repurtat câteva victorii importante, dar regele din munții Taurus își apăra încă cu dârzenie țara.

În aceste vremuri, în numeroase temple și oracole începuseră să se facă proorociri sumbre asupra viitorului acelor țărișoare dezbinate din Asia Mică. Întrucât dinspre răsărit erau semne certe ale creșterii fără seamăn a puterii perșilor, mulți înțelepți din cetatea grecească Milet au găsit de cuviință că luptele dintre oștile Lycaoniei și ale Atalyei trebuiau să înceteze.

Găsind dezlegare în această privință și știind că regele Agatos nu era însurat, iar Ariadna, fiica regelui Lycaoniei, era neîntrecută în frumusețe, înțelepții din Milet au transmis sugestia să fie trimiși pețitori spre țara Lycaoniei, din partea regelui Agatos.

Când solii sosiră în cetatea dintre crestele munților Taurus, regele Lycaoniei găsi propunerea întemeiată și înțeleaptă. Ea promitea o pace statornică între două regate vecine. Urma doar să vadă dacă fiica sa va voi să dea curs solicitării.

Această veste a tulburat nespus de mult gândurile copilărești ale Ariadnei. Pentru ea vestea suna cumplit. Cum să se mărite cu un rege care era dușmanul tatălui ei? Cum să plece din cetatea care-i era atât de dragă? Datorită stăruințelor părinților ei care i-au descris în detaliu perspectivele luminoase care veneau dinspre viitor, frumoasa Ariadna a acceptat în cele din urmă să urmeze sfatul acestora, pentru a nu mai fi o piedică în calea păcii ce urma să se instaureze între cele două țării vecine.

Astfel că, într-o bună zi alaiul prințesei Lycaoniei s-a apropiat de cetatea Atalyei dimpreună cu zestrea și darurile cuvenite. Înainte de a intra în cetate alaiul a fost întâmpinat de un grup numeros de călăreți avântați care alergau în fața unui cupeu somptuos care oglindea bogăție și strălucire. Așa încât, când au ajuns față în față, cele două alaiuri s-au oprit și din ele s-au desprins ca să se întâlnească cei doi miri, prințesa Lycaoniei și regele Atalyei.

Tânăra fată, pe a cărei chip încă se deslușeau urme de lacrimi și de suspin, văzându-l pe viitorul ei soț, se liniști. Contrar renumelui acestuia de războinic nemilos, tânărul rege Agatos avea o figură prietenoasă, era elegant, distins și rafinat în comportament.

Curând, larma din noua cetate, mulțimea de oameni de pe străzi, apoi pregătirile și fastul zilelor de nuntă, au luat-o pe biata fată prea repede, încât nu a mai avut timp să se gândească decât la zilele care urmau, nu și la cele din trecut.

Abia după ce au trecut toate evenimentele importante avu timp să se mai gândească și la sufletul ei. Trecuseră șase luni de la sosirea ei în Atalya și totul i se părea trist și străin. Peisajele îi păreau reci și neînsemnate, în comparație cu cele cu care fusese obișnuită în copilărie. Zidurile cetății păreau vechi și dărăpănate. Casele, deși erau mari, n-aveau nici pe departe armonia caselor de la munte. Chiar și curtea regelui, pavilioanele oștilor, însăși palatul regal, i se păreau lipsite de farmec. Colinele din jurul cetății, frumoase întrucâtva, n-aveau nici pe departe grandoarea munților încununați de piscuri înzăpezite și stânci semețe.

Apăruse totuși în viața ei o schimbare, un decor nou: marea! Privită de pe colinele mai înalte, acea mișcare adormitoare a valurilor ce se spărgeau necontenit de țărm, era un peisaj nou pentru închipuirea ei, care venea ca o alinare a suferinței, ca o ispășire înceată a unei soarte ostile și neîndurătoare.

Regele Agatos nu putea să nu observe suferința ascunsă de pe chipul frumoasei sale soții. Fire grijulie, prietenoasă, el încerca să facă orice pentru a proteja liniștea acesteia. Tânăra Ariadna vedea străduințele soțului ei de-a o înveseli, de a-i reda gândurile fericite de odinioară. Și uneori reușea să se împace cu credința și cu preocupările cetății în care locuia.

Nu se știe dacă intenționat sau nu regele Agatos ceru odată părerea soției sale cu privire la locul cel mai potrivit în care să înalțe un templu în cetatea Atalya, țară în care nu erau, după părerea lui, destule temple. Locul trebuia ales cât mai aproape de malul mării, dar la o oarecare înălțime, cât mai potrivită.

Mirată de această bunăvoință a regelui de a o consulta, regina Ariadna, după o lungă chibzuință, se hotărî să-și spună părerea. Mintea ei își găsise deja o preocupare și era fericită. Căuta locul cel mai potrivit pentru zidirea templului. Așa că, a început prin a colinda toate colinele, analizînd priveliștile, urmărind întinderile mării și ascultând vuietul valurilor, dar și foșnetul vântului în ramurile copacilor. După câteva zile, reuși să se hotărască și-i comunică regelui alegerea ei.

Iar regele i-a dat perfectă dreptate. Locul ales părea cel mai potrivit pentru înălțarea templului, iar Agatos a fost nespus de mulțumit de priceperea soției sale.

Încurajată de această ispravă regina începu să se simtă înflăcărată de planurile soțului ei. Regele își frământa deseori mintea, închipuindu-și cum ar putea fi zidit un templu fără seamăn de frumos. Nu era încă prea priceput în zidirea de temple, el care, mai degrabă se pricepea la instruirea oștilor și la dusul războaielor decât la construcții pașnice.

Regina Ariadna a fost aceea a cărei minte și simțire l-a ajutat pe rege să-și ducă visurile la bun sfârșit. Gândurile ei erau tezaur de închipuiri pline de frumusețe, rafinament, amploare și puritate. Acestea deveneau apoi coloane și capiteluri ale templului ridicat și, mai ales, fresce și decoruri încântătoare din interior.

Devenind ea însăși fericită și mulțumită de realizările care reflectau fidel imaginația ei, începu să-l sfătuiască pe rege să zidească și alte temple, care mai de care mai somptuoase și mai luminoase. Așa s-au născut templele închinate zeului Poseidon și lui Apollo, devenind la acea vreme adevărate capodopere ale artei și cutezanței omenești.

Și el uimit și însuflețit de succesele repurtate într-un domeniu în care nu se credea de folos, suveranul Atalyei, având alături spiritul soției sale, trecu la rezidirea cetății sale. Rând pe rând, zidurile întineriră, înălțându-se zvelte, aleile se lărgiră umplându-se de flori, palatele regale fuseseră reconstruite din temelii, încât acum cetatea strălucea de eleganță și armonie, străjuită de minunatele priveliști naturale din jur.

Odată cu trecerea anilor frumoasa fată din cetatea regelui Lycaoniei a devenit o regină fericită în orașul pe care-l reclădea după închipuirea ei, dar și faimoasă. În tot acest timp Ariadna deveni și mamă a mai multor fete drăgălașe pe care regele Agatos le îndrăgea nespus de mult, deși regreta enorm în sinea lui că nu avea nici măcar un singur băiat.

Printre cele trei fete pe care regina Ariadna le adusese pe lume ca daruri nespus de prețioase soțului ei, era și una neînchipuit de frumoasă, pe care au numit-o Kromia și care, încetul cu încetul, a pus stăpânire pe toată dragostea reginei și a regelui.

Kromia, de o frumusețe de excepție, deveni repede agreată în toată cetatea. Regina începu să-și depună tot interesul în educarea ei cât mai aleasă. Contrar obiceiului acelor timpuri, regina își deprinse fetele să scrie și să citească. Pentru educarea fiicelor sale, regina l-a convins pe suveran să zidească încă un templu, care să fie închinat zeiței Afrodita, zeița frumuseții și a dragostei, în care să se desfășoare pregătirile și spectacolele de teatru și poezie.

Încă era o copilă când, într-o bună zi, mama ei i-a descoperit talentul de actriță. Kromia reușea să interpreteze ideal diferite roluri pe care le juca pe scenă. Era spontană în tot ce făcea, manifesta mult entuziasm și pricepere în rolurile pe care le juca, încât mulți autori renumiți de drame veneau să o vadă jucând și erau inspirați apoi să creeze noi piese, scrise special pentru a fi interpretate de tânăra prințesă.

Și regele Agatos era tare încântat de talentul copilei sale. Dintr-o fire războinică și ambițioasă cum era știut, a devenit generos, bun ocrotitor al artelor, având o dorință nestrămutată de a construi lucruri noi, de a se întrece pe sine însuși. Oștile sale nu se mai luptau acum decât pentru păstrarea neștirbită a granițelor țării și nu mai încălcau fără temei ținuturile regilor vecini. Iar aceștia îl respectau pentru că trăiau cu toții în pace și înțelegere.

(va urma)