Era conștient de această separare de peliculă, pe care însă nu și-a dorit-o întotdeauna. Când a încercat să își explice a coborât în sine până la un moment foarte neclar. Avea puțin peste patru ani și își amintește că se juca în lumină purtând pe dunga de la covor o mașinuță albastră. S-a auzit un zgomot puternic și s-a oprit puțin, dar și-a reluat plimbarea pe cărarea imaginară. Apoi, când liniștea și plictiseala au început să împungă, s-a ridicat s-o caute pe mama, ca să îi ceară cântecelul lor cu fluturi. A găsit-o pe podeaua din bucătărie, întoarsă către direcția din care venea el, cu ochii deschiși într-o mare mirare. Copilul s-a așezat lângă ea, nu-l speria foarte tare că nu i-a răspuns. Cuminte, a început să o mângâie și atunci a simțit pentru prima oară acea răceală, venită atât de nefiresc dinspre ființa care întrupa numai iubire față de el. Din pâcla timpului scurs nu își mai amintește durata, clar îi este doar cum l-a găsit bunica strâns lipit de ea, sperând că o să îi vorbească. Și din acel moment a fost ca și cum nu s-ar mai fi desprins niciodată de absența ei, pe care a simțit-o atât de distinct în fiecare etapă a creșterii. Era ca și cum o purta încă lângă el, albă și inertă. Nimic, nimeni, niciodată nu a venit să rupă legătura creată din așteptarea lui de copil.
În lipsa desăvârșită a unui tată a fost crescut de bunică și de mătușă. Dragostea celor două femei nu a reușit să schimbe tăcerea lipsită de seninătate în care se strângea ca într-o cochilie, copilul deprins să renunțe, să plece privirea, să caute margini și colțuri de fiecare dată când întâmplarea îl aducea într-o colectivitate.
Nu a avut niciodată sentimentul că ar fi trecut printr-un proces de maturizare, s-a plimbat numai cu aceeași greutate atârnându-i invizibil prin toate vârstele, o greutate care nu l-a lăsat să alunece, să greșească, să își piardă echilibrul, dar care nici nu i-a îngăduit vreodată să se înalțe dincolo de așteptări sau să se simtă cu totul și cu totul liber.
Iresponsabilitatea încântătoare a elevilor săi și bucuria riscurilor asumate în mod prostesc, oare ce ar putea să îi învețe dincolo de litera manualului? Cum să se lase mumificați de el și de restul adormiților care își îndeplinesc sarcinile fără să se mai întrebe în ce direcție duc acțiunile sau inacțiunile lor? Nu a vrut ore de dirigenție tocmai de teama că, lipsit de adăpostul clasificărilor din programă, ar deveni în scurt timp pedant și ipocrit.
Prilejul nemulțumitor al autointerogării i-a fost dat vineri. După ce a plecat l-a sunat doamna Director și i-a cerut să preia el a XI-a C, pentru că Stela Mihăilă nu se mai poate întoarce la catedră, se pensionează pe caz de boală. Sigur, totul a fost formulat ca o „rugăminte stăruitoare”, care i-a fost adresată pentru că „se poate conta” pe ajutorul lui. De fapt, ar mai fi și alții care ar putea să îi ofere acest „mic ajutor”, dar adevărul este că nimeni nu ar prelua o asemenea clasă cu zâmbetul pe buze – cel puțin nu din pleiada marilor valori pe care doamna contează chiar mai stăruitor, în alte contexte. „Tu ești tânăr, ai alte metode și în plus, era vremea să începi și tu de undeva. În fond, un cadru didactic este complet format doar dacă face acel act de îndrumare, care presupune mai mult decât susținerea orelor sale.” Ar fi vrut să îi răspundă că un cadru didactic nu este niciodată complet format, pentru că procesul educativ presupune interacțiune și continuă schimbare. Dar și-a dat seama că nu are rost să deschidă un asemenea subiect, mai ales la telefon și a amânat discuția pentru luni, mai mult pentru formalizare decât pentru un eventual refuz.
Trece prin minte clasa, la orele cu ei trebuie să se plimbe constant printre bănci, le-a dat cele mai multe testări neanunțate pe motiv de indisciplină. Stela, cu circularitatea de patefon a ideilor sale, ajungea de multe ori să-și plângă în cancelarie „bunătatea călcată în picioare”. Astfel, au dobândit în scurt timp faima de răzvrătiți, însă este drept că se luptă conștiincios să și-o păstreze.
Soneria întrerupe, nu așteaptă pe nimeni și nici nu a auzit interfonul. Se dă jos din pat cu o durere groaznică de cap, nemulțumit pe oricine s-a gândit să-l deranjeze.
- Ce dracu’ răspunzi așa de greu?!
Indignarea încadrată într-un drăgălaș bob asimetric se preschimbă în mirare pe măsură ce privirea descoperă neorânduiala vizibilei stări de rău.
- Bună Alina.
O presiune se instalează în lobul frontal, nici chiar imensa simpatie pentru purtătoarea năsucului cârn nu va reduce disconfortul unei vizite care îl ridică din pat.
- Mamă, tipule! Tu știi în ce hal arăți?!
- Păi ... presupun.
Alina își face loc pe lângă el, azvârle balerinii din picioare și își aruncă geanta pe jos, înaintând către centrul camerei de zi. Este nepoata lui, pe care de regulă trebuie să o vâneze pentru o conversație mai lungă de cinci minute. Când era mică i se agăța de picior și se tânguia melodios: „Nuu peeeci Siviii!”. Acum însă este o domnișoară cu timpul consumat între ambițiile și planurile în derulare, o privește cum își aranjează ținuta în geamul bibliotecii și se întreabă ce povești o mai cuprind.
- Ia spune, pentru ce te-a trimis Mia?
- Da’ ce, am eu nevoie să mă trimită mama?!
Când se încruntă apare puțin din fetița năzdrăvană care își exersa talentul artistic pe caietele lui și se indigna la reproșurile primite, ca și când era absolut firesc să își continue copacii pe toate spațiile libere pe care le întâlnea.
- Ai răcit, sau ce?
- Mda.
Nu vrea să plimbe discuția prin simptome și tratament, nici să caute posibile cauze în capriciile vremii. Lucrurile astea pot fi tolerate numai în conversațiile cu străini, din politețe sau din lipsă de ocupație.
- Mă îngrijorezi de la o vreme. Și după câte văd am dreptate.
- Și mă rog, cu ce te îngrijorez?
„De la o vreme” zgârie apăsat. Adică există o perioadă de observare a unui comportament sau a unei evoluții și totul fără ca el să bănuiască despre ce ar putea fi vorba.
- Ieri, de exemplu? Știi ce zi a fost ieri?
Caută data în desfășurarea lunii mai și surprinderea i se blochează în privire: a trecut peste ziua Miei! Este dezamăgit, probabil că dacă nu pica sâmbătă și-ar fi amintit când ar fi fost nevoie să dateze ceva.
- Mă gândeam eu! Cum tu nu uiți niciodată chestiile astea, mi-am zis să trec pe la tine să mă asigur că
n-ai pățit ceva.
- Ce razna sunt, efectiv mi-a scăpat!
Domnișoara se aruncă în canapea și caută să deslușească titlurile noilor cărți așezate orizontal peste ordinea verticală a celor vechi. Sursa de documentare din perioada liceului se află într-o continuă creștere și diversificare. Alegerile ei ulterioare n-au mai întâlnit interesul proprietarului, dar a rămas cu plăcerea de a căuta în bibliotecă, un fel subtil de informare asupra direcției pe care o iau preferințele.
- O știi pe mama, cât caz face ea din fleacurile astea! Ar fi fost în stare să îngroape telefonul și să se ascundă în dulap, numai să nu îi mai atragă nimeni atenția asupra vârstei – la cea din buletin mă refer!
- Am o unică verișoară, pe care pot s-o numesc de fapt soră și …
- Va fi fericită să te ierte, dacă nu te grăbești să îi aduci aminte!
Ar vrea să i se pară la fel de amuzantă situația, se așază în fotoliu, cu capul dat pe spate și fixează tavanul. Din îmbrățișarea dungilor crem – bleumarin, gândul Alinei îl transformă într-un tub epuizat de conținut și abandonat la voia neglijenței.
- Voiam să te scot în oraș, dar din câte văd, mai bine te reped până la Urgență.
- Nu au ce mare lucru să îmi facă ăia acolo, mă duc mâine la doctor. Și în plus mi-e ceva mai bine.
- Dacă acum ți-e ceva mai bine, nu îndrăznesc să îmi imaginez cum arătai când ți-a fost rău.
Zâmbește amuzat, știe că dacă apucă să iasă pe ușă, grijile Alinei se vor împrăștia în alte direcții, cu tropăielile celor 20 de ani care fac din lume o țesătură deasă de opțiuni și posibilități.
- Dacă tu mă iei așa, atunci nici eu nu îndrăznesc să îmi imaginez ce mi-ar spune Mia. Vezi, nu cumva să mă pârăști, s u n t b i n e!
- Bun așa, atunci am să-i spun și Irinei.
Ce legătură are Irina … sau cum a ajuns ea în discuția asta? Și-a ridicat capul și subliniază mirarea doar din privire.
- Ne tot întâlnim la înot, zâmbim, ne salutăm. Ieri m-a oprit să mă întrebe cum ești, dacă ești bine, ce mai faci și alte chestii de genul ăsta. M-am mirat pentru că părea preocupată și a trecut ceva timp de când …. Chiar Silviu, de când ce? Pentru că tu nu te-ai obosit niciodată să îmi spui.
- O fată isteață ca tine a priceput totul, dar are nevoie de un desfășurător numai pentru ciucureii curiozității – întocmai ca mâțele.
- Dacă nu vrei să-mi spui, ok. Dar nu mă lua ca pe tănticile din fața blocului.
- Întrebarea corectă nu este ce, mai degrabă vrei să afli de ce. Nici eu nu știu prea bine, poate într-o zi ne-am privit atent și am descoperit că nu mai eram aceeași, sau poate ne-am lăsat consumați de timpul petrecut separat și nu mai rămânea nimic atunci când ajungeam față în față. Aș putea să spun că așteptările ei legate de mine au crescut, în vreme ce așteptările mele legate de mine s-au cam atrofiat: mie îmi eram suficient pe când ei, se pare că nu i-am fost niciodată de ajuns.
- Nu. Sigur ai făcut tu ceva greșit, poate fără să îți dai seama. Din câte am putut eu să văd nu poate fi vorba de blazare – în niciun caz!