Debutez pe această planșă rozalie, dublă și ovoidală ca interioarele pleoapelor mele, cu un rictus acaju în moalele cerului. Alerga, această apariție ecvestră, pe un cer Magdeburghez. Ca o șoaptă care zice prea mult, ca o litotă mă-nvălui apa. Acest fluviu intempestiv luă dimensiuni retrospective: în el pluteau amintirile-mi toate. Mai mult, paroxistice, uneori confabulatorii, din fiecare cataractă mă priveau toate trăirile mele. Acea senzație de plenitudine cînd te așezi pe gresia rece sau te scufunzi în cada plină și îți spui „acum mor”. Cutreier orașul în lung și-n lat cu ochii plini de entropină. Îmi pipăi întreg drumul, căci sunt într-adevăr ponivos: nu-mi cunosc drumul nici prin simț și nici prin dorință. Plutesc prin eterul acestui burg nou, de nepătruns. Mă simt străin de propriul corp, ca după șase ani de comă, trezit cu un păr lung de șase metri. E sentimentul opus eliberării de după depilarea completă a scalpului. Vîntu-ți răcește lobul occipital și-ți simți întregul corp într-o anageneză impromptu. Un gatism spiritual te eliberează de tot ce pînă odinioară ți se grefa pe hipocamp. Te vezi dinafară, ești chirurg la propria-ți operație. Produsul de contrast iodat îți străpunge intimitatea vaselor sangvine, si colorează într-un verde hipersaturat fiecare canalicul. Corpul ți-e fierbinte, mintea ți-e ca-ntr-un spasm epileptic, și cînd această angiografie vîrstată cu o concupiscență de nedescris ți-a iluminat complet creierul, verde chartreuse, acest minunat copac al cunoașterii binelui și răului, cînd lichidul realizează în creier circuitul elicoidal al unui uroboros prodigios, două reflectoare de deasupra mesei de operație se aprind. Duble, ovale și rozalii, pleaopele-mi dezvăluie răsăritul de soare a lui Monet.