Adoris și Kromia(25)


Pentru simțirile cu adevărat nobile, fericirea poate însemna chiar și o scânteie de lumină, o mângâiere ușoară, ori un gând nou dătător de speranță. Acel grăunte de optimism devine de îndată un univers sublim, de infinită candoare, în care entuziasmul și devotamentul se revarsă cu generozitate spre depărtările lumii, într-acolo unde orizontul planetei se scufundă în azurul cerului și unde vântul îndeamnă spre casă pânzele albe ale corăbiilor.

Adoris, uitat de aproape doi ani în întunericul cel mai deprimant al închisorii, copleșit de deznădejde, cu sufletul zdrobit și toate speranțele zdruncinate, urma să aibă parte în curând de o asemenea lumină ce-i va reînvia spiritul.

Lanțurile de la ușa beciului întunecat în care zăcea căzură grele într-o zi, iar zăvoarele și țâțânele ușii scârțâiră asurzitor, mai tare ca de obicei, în timp ce în pragul ușii se iviră doi temniceri înarmați, întrebându-se unul pe celălalt:

- Aici să fie? - S-ar putea... Hei!... Cine-i acolo?...
- El e?
- Da, ăsta-i! Haide cu el!...
- Fii cu luare aminte! Ãsta-i dintre cei înrăiți!...

Cei doi îndrăzniră să intre împreună mai adânc înăuntru hrubei întunecate. - Fără doar și poate, el este!...
- Atunci să-l luăm cu noi!

Adoris, care zăcea în temniță fără să se aștepte la astfel de vorbe, tresări la această veste. Se ridică încet de pe lespedea pe care stătea și ieși poticnindu-se în urma temnicerilor.

- Treci între noi! rosti cu asprime unul dintre temniceri.

Mintea lui Adoris străfulgeră la gândul eliberării, pentru că, departe, la capătul culoarului acela, se vedea o lumină adevărată. Dar își zise de îndată că nu putea fi adevărat. Poate sosise ceasul condamnării la moarte, sau cine știe ce altceva. Oricum, nu așa va fi eliberat din temniță!

Și totuși, ce se petrece? se mai întrebă el. Nu făcu nici douăzeci de pași și, cotind pe un culoar mai larg și ceva mai luminat, văzu o ușă masivă larg deschisă.

- Intră aici! porunci temnicerul care mergea în fața lui.
- Să zăvorâm cu nădejde ușa! bolborosi celălalt, după ce-l azvârli pe întemnițat în mijlocul încăperii.

Temnicerii dispărură. Însă nu trecu mult și reveniră, aducând cu ei o cămașă, un brici și un vas cu apă. Înțelese că trebuie să-și îngrijească ținuta pentru un eveniment mai special. O vizită poate a vreunei rude sau a vreunui prieten care îl descoperise, în sfârșit, și avea să negocieze cu stăpânii cetății eliberarea sa. O nouă speranță îi învălui mintea. Temnicerii încuiară iarăși ușa. Pe coridoare larma se înteți o vreme, apoi se făcu o liniște deplină.

Adoris nu-și putea explica pe deplin toate aceste schimbări petrecute cu el. Oare chiar se pregăteau să-l elibereze? De atâta vreme își pierduse speranța că va mai vedea vreodată lumina zilei! Pesemne că se petrece o farsă. Sau poate așa se procedează cu cei întemnițați, la anumite perioade de timp: li se schimbă celula, așternutul, hainele.

Măcar noua sa celulă arăta mai omenește, zidurile erau mai drepte, mai uscate, iar sus de tot, chiar sub tavan, se vedea o mică ferăstruică prin care pătrundea de afară puțină lumină. Părea că avusese ceva noroc, că temnicerii îi dădură o celulă mult mai bună, poate din greșeală, cine știe!

După un timp însă, simțind liniștea apăsătoare acoperind totul și văzând iluzia eliberării sale spulberându-se, puținul avantaj datorat schimbării celulei începu să fie estompat încetul cu încetul, iar deznădejdea și întunericul îl înlănțuiră mai greu și mai apăsător ca înainte.

Peste temniță coborî din nou aceeași mohorâtă tăcere. Într-un târziu tresări, amintindu-și din nou întâmplarea aceea care și astăzi i se mai pare un vis. Își reaminti pașii de la ușa încăperii sale. Își reaminti cum ușa fu larg descuiată și cu zgomot, iar prin ea o lumină puternică i-a inundat încăperea. În prag apăru atunci chipul sever al unui comandant, având o armură strălucitoare și un coif semeț, expunându-și impozanta statură de oștean în vârstă, cu mustăți încărunțite și priviri aspre. Apoi, statura semeață a soldatului se dădu la o parte și din spatele ei apăru atunci, precum o lumină albă, pură și strălucitoare, chipul unei tinere cu o înfățișare de vis. Și astăzi mai crede că a fost un vis. Chipul din fața de atunci a părut totuși aievea. A strălucit precum o divinitate poposită o clipă în fața lui să-i lumineze cugetul în clipele sale prea multe și prea lungi de nefericire. Cât farmec a cuprins acea făptură, câtă lumină a emanat și cât mister! A fost de neimaginat! În fața sa a strălucit însăși zeița frumuseții în veșmântul ei alb, diafan! Ochii ei mari și luminoși, buzele fine, de o perfecțiune încântătoare. Părul care se revărsa ondulat peste umeri, negru și amețitor.

Adoris își reaminti extaziat chipul acela, nereușind să-și revină. Era cuprins de emoție, îi vedea lumina fantastică din ochi, îi simțea respirația ușoară precum o adiere, îi simțea tremurul ușor al mâinilor și umbra de neliniște de pe chipul și de pe buzele ei.

Avusese oare teamă de el? Poate că da. Cât de frumoasă era! Fără să-și dea seama, își amintea că inima lui a început atunci să-i bată cu tărie. A simțit că trebuia să facă ceva, să protejeze cumva gingașa ființă din fața lui. De s-ar fi simțit demn s-o poată ocroti prin mângâierea sa, ar fi sărit de îndată să o facă. Știa însă că acest lucru nu se cuvinea. Așa că nu i-a rămas atunci decât să privească în tăcere, fericit și ocrotitor, acel chip încântător care l-a fericit cu norocul de a poposi atunci în celula lui.

Poate a fost numai un vis, sau chiar s-a întâmplat aievea? Adoris se gândi că mintea sa începea să se tulbure.

Atunci, după plecarea ei, Adoris a rămas mult timp țintuit locului, rotind doar privirile prin celulă pentru a mai prinde câte un crâmpei din lumina diafană pe care ființa aceea sublimă o răspândise în jur. S-a așezat târziu pe scândura de lemn din încăpere, căutând să păstreze cât mai mult timp în minte imaginea aceea desăvârșită. Astfel a adormit multe nopți după aceea, cufundat timp îndelungat în vise frumoase.

Trezindu-se, privi iscoditor în jurul lui. Era tot în temniță. Însă câtă lumină în încăpere! Iată o ferăstruică, acolo sus, prin care soarele își trimite o rază aurie, prelungindu-se generos până în peretele opus. Îi venea să sară în sus de bucurie! Luă raza în mâini, o îmbrățișă și o sărută îndelung. Simțea o bucurie atât de puternică renăscându-i în suflet, încât nu se mai sătura jucându-se cu acea rază. Abia când soarele dispăru spre asfințit iar raza aceea dispăru și ea nemaipătrunzând înăuntru prin micuța fereastră, abia atunci se liniști cu adevărat. Pășind însă spre fereastră și ridicându-se puțin în vârful picioarelor, descoperi o nouă bucurie: putea vedea lesne afară.

O, ce minunăție se mai petrecuse! Nu-și putea veni în fire pentru minunile pe care le vedea înfăptuite în jurul lui. Era aievea, ori doar închipuire de-a lui? Erau oameni aceia care umblau încoace și încolo pe afară, pe aleile frumos pietruite? De multă vreme nu mai văzuse oameni, alei, copaci, flori!

Privind și sorbind totul cu nesaț și încântare, precum un copil care vede pentru prima dată un lucru atrăgător, pe Adoris îl străfulgeră un gând care reuși din nou să-l tulbure. Oare pe fereastra aceea avea șanse să o revadă pe fata care i-a cucerit inima și gândurile?

Sub imboldul acestui gând luă scândura din încăpere și o așeză peste niște pietre de sub fereastra celulei sale. Acum putea urmări la nesfârșit tot ce se întâmpla pe aleile de afară, stând aproape comod pe marginea scândurei.
Până când s-a întunecat afară nu a avut norocul să revadă chipul enigmaticei fete. Pe alei au mai trecut multe siluete feminine îmbrăcate în veșminte albe, dar printre ele nu recunoscu chipul pe care îl vroia inima sa. Nu fu descurajat însă. O va aștepta răbdător în fiecare zi, de cum se vor ivi zorile.

Întunericul s-a lăsat încet, dar hotărât. La capetele îndepărtate ale aleilor au apărut câteva lumini de făclii. Apoi, în noaptea târzie luminile dispărură iar în locul lor apărură câteva stele mari și strălucitoare, care scânteiau voioase pe cer. Adoris adormi târziu în noaptea aceea, nemaiputând să se dezlipească de fereastră. Avea permanent în minte imaginea chipului acela de zeiță. O revedea luminoasă, împrăștiind grațios farmec în jur. Frumusețea ei hipnotizantă însemna totul pentru el.

Când începură să se reverse zorile unei noi dimineți, Adoris era deja pregătit să vegheze aleile de afară de la fereastra lui. Așteptă un timp până ce orașul se trezi la viață și trecătorii urmau grăbiți aleile cetății. Stătu veghind până la amiază, apoi din nou până la lăsarea serii. Zile întregi reluă cu asiduitate noua sa preocupare. Aștepta cu sufletul la gură clipa când va revedea chipul acela care îi stăruia în minte.

Iată însă că sosi și mult așteptata zi, ziua supremei bucurii. Pe pajiște apăru ea, în toată splendoarea. Era ea, cu siguranță, îmbrăcată într-o rochie albastră, cu mișcări grațioase, cu același păr negru strălucindu-i pe umeri. Ochii ei păreau că privesc cu adorație copacii, florile și cerul albastru. Mâinile ei atingeau cu duioșie firicelele de apă ale havuzului lângă care se oprise, ori petalele gingașe ale florilor.

Adoris era îmbătat de fericire. Era fericit că devotamentul lui de a o aștepta să apară a fost în sfârșit răsplătit pe deplin. Cât de generoși erau zeii lui dăruindu-i această bucurie! Darul lor era neprețuit și de aceea își spuse, pentru prima dată după atâta amar de vreme, că trebuie să facă totul să trăiască!

Revăzând-o, simți că strălucirea din jurul ei era mai vie, mai plină de frumusețe. Era cuprins de o emoție puternică, așa cum niciodată nu i s-a întâmplat. O vedea aievea, fascinantă, zglobie, pură ca un cristal, entuziasmată ca un copil de orice lucru gingaș care îi răsărea în cale.

A revăzut-o apoi și în zilele următoare, și în multe altele după aceea. Din când în când ea trecea în plimbări scurte pe liniștitele alei. Adoris o putea admira cum îngrijește atent florile, cât de grațioase îi sunt mișcările, gesturile, privirile rătăcite pe dealuri și prin depărtări.


După ce ea dispărea, el rămânea în universul fascinant al gândurilor sale și încerca cu mintea să reconstituie toate momentele sublime la care asistase, până seara târziu când se lăsa întunericul și când el, amețit de fericire și de visări frumoase, adormea în pace, legănat de aceste amintiri atât de duioase.

Uneori se cutremura la gândul că într-o zi ar veni cineva să-l elibereze din temniță, să-l îmbarce într-o corabie și să-l trimită departe acasă. Ar fi pierdut poate pentru totdeauna prilejul de a mai revedea chipul acela! Nu, nicidecum nu vroia să fie dus de acolo! Vroia să rămână mai departe în temniță, în această temniță și nu într-alta, numai în temnița în care era fericit că putea vedea în fiecare zi făptura aceea minunată.

Într-o zi însă, i se păru că în sufletul fetei se petrecu o schimbare.Venise, ca și altădată, până în preajma straturilor cu flori și le mângâia. Însă privea cu melancolie zările și marea ce unduia în depărtare. Privea visătoare azurul cerului și ramurile pomilor. Părea stăpânită de neliniște în fața frumuseților naturii. Simțea dorul de a fi perfectă în gesturile și gândurile ei, dar parcă brațele ei întinse implorau îndurare. Adoris, remarcând aproape imperceptibila ei suferință, uită cu totul de sine. Până acum căutase să fie recunoscător zeilor care-l protejară și-l trimiseră să vadă chipul acela fermecător. Acum, însă, toate gândurile și dorințele lui erau dedicate mai ales alinării neliniștei de care era ea cuprinsă. Ar fi vrut cu ardoare să afle motivul schimbărilor acelea din sufletul ei.

Mai târziu se întâmplă să descopere că fata aceea nu mai venea la fel de des să vadă florile din fața temniței. Ce se întâmpla oare? Apărea rar, dar lui Adoris i se părea că o face în fugă, pe furiș, și numai la câte un capăt de alee. Era mai temătoare, chinuită de câte un gând. Uneori era mai veselă, alteori însă părea preocupată și tristă.

Cât ar fi vrut să-i poată alina suferințele! Adoris simțea în inima sa renăscând o bucurie tainică și o speranță ce-l făceau să creadă că tânăra aceea minunată se gândea și suferea pentru el.