N-a conspectat, precum tovarășul Bunea, acele cuvântări, și nici n-a mai trebuit să le citească cu cine știe câtă atenție ca să-și dea seama de discrepanța dintre cele afirmate nu cu mult timp în urmă de cel adulat azi și atitudinea lui de acceptare a osanalelor venite prin presa scrisă, prin radio și televiziune. În curând, și-a dat seama că și el a intrat în acest joc. Nu făcea vreo dare de seamă sau vreun plan de muncă fără ca în introducere să nu reproducă pasaje din presă din care reieșea implicarea tovarășului secretar general în toate ramurile vieții economice, sociale și culturale din patria noastră
În curând s-a săturat, până peste cap, de ceea ce făcea acolo. În afară de aceasta tovarășul Bunea a cam uitat, și dumnealui, când mergeau să ia masa la cantină, să refuze absolut toate paharele de 100 de grame cu spumă de drojdie ce veneau din partea petrecăreților de la Bufetul lui Anicuța. Vrând nevrând, fiind împreună, și Nuțu mai accepta câte o cinzeacă, două, de coniac. De multe ori și-a adus aminte, în acele zile, de vorbele bunicului său auzite în copilărie Cine bea o țâră dintr-n deți nu-i ca ăla care n-a beut deloc. Și într-adevăr nici el nu mai era ca mai înainte mereu cu mintea limpede. Și asta n-a observat-o numai el, ci și mama lui când venea târziu acasă, iar hainele îi miroseau a fum de țigară.
- Să faci, dragul mamei, cumva și să pleci de acolo. Nu-i de tine. Luai la școală ceva mai puțini bani, dar nu stăteai la servici până noaptea târziu, ba de multe ori nu vii cu zilele pe acasă. Fă cumva și pleacă de acolo
S-a convins și el că ar fi bine să plece, dar cum și unde? Când a deschis, pe departe, discuția cu tovarășul Bunea acesta l-a lămurit:
- De aici nu pleacă nimeni prin demisie. Noi suntem organe alese de Adunarea generală a unei organizații de bază, sau a altor organe superioare. Plecăm, conform statutului, tot printr-o hotărâre a organului care ne-a ales. Dar asta se întâmplă, de obicei, doar atunci când încălcăm prevederile statutare și ne alegem cu vreo pedeapsă, de obicei mai gravă decât vot de blam cu avertisment. Dar nu-i doresc nimănui să ajungă într-o astfel de situație.
Deci n-are cum pleca, este legat, îi veni în minte, precum iobagul de glie.
Dar pe teren putea pleca oricând. Și era mare acel teren, cuprindea nouă sate plus o mică așezare în vârful muntelui, Crinț, unde adăstau vara ciobanii cu oile lor, iar, mai nou, aici veneau, din când în când, pentru instrucție elevii școlilor militare. Oricum Crințul era trecut pe nomenclatorul localităților din județ ca făcând parte din comuna Săliște.
Și s-a dus pe teren tocmai în Amnaș, cu o treabă destul de importantă, să ancheteze cazul lui Leonte. Era acest Leonte un profesor suplinitor necalificat ca încă vreo câțiva. Dar în legătură cu el au venit, la Comitet, câteva reclamații. Una era a directorului școlii care spunea că respectivul a lipsit nemotivat o săptămână timp în care nimeni n-a știut nimic despre el nici chiar părinții, tatăl un respectat medic pensionar, iar mama, profesoară, directoarea unui liceu sibian. Același director a anunțat telefonic faptul că respectivul profesor s-a întors la școală prezentând un certificat medical pe care era scris diagnosticul depresie distimică, și că și-a reluat activitatea. Dar, tot cam atunci, au mai sosit câteva reclamații, autorii lor spunând că n-au primit salariul pe o lună, care trebuia adus de la casieria județului de același Leonte. Și asupra lor s-a revenit, tot telefonic, arătându-se că s-a făcut o încurcătură, dar că, până la urmă, salariile au fost primite.
Ancheta a fost destul de simplă și s-a terminat într-o zi. Din cele câteva declarații scrise, luate, reieșea că Leonte era un bețiv notoriu, aproape alcoolic, că directorul, deși știa aceasta, l-a delegat să ridice salariile iar că odată luate, dus a fost. Părinții lui, aflând despre ce este vorba, au umblat la carnetele de CEC, au scos suma trebuitoare, și i-au plătit pe păgubași implorându-i să nu se afle. Nuțu a făcut un scurt referat, la care a atașat declarațiile luate, și l-a înaintat tovarășului Bunea. Acesta l-a ținut câteva zile sub cheie, în dulapul de fier, după care l-a distrus. Primise de la Comitetul Județean un telefon prin care i se spunea că acest caz trebuie să rămână la nivel local, iar Leonte să fie propus adunării generale, fiind membru de partid, pentru a primi una din pedepsele statutare.
Așadar, își zise Nuțu, hoțul primește o pedeapsă statutară. Dar, dacă părinții lui n-ar fi avut bani să plătească oamenilor păgubiți, ce s-ar fi întâmplat? Tot așa ar fi fost pedepsit?
Tot în primăvara acelui an și-a făcut mai des drum pe la școala din Aciliu. În locul lui venise un tânăr absolvent care, inițial, fusese repartizat la Săliște pe postul lui Iulian, primul director de cămin.
După ce a rămas liber postul de la Aciliu, a fost numit aci ca director. I-a plăcut lui Nuțu cum arăta școala acum. W. C.-urile din curte erau reparate și curate. Catargul pionieresc, vopsit în roșu galben și albastru, plantat în mijlocul curții dădea aerul unei sărbători perpetue . Jocul de remi dispăruse din dulapul cu ușă de sticlă din cancelarie. Profesorul care era în fereastră ieșea la fix pe ușa ce da în curte și agita, nu un clopoțel ci unul mult mai mare, care, probabil, fusese, nu cu multă vreme în urmă, talangă la gâtul unei vaci. Se vorbea în șoaptă în cancelarie, iar la o măsuță cu două scaune ședea directorul și cel căruia acesta îi făcuse asistența la oră. Ca la o adevărată inspecție, făcută de un metodist ce se respectă, cel asistat la oră spunea pe scurt ce a urmărit și ce mijloace a folosit pentru atingerea scopurilor ca, apoi, directorul să discute pe larg observațiile sale pe baza manualului, programei materiei și planificărilor trimestriale ce-i erau la îndemână. Totul se petrecea cu cea mai mare seriozitate încât te mirai cum cei doi puteau fi la per tu ca niște prieteni de demult. Da, Voasi, cum îi spuneau colegii, era scrupulos în exercitarea funcției sale și în același timp modest, considerându-se egalul tuturor colegilor. În curând, datorită felului lor de a fi au devenit aproape prieteni. Dar ceea ce l-a ridicat și mai mult pe Voasi în ochii lui Nuțu a fost cea care l-a așteptat în gară și care i-a fost prezentată ca soție. Aceasta s-a dovedit a fi, ca și el, la fel de deschisă și prietenoasă. A intrat și el, ca și ceilalți navetiști de la școala din Aciliu, într-o cofetărie de lângă gară. Aici, privindu-i mai cu atenție soția, și-a dat seama că Voasi va fi după un timp, pe care el nu putea să-l aprecieze, tătic. Acum, se pare, pentru prima dată s-a gândit Nuțu că în această privință el este cu mult rămas în urmă. Va recupera oare acest timp? De el va depinde.
S-a mai repetat de câteva ori scena cu sosirea în gară. Chiar când nu urcau împreună în tren, Nuțu îi căuta și îi găsea în vreun vagon, Săliștea fiind prima stație după Aciliu.
Dându-și seama că nu poate pleca din acea funcție, Nuțu a început să se consoleze. Va munci acolo cât va putea mai bine, dar va căuta și să refuze paharele, ba mai bine nu va mai intra la Anicuța pentru că nu va mai merge la cantină, ci își va aduce sandviciuri de acasă. Și apoi cu timpul, așa cum îi spusese la început tovarășul Bunea, poate va fi remarcat și va fi promovat în cine știe ce funcție pe la județ ori poate mai sus.
Totuși, într-o zi, mama a deschis din nou discuția:
- Oare nu te poate ajuta doamna Schuster să pleci de la Săliște și să-ți găsești vreun post în învățământ?
Nuțu a privit-o neîncrezător. Cum o să-l ajute doamna Schuster ? Sigur că dacă ar putea ar face-o. Erau prieteni de familie. Mai ales acum, de când mama s-a pensionat nu era zi în care să nu se vadă. Se ajutau împrumutându-se cu orice aveau nevoie, nu numi cu bani. Și Domnul Schuster, înainte de a muri într-un accident de motocicletă, o ajuta când era nevoie în gospodărie de mâna unui bărbat. I-a reparat de atâte ori gardul, schimba când era nevoie câte o țiglă de pe acoperiș. Mult timp a crezut că doamna Schuster era săsoaică, și asta după nume, și pentru că vorbea bine germana. Tot la fel de bine putea fi și unguroaică, deoarece la fel de bine vorbea și maghiara. De-abia într-un târziu a realizat că ea era, de fapt, evreică.
- Cum crezi că mă poate ajuta doamna Schuster?
- Te poate că, după cum știi, a fost ilegalistă.
- Ilegalistă ? Acuma aflu! Dar ce-o fi făcut de este ilegalistă?
- O fi ajutat ea pe careva, cum a ajutat pe mulți, iar acela o fi fost comunist căutat de poliție, atunci prin anii 30. Cum nu știai, că doar la fiecare 1 mai ori 23 august se află invitată în tribuna oficială .
- Păi, după cum știi, eu n-am prea defilat la Sibiu și nici pe altundeva.
A doua zi pe seară, când s-a întors acasă, iacătă-o pe doamna Schuster.
- Nuțule, să-mi spui cum îl cheamă pe șeful tău cel de la Județ.
I-a spus. În cealaltă seară a venit iar.
- S-a rezolvat. La început a zis că nu se poate. Dar și eu i-am adus aminte cum răposatul meu soț l-a ajutat pe tatăl său scoțându-l din necaz. Doar pentru dumneavoastră o fac, tanti, mi-a zis.
Și, într-adevăr, n-a trecut săptămâna și Nuțu a primit o adresă din partea Inspectoratului Școlar prin care era anunțat că i s-a aprobat, la cerere, suplinirea unei catedre la una din școlile comunei Rășinari.
I-a arătat adresa tovarășului Bunea. Acesta a ținut-o mult timp în fața ochilor, citind-o de câteva ori. S-a mirat mai ales când a văzut că era avizată de Comitetul Județean.
- Ehei, măi tovarășe, rău faci că pleci ! Dar...poate că nu, văd că ai pile pe unde trebuie.
S-a obișnuit repede Nuțu acolo. Noii colegi l-au primit plini de bunăvoință. Copiii erau receptivi. Își pregătea cu plăcere lecțiile căutând ca mereu să aducă noutăți față de manual. S-a bucurat, aproape ca un copil, când diriginta unei clase a cincea a citit răspunsurile elevilor la întrebarea: ce materie vă place mai mult și de ce? Peste 7o% dintre ei, zicea ea, au răspuns că istoria pentru că poveștile despre vechii greci sunt foarte frumoase, cu toate că sunt adevărate.
Toți colegii se fereau să fie numiți propagandiști la organizația sat. Ar fi trebuit, ca în unele zile, să stea până târziu, poate până la ultimul tramvai care ducea muncitorii schimbului trei spre oraș. Nuțu a primit cu plăcere făcându-i pe ceilalți să respire liniștiți. Îi plăcea ca și prelegerile pe care le ținea aci să fie interesante. Mulți dintre acești cursanți erau părinți ori chiar bunici de-ai elevilor, iar acasă povesteau, și unii și ceilalți, ce le-a mai spus tovarășul.