agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2812 .



Pisica și căpcăunul
proză [ ]
Roman refuzat de opt edituri spre publicare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2016-07-20  |     | 





SERGIU SOMEȘAN

Pisica și căpcăunul




NOTA AUTORULUI

Ceea ce urmează este o operă de ficțiune. Toate personajele principale sunt imaginare. Fiindcă acțiunea este plasată pe fundalul istoric al zilelor noastre, cititorul s ar putea să recunoască unele personalități care au jucat un rol important în ultimii ani. Speranța mea este că niciuna dintre aceste personalități n a fost pusă într o lumină neconformă realității.


Prolog

Liniștea dimineții de 24 octombrie 2014 a fost spartă în țăndări de glasurile înspăimântate a două fetițe. Mergând spre școală, pe strada Sforii din Brașov, una din cele mai înguste stradele din Europa, fetițele au dat peste cadavrul unei fete care le bloca calea. Poate că nu s-ar fi înspăimântat atât de tare, dacă pe gâtul fetei nu ar fi văzut semnul inconfundabil al mușcăturii unui vampir.
Brigada Omucideri din cadrul Poliției Brașov se mobilizează, dar puținătatea probelor, cât și ciudățenia celor existente, îi fac pe polițiști să bată pasul pe loc. La locul crimei a fost găsit doar un graffiti cu un semn ciudat și o pâlnie din lemn.
Pâlnia era confecționată din lemn de sânger, un tip de lemn destul de rar, un arbore folosit în multe ritualuri magice.
În urma investigațiilor personale ale celui mai tânăr membru al brigăzii, subinspectorul Dăciulescu Alina, este identificat un posibil suspect. Acesta cumpărase de pe Ebay o bucată de lemn de sânger exact de dimensiunile lemnului folosit de ucigaș pentru confecționarea pâlniei. Suspectul este arestat și, în timp ce mass-media este anunțată despre prinderea criminalului care înspăimântase întreg orașul, pe strada Sforii, exact în același loc unde a fost comisă prima crimă, mai este găsit un cadavru. Dând dovadă de o ingeniozitate ieșită din comun, criminalul lovise din nou, de data asta în plină zi. Cele două fete ucise aveau în comun faptul că în timpul vieții fuseseră virgine, cât și faptul că au fost ucise în același loc de pe strada Sforii. Pentru că unul dintre polițiști, Comisarul Brumaru, de curând întors de la un curs FBI despre criminali în serie, este convins că ucigașul va lovi din nou, se solicită ajutorul unui trio de detectivi puțin mai aparte din București.
În ciuda prezenței lor și în ciuda supravegherii continue a străzii, criminalul ucide și a treia oară, tot o fată virgină, punând astfel pe jar întreaga conducere a Poliției din Brașov.
În cele din urmă el este identificat datorită colaborării dintre cele două echipe și mai ales datorită calităților aproape supranaturale de care dau dovadă, în momentele hotărâtoare, detectivii din București. Criminalul este în final prins, dar rămâne nelămurită comportarea complet imprevizibilă a celor trei detectivi și mai ales a abilităților deosebite de care aceștia dau dovadă.



Capitolul 1

Agenția de detectivi Condorul are probleme


După moartea Vampirului și încheierea formalităților legate de aceasta detectivii nu mai aveau niciun motiv să mai întârzie în Brașov, așa că s-au întors la sediul agenției. ( Notă de subsol – Vampirul era un criminal care chiar se credea vampir și a ucis trei fete virgine în Brașov. A fost încolțit și forțat să se sinucidă de Brigada Omucideri din Brașov cu ajutorul detectivilor de la Agenția de detectivi Condorul. Aceste întâmplări sunt pe larg descrise în romanul „Vampirul de pe strada Sforii” apărut în anul 2015 la editura DATAGROUP).
În drumul spre București, cei trei detectivi au fost mai tăcuți ca de obicei. În față erau Pisica și Malamutul, care se prefăceau foarte interesați de drum, iar Spiridon stătea, ursuz și încruntat, pe bancheta din spate.
Când în cele din urmă au ajuns la sediul agenției de detectivi, secretara zâmbitoare din hol i-a anunțat că domnul Marcu și chestorul Nistorescu erau deja în sala de ședințe și îi așteptau.
După ce i-a salutat, misteriosul domn Marcu i-a poftit să ia loc în jurul mesei, iar Malamutul, privind la chestorul Nistorescu care se ocupa de filtrul de cafea, comentă neprotocolar, ca de obicei:
— Am dat de dracu’ dacă am ajuns să ne servească un chestor cafelele.
Se întoarse spre Spiridon și spre Pisică și adăugă cu voce scăzută:
— Cred că vor să ne împuște, de asta ne tratează regește înainte.
Chestorul le așeză cafelele în față, privi fără să spună nimic la Crucea de Fier prinsă în pieptul Malamutului și, în cele din urmă, luă și el loc.
— De ce să vă împușcăm? se miră cu voce blajină domnul Marcu. Dimpotrivă, dacă am avea posibilitatea, v-am da câte o medalie, deși văd că unii și-au procurat-o singuri.
Malamutul își mângâie ostentativ Crucea de Fier și nu spuse nimic. (Notă de subsol – este vorba despre medalia primită de detectivul numit Malamut de la un bătrân veteran de război datorită faptului că l-a găsit pe ucigașul nepoatei acestuia. Întâmplare din romanul sus-menționat.)
Chestorul Nistorescu tuși ușor ca să-și dreagă vocea și spuse:
— V-ați descurcat minunat… totuși pe viitor poate că nu ar strica puțină reținere.
Spiridon, care se uita încruntat în ceașca de cafea fără să bea, se ridică cât era de mare în picioare:
— Vreau să vă spun că pe viitor - dacă va exista un viitor al acestei echipe, acest viitor va fi fără mine.
Împinse ceașca de cafea spre centrul mesei ca și cum, cu acest gest, s-ar fi detașat de toate și se întoarse să plece, depărtându-se de scaun.
— Dragul meu prieten, exclamă chestorul de-a dreptul mirat. Dar ce te-a supărat în halul ăsta? Nu am colaborat noi bine până acum? Nu ai câștigat destul, încât să-ți poți rezolva toate problemele?
Spiridon îl privi încruntat:
— Ba da. Am colaborat, am câștigat, mi-am plătit facturile restante, dar acum ajunge. M-am săturat să umblu prin țară să rezolv cazuri pe care nu le înțeleg, să dărâm ziduri și să asist zi de zi la certurile interminabile dintre cei doi colaboratori ai mei pe care, în orice moment, mă aștept să-i aud mieunând și lătrând în plină stradă.
— Nu am face noi așa ceva, spuse aparent serios Malamutul, dar se vedea că se distra teribil în sinea lui.
Pisica nu spuse nimic, dar scutură și ea din cap ca și cum ar fi spus că așa ceva ar fi imposibil să se întâmple.
— Dar dacă v-am explica despre ce anume este vorba? întrebă cu voce moale domnul Marcu și toți au privit spre el.
Vocea lui abia s-a auzit în încăpere și se vedea că era obișnuit să atragă atenția prin ceea ce spunea și nu prin ton, pentru că Spiridon s-a apropiat iar de scaun, încă înainte de a-și da seama ce face.
— Nu cred că este bine, se împotrivi chestorul Nistorescu alarmat. Sunt prea multe interese în joc ca să putem da acum cărțile pe față.
Spiridon se uita când la unul când la altul și în cele din urmă spuse:
— Dacă găsesc explicația satisfăcătoare, atunci am să rămân… cu anumite condiții, bineînțeles.
Domnul Marcu aprobă ușor din cap și mai sorbi o gură de cafea, ca și cum s-ar fi pregătit pentru o lungă disertație. În loc de asta spuse:
— Explicația este simplă și vă pot lămuri în numai câteva cuvinte.
Arătă spre cafeaua care aburea în ceașcă:
— Serviți, vă rog, cu încredere. Domnul chestor face într-adevăr o cafea minunată.
După ce l-a văzut pe Spiridon așezat pe scaun, a început să povestească cu o voce ușor persuasivă.
— Chiar înainte de 1989, Ceaușescu era hotărât să construiască „omul nou”. Cel puțin așa se lăuda pe la toate plenarele și conferințele partidului. Toți și-au închipuit că, prin „omul nou”, el înțelege un om harnic, obedient și care nu pune întrebări, ci doar lucrează cu spor la îndeplinirea cincinalului, înainte de termen, și aplaudă, plin de entuziasm, cuvântările conducătorului iubit.
Văzând că le-a captat tuturor atenția, continuă după ce luă o gură de cafea:
— De fapt, după cum am aflat ceva mai târziu, el se referea și la asta, dar și la cu totul altceva. Voia, într-adevăr, să obțină un om nou, dar din punct de vedere genetic. A găsit un biolog suficient de ciudat, încât să fie dezavuat chiar și în Uniunea Sovietică, mai ales după venirea lui Mihail Gorbaciov la putere, și l-a adus în România. Sosirea lui, la fel ca toate informațiile legate de el, au fost înconjurate de cel mai mare secret. Se bănuiește că acest biolog a avut unele legături cu KGB-ul, legături la care nu a renunțat cu adevărat niciodată. Și se mai bănuiește că ar fi fost un nepot de-al lui Miciurin și că avea ambiția să facă cu oamenii exact ce făcuse bunicul lui cu pomii fructiferi, adică să-i încrucișeze în moduri controlate strict de el.
— Păi, oamenii se încrucișează între ei tot timpul. Ce nevoie mai era de el și de experiențele lui? întrebă Spiridon.
Marcu zâmbi ușor înainte de a răspunde, știind dinainte că spusele lui aveau să-l uimească.
— Anatoli Miciurin al nostru - o să-i spunem tot Miciurin, deși nimeni nu știa cum se numea cu adevărat, pentru că și-a schimbat de prea multe ori identitatea - nu dorea să încrucișeze oamenii între ei, ci cu diferite animale. Deși în anul 1985 nu se știau prea multe despre manipularea genetică, el reușise cumva să facă acest transfer de la animale la oameni, în diferite proporții.
Făcu o pauză și Spiridon privi spre cei doi subalterni ai lui, care îi întoarseră privirea zâmbind.
— Văd că ați început să înțelegeți, continuă domnul Marcu. Ceaușescu a creat o unitate specială, sub protecția Școlii de Securitate de la Bran, și, aducându-i copii de la orfelinatul din Sighetul Marmației, l-a lăsat pe Miciurin să-și desfășoare experiențele, sub pază severă, într-o locație strict secretă. Tot ce știm este că ar fi existat un laborator într-un buncăr subteran în apropierea Branului, dar locul exact nu l-a aflat nimeni. Făcu o pauză, încercând să-și adune gândurile înainte de a continua.
— Pe Anatoli Miciurin îl interesa prea puțin să-i creeze lui Ceaușescu omul nou, cât să își facă el, în liniște, experiențele lui ciudate. Copiii îi erau aduși atunci când aveau numai câțiva ani și, după ce erau supuși procedurilor inventate de acest savant, se transformau într-un amestec dintre om și animalul de la care provenea materialul genetic, în decurs de câțiva ani. S-au folosit tot felul de animale, ba chiar și materialul genetic prelevat de la cadavrul vampirului găsit sub pavajul străzii Sforii și care a stârnit atâta panică printre cei care știau povestea. La finalul experiențelor, din câte am putut afla noi, era suficientă o singură doză din mixajul preparat ca să se producă schimbările dorite. Spre deosebire de primele experiențe, preparatul final producea schimbările în doar două, trei zile și, pe deasupra, ștergea complet subiectului amintirile existente înainte de injectare. Creierul copiilor devenea un soi de „tabula rasa” pe care apoi se putea înscrie orice informație se dorea. Tot în acest mod li se putea inocula copiilor o nouă identitate.
Făcu o pauză, consultă câteva hârtii din dosarul aflat în fața lui, apoi continuă:
— Interesul era ca înfățișarea fizică să nu fie foarte mult schimbată, ci ca noul om rezultat să își păstreze înfățișarea umană, dar să fie înzestrat cu toate abilitățile animalului, eventual mult îmbunătățite. Ca să existe totuși un control, s-a decis ca aceste abilități să fie declanșate în totalitate doar atunci când subiectul va lua o substanță de activare. S-a ales pentru asta dimextrozina, un compus complex și care, pe atunci, era extrem de greu de obținut. Adică gelulele rubinii pe care ți le-a dat chestorul și le ai dumneata acum în buzunar, arătă el spre Spiridon.
Ridică din umeri a neputință:
— Între timp chimia a făcut progrese și s-a găsit o altă cale de sinteză a acestei substanțe, extrem de ieftină. Ba, pe deasupra, s-a descoperit că este numai bună de folosit ca agent de accelerare a coacerii și, în același timp, un perfect agent de conservare pentru citrice.
Spiridon cântărea cele auzite și, pe de o parte, parcă nu-i venea să creadă, dar, pe de altă parte, își dădea seama că așa se explică o mulțime de lucruri, dacă nu cumva chiar toate. Privi lung la Malamut și la Pisică, apoi întrebă:
— Și câți copii au suferit aceste modificări genetice?
Marcu privi și el spre cei doi:
— Nu știm foarte sigur, dar bănuim că între douăzeci și treizeci de copii au fost supuși acestor experiențe. Care, dacă primesc o doză suficientă de dimextrozină, ne așteptăm în orice moment să-și arate abilitățile lor de animale pe străzile Brașovului. Ca să nu mai vorbim și de un posibil vampir.
— Dar de ce credeți că tocmai la Brașov i-am putea întâlni? întrebă Spiridon.
— Fiindcă, după anul 1989, cei care păzeau buncărul l-au părăsit împreună cu Miciurin și au venit în Brașov. În Brașov, unde au murit împușcați în acele zile 76 de oameni și s-au tras peste 300.000 de cartușe. Putem presupune că cei din echipa lui Miciurin și-au găsit sfârșitul, pentru că aveau o înfățișare destul de dubioasă ca să poată fi confundați la o adică cu eventualii teroriști căutați pe atunci de toată lumea. Despre proiect aflasem, înainte de 1989, numai cinci persoane și niciuna dintre ele nu era implicată în mod direct. Una dintre aceste persoane a decedat între timp, deci am mai rămas doar eu și chestorul Nistorescu și doi specialiști care au fost implicați în această poveste exact ca și noi, adică fără să vrea.
Înainte de a pleca spre Brașov, Miciurin și oamenii din pază au eliberat copiii, au distrus toate documentele și au aruncat buncărul în aer astfel că, în prezent, nu mai știm nimic despre localizarea lui. Din când în când mai apare câte un fragment de informație pe care, după ce-l coroborăm cu ce mai avem, o să vi-l aducem la cunoștință.
Se opri ca pentru a-și căuta cele mai potrivite cuvinte, apoi continuă:
— Cei care știam despre ce este vorba am încercat să ajungem la Brașov, dar am reușit să recuperăm doar trei copii, cei doi aici de față - arătă el spre Malamut și spre Pisică - și încă unul, pe care nu îl putem scoate prea mult în lume pentru că seamănă din ce în ce mai mult cu o gorilă.
Spiridon rămase tăcut minute în șir, încercând să asimileze informațiile aflate. Pe de o parte parcă se aștepta la ele, pe de altă parte erau de-a dreptul năucitoare.
— Bine, și atunci cu al cărui animal a fost încrucișat ADN-ul meu? întrebă el în cele din urmă.
Pisica îl privi dintr-o parte și spuse cu un zâmbet malițios:
— În mod sigur nu al unei silfide. Și probabil nici al unei gazele…
— Ce e aia silfidă? întrebă curios Malamutul.
— Nu e ceva despre care un câine din rasa Malamut să fi auzit, îl tachină Pisica.
— Vreți să vă opriți odată și să-mi spuneți ce naiba sunt?
Malamutul îl privi compătimitor:
— Eu credeam că este evident.
— Nu este, și vreau ca cineva să-mi spună chiar acum.
De data asta privise spre partea de masă în care erau Marcu și fostul lui coleg de școală.
Chestorul Nistorescu plecă ochii în jos și spuse aproape șoptit:
— Este vorba de ADN de elefant. Mai precis elefantul african, și anume Loxodonta Africana. Este cel mai mare animal terestru și cel mai inteligent.
Spiridon era consternat:
— Elefant... mai precis elefant african. Mulțumesc mult! Și eu care mă tot întrebam de ce câștig an de an în greutate.
Malamutul ridică mâinile dezolat:
— Șefule, eu credeam că te-ai prins de multă vreme. Am tot bătut apropoul și te-am numit când elefant, când pachiderm de câte ori am avut ocazia.
— Credeam că e un fel mai colorat de a te exprima. Auzi la ei, elefant! Bine că nu mi-a crescut vreo trompă.
Se ridică și căută din ochi o oglindă, dar, nefiind niciuna în încăpere, se duse la vitrina în care se păstrau actele și se privi în luciul sticlei, pipăindu-și nasul.
— Șefule, trebuie să vezi și partea bună a lucrurilor, încercă Malamutul să-l îmbuneze. Gândește-te ce ușor ai dărâmat zidurile alea masive.
— Ca să nu mai vorbim de faptul că vei trăi o sută de ani, încercă să îndulcească vestea Pisica.
Spiridon privi urât spre ea:
— Și de ce crezi că aș fi încântat de faptul că voi putea să dărâm ziduri vreme de o sută de ani?
Domnul Marcu, care tăcuse în tot acest timp, urmărind atent replicile celor din fața lui, se văzu dator să intervină:
— Domnule Spiridon… de fapt nu este vorba atât de puterea fizică, cât mai ales de inteligență și puterea de procesare. Cred că pe asta s-a mizat mai mult atunci când s-a făcut acest mixaj. Dacă veți lua o pastilă, sau două, de dimextrozină, pe lângă puterea fizică, veți căpăta și o capacitate de analiză ieșită din comun. Prin combinarea inteligenței omului și a elefantului veți obține o nouă perspectivă asupra oricărei probleme și un raționament aparte – un soi de gândire laterală care abia în ultimii ani se studiază cu adevărat.
— Aș vrea să o văd și pe asta! spuse Spiridon și, înainte ca cineva să-l poată opri, scoase un flacon și luă două gelule rubinii.
Ridică ochii spre tavan și își încrucișă mâinile peste pântecul proeminent, așteptând.
Chestorul Nistorescu se uită la cei din jurul mesei cum îl priveau și profită de momentul de tăcere ca să strecoare câteva vorbe:
— Nu știu dacă ai observat, dar, în tot acest timp, deși câștigai an de an în greutate, te bucurai de o sănătate perfectă, iar analizele curente erau tot timpul în parametri normali. Ba mai mult, poate ți-au spus doctorii care te-au consultat: tu nu ești obez, ci doar bine făcut. În țesuturile tale nu este pic de grăsime, ci doar…
Spiridon ridică mâna ca să-l oprească și spuse:
— Acum nu știu sigur dacă este efectul pastilelor, dar am senzația vagă că îmi ascundeți ceva.
Vorbise cu vechiul lui coleg, dar privirea îi era ațintită spre dosarul pe care domnul Marcu îl avea în față.
Se aplecă peste masă și puse un deget gros pe o hârtie îngălbenită al cărei colț ieșea puțin în afară de sub colile albe de hârtie.
— De trei ori ați scos hârtia aceea îngălbenită la iveală și tot de trei ori ați pus-o înapoi în dosar, în cursul discuției. Poate este cazul să ne spuneți ce scrie în ea.
Domnul Marcu zâmbi parcă vinovat, apoi scoase foaia veche de hârtie și le-o arătă:
— Am primit, foarte recent, această informație și aș fi vrut să o verificăm mai întâi, dar cu cine o pot verifica mai bine decât cu voi? întrebă el și se vedea că întrebarea era mai mult retorică.
Þinând foaia în mână, continuă:
— Miciurin avea tot timpul cu el o cutie în care am presupus că avea eșantioane cu diferite tipuri de ADN. O parte din eticheta lipită în interior a ajuns până la noi. Mototolită, udată de ploi, pe alocuri ștearsă, dar ceva tot se mai poate descifra.
Puse hârtia îngălbenită într-o pungă de plastic, o închise și rămase cu ochii pironiți pe ea, fără să scoată un cuvânt.
— Ne explicați odată despre ce anume este vorba în ea? izbucni în cele din urmă Malamutul.
Domnul Marcu întinse fără niciun cuvânt hârtia spre ei ca să o cerceteze.
— E în rusește, spuse dezamăgit Malamutul după ce privi fugar pe foaia de hârtie.
— Parcă ar fi niște nume, făcu Spiridon după ce privi hârtia pe care umezeala întinsese și făcuse aproape ilizibile literele chirilice, scrise cu cerneală roșie. Cam zece nume…
Domnul Marcu recuperă hârtia și spuse:
— Din câtă rusă mai știu eu și din câte au descifrat specialiștii, aici a fost într-adevăr o listă cu nume. Patru dintre ele se mai pot citi destul de bine și, chiar dacă au fost mai multe, restul nu mai pot fi descifrate decât fragmentar.
Spiridon privi țintă la el:
— Deci vorbim acum de ADN uman și nu despre ADN prelevat de la animale.
Domnul Marcu plecă tăcut capul, iar chestorul Nistorescu completă:
— Se pare că, spre sfârșitul lui 1989, Miciurin a început să adauge în mixajele pe care le prepara și părți de ADN uman. Totul pentru a experimenta sau poate pentru că aflase deja o cale de a stabili exact proporțiile pentru a obține ce voia.
Spiridon oftă adânc și spuse grav:
— Se pare că Miciurin ăsta al vostru a fost cu adevărat tipul savantului nebun.
În ciuda celor două pastile de dimextrozină nu observă privirile schimbate de cei din jurul mesei, pentru că era prea ocupat să examineze hârtia.
— Primul nume, din câte îmi mai aduc eu aminte de literele chirilice pe care le mai știu, ar putea fi Nina Kul… nu se vede bine mai departe.
— Este vorba de Nina Kulagina, preciză domnul Marcu.
— Perfect, spuse Malamutul. Am aflat cum o chema, dar cine era și ce făcea această Kulagina?
Domnul Marcu ridică dezolat din umeri:
— Prea multe lucruri sigure despre ea nu s-au putut afla din cauza secretomaniei care învăluia orice experiență parapsihologică din fosta Uniune Sovietică și, mai ales, din cauza faptului că orice astfel de fenomen era susceptibil de a fi folosit în scopuri militare. Dar, din câte se știe, Nina Kulagina avea abilități deosebite în domeniul telechineziei…
— Adică putea mișca obiectele cu puterea gândului, completă Spiridon văzând figura nedumerită a Malamutului.
— Așa este, aprobă domnul Marcu. Într-una dintre cele mai secrete experiențe, Nina Kulagina a reușit să oprească prin puterea gândului inima unui porc, de la o distanță de cincizeci de metri.
Văzând privirile perplexe ale celor din jurul mesei, preciză:
— Îngroziți de rezultate, cercetătorii au oprit experimentele de acest gen sau, cel puțin, nu am mai aflat noi nimic.
Spiridon clătină din capul său mare și concluzionă:
— Frumoase perspective ne așteaptă la Brașov: un om care ne poate opri inima doar cu o privire.
Oftă adânc, apoi arătă iar spre hârtie:
— Și ceilalți cine sunt?
— Alt nume de pe listă este Zoia Ivanovna, protagonista unei minuni care a avut loc în anul 1956, în orășelul Samara, din Uniunea Sovietică. A fost făcut și un film de succes după acest caz. Se pare că, în luna decembrie a anului 1956, în timpul sărbătorilor de iarnă, această tânără, supărată că prietenul ei a fost reținut la muncă, a dat jos de pe perete icoana sfântului Nicolae și a dansat cu ea. A fost pedepsită de sfânt și a rămas înțepenită 128 de zile fără să mănânce și fără să bea apă. După această perioadă și-a revenit și a căpătat puteri vindecătoare, dar a fost ascunsă de autoritățile comuniste într-un sanatoriu de boli mintale.
— Și de unde făcea rost Miciurin ăsta de ADN-ul acestor oameni?
De data asta răspunse chestorul Nistorescu:
— Dacă presupusele lui legături cu fostul KGB sunt reale, aspectul ăsta nu ar trebui să fie o problemă. Problema ar fi următoarele două nume de pe listă: Uri Geller și… Iosif Vissarionovici Stalin.
Privi calm spre fețele consternate din jurul mesei, apoi adăugă:
— Pe listă mai erau încă șase nume, cel puțin, așa că situația nu este deloc îmbucurătoare. Nu știm cine sunt, dar dacă sunt de calibrul primilor patru, nu stăm deloc pe roze. Aștept de la dumneavoastră idei și propuneri. Va trebui să-i găsim pe acești copii și să vedem ce putem face pentru ei. Acum trebuie să fie adulți, în jur de 30-35 de ani, și este bine să fim lângă ei atunci când se vor activa aceste… cum să le zic? Talente, abilități. Oricum, va trebui să găsim o cale să-i integrăm. Și este mai bine să-i găsim noi, înaintea altora.
— Care altora? întrebă Spiridon.
Domnul Marcu ridică dezolat din umeri:
— Nu știm nimic sigur, dar putem presupune că toți cei care au lucrat cu Miciurin au murit în vâltoarea evenimentelor din Brașovul anului 1989. Dar dacă nu au murit? Dacă s-au dus în Est sau în Vest, să-și vândă secretele?
Privi spre ceilalți și, văzându-le ochii măriți de curiozitate, continuă:
— Imaginați-vă numai că, în zbuciumata Rusie de azi, s-ar răspândi zvonul că undeva există un om viu, în carne și oase, obținut din ADN-ul lui Stalin. După ochii mari pe care îi faceți, înțeleg că ați priceput ce s-ar întâmpla în acest caz.
În încăpere se așternu o tăcere mormântală și fiecare încerca să și-l închipuie pe Iosif Vissarionovici Stalin plimbându-se, cu mustața lui impunătoare, pe strada Republicii din Brașov.
Oftând, chestorul Nistorescu sparse în cele din urmă tăcerea:
— Cândva am prevăzut că o astfel de posibilitate ar putea să apară, așa că am pregătit un plan de urgență.
Captând atenția tuturor continuă:
— Þinând seama că dimextrozina nu este toxică și că nu are niciun efect asupra unor oameni obișnuiți, ne-am gândit că am putea s-o adăugăm în rețeaua de apă potabilă, astfel încât să forțăm apariția celor pe care s-au făcut experiențele.
— Stai așa! îl opri Spiridon. Ești sigur că nu are efecte adverse asupra oamenilor?
— În cadrul experiențelor făcute de Miciurin s-a dat unui om obișnuit să bea o jumătate de litru de dimextrozină. A făcut o diaree moderată, care a trecut de la sine după numai o zi.
Spiridon își cuprinse tâmplele în palme și le masă cu putere, apoi întrebă:
— Și credeți că putem face față la 20-30 de oameni, despre care nu știm ce puteri și gânduri ar putea căpăta prin ingerarea dimextrozinei?
Domnul Marcu și chestorul Nistorescu au făcut un schimb de priviri și au ridicat amândoi din umeri:
— Nu ne putem gândi la altă soluție, spuse în cele din urmă chestorul Nistorescu. Ai altă idee? întrebă el.
— Păi, să vedem, spuse gânditor Spiridon. Aveți un plan la scară mare al Brașovului?
Domnul Marcu se ridică și se duse spre dulapul cu documente, de unde reveni cu o hartă la scară mare a Brașovului.
O desfășură pe masă, în fața lor, și spuse:
— O avem pregătită încă de când am aflat de Miciurin. Este actualizată la zi.
Spiridon nu-l mai asculta, ci privea concentrat harta.
— Uite-aici! arătă el un cartier al Brașovului. Cartierul Valea Cetății, numit și Răcădău. Este suficient de izolat față de restul Brașovului și, probabil, are și alimentarea cu apă separată.
Înconjură cu un marker cartierul și adăugă:
— Pe de altă parte, este situat în partea opusă a locului în care se află Branul, așa că putem presupune că, dacă s-au îndreptat spre Brașov, doar câțiva din cei 30 de copii au ajuns în acest cartier. Copiii străzii - pentru că mai mult ca sigur asta au ajuns copiii de la Bran - se stabilesc, de obicei, pe lângă gări și piețe, nu în cartiere izolate, deci nu ar trebui să avem probleme deosebite în Răcădău.
Ceilalți priveau țintă harta, iar chestorul Nistorescu spuse:
— Da, asta este o treabă ce se poate face. Imediat după sărbătorile de iarnă, trecem Răcădăul pe dimextrozină. Dar asta înseamnă ca voi să fiți deja acolo, să preîntâmpinați orice problemă. Am să vă fac rezervare tot la pensiunea Crizantema. Cred că v-ați obișnuit deja cu locul.
S-au despărțit, nu înainte de a-și ura cuvenitele felicitări care se spun cu ocazia sfârșitului de an. În ciuda cuvintelor festive, atmosfera era mai degrabă sumbră și Spiridon avea o vagă bănuială că nu atât umbra lui Stalin, care apăsa asupra lor, era cea care îi îngrijora, cât celelalte șase nume care nu se mai puteau citi pe listă.









Capitolul 2

Crima din Lodea

Până la urmă groaznica crimă din Lodea s-a dovedit, în final, a fi un banal omor prin imprudență, dar ca Brigada Omucideri să scoată adevărul de la puținii martori, a durat nu mai puțin de trei zile. Bărbatul de peste șaptezeci de ani a fost găsit mort pe una din străduțele ce mărgineau unicul complex comercial din Lodea, un orășel aflat la vreo douăzeci de kilometri de Brașov.
În Lodea nu mai fusese înregistrată o crimă de peste douăzeci de ani și, chiar dacă muntenii care îl locuiau erau oameni aprigi la mânie, de obicei își rezolvau conflictele cu pumnii și picioarele și, numai rar de tot, apelau la câte o bâtă moștenită de la străbunii lor ciobani.
De aceea, atunci când a convocat echipa criminalistă pentru a se deplasa la locul crimei, comisarul-șef Vasile Câmpeanu era foarte sceptic. Mai fusese solicitat și altădată la crime care erau cu totul altceva, dar făcute să pară drept crime din diferite motive. Principalul martor al crimei era o femeie în vârstă de peste optzeci de ani, care nu mai vedea prea bine, dar susținea sus și tare că doi oameni l-au atacat pe bietul bătrân și l-au lovit cu bâtele. A văzut toată scena de la geamul ei și, cu toate că locul nu era luminat, ea era ferm convinsă că așa s-a întâmplat. Stătea până noaptea târziu la geam, pentru că nu putea dormi de gălăgia pe care o făceau bețivii cartierului care se certau uneori și câte o jumătate de noapte pentru motive numai de ei știute, împiedicând-o pe ea în acest fel să doarmă.
Doctorul Rizescu era pe de altă parte ferm în concluzii: moartea se datora unei unice lovituri la cap, pe care victima o căpătase în cădere. Dacă fusese împins sau nu de cineva, asta urmau să afle membrii echipei omucideri. Bătrâna de optzeci de ani era și ea fermă în ceea ce afirma, ba chiar a dat și o declarație în acest sens.
După câteva zile de căutat în stânga și-n dreapta, lucrurile au părut în cele din urmă să se lămurească: bătrâna doamnă și-a petrecut toată noaptea cu pricina la un nepot de-al ei, aflat în cealaltă parte a orașului. S-a vădit că nu stătea prea bine nici cu ochii și nici cu memoria. Apoi au apărut și trei martori care, cam fără voie, au recunoscut că au asistat la așa-zisa crimă. Era vorba de doi oameni ai străzii, care își petreceau timpul cerșind pe lângă complexul comercial. Aceștia obișnuiau să-și cumpere apoi câte o sticlă de băutură ieftină, din care beau până târziu în câte o scară de bloc sau deasupra unei guri de canal care le oferea puțină căldură. Erau prieteni de când se știau și, tot de când se știau aveau un joc al lor, pe care cei din jur nu îl înțelegeau prea bine: atunci când în sticlă mai rămâneau numai câțiva stropi de băutură, se prefăceau că se ceartă și se împingeau ca să ajungă la ultimele picături din prețiosul lichid. În seara cu pricina lucrurile nu s-au petrecut altfel. Atât că peste zi fusese cald, zăpada se topise și odată cu venirea serii a înghețat și s-a transformat în polei. Polei care i-a fost fatal unuia din bătrânii boschetari: din brânciul pe care i l-a dat bătrânul lui prieten, a alunecat și a dat cu capul de bordură, și a murit pe loc.
Comisarul Ovidiu Brumaru confirmă faptele. Reușise să preleveze de pe sticla pentru care se certau cei doi bătrâni două rânduri clare de amprente, așa că Pascu Vasile, cum se numea bătrânul prieten al victimei, fu dat în urmărire. Lucru destul de greu pentru că bătrânul nu avea un domiciliu stabil, iar singurele rude erau plecate de ani buni în străinătate. A început o căutare febrilă și, într-un târziu, a fost găsit cu totul întâmplător, după câteva zile de căutări intense, în beciul unei mori părăsite aflată undeva în afara localității.
La întâlnirea de analiză a cazului comisarul-șef privi la inspectorul-șef Brumaru cum pregătea puținele probe ale cazului pentru procuror și în cele din urmă spuse:
— Crima asta, care nu a fost crimă, parcă mi-a stârnit cheful pentru ceva mai complicat, care să ne pună cu adevărat talentele la lucru.
Inspectorul Dăciulescu Alina făcu o grimasă:
— Aveți grijă ce vă doriți, domnule comisar-șef! Ieri m-am întâlnit în Piața Sfatului cu domnul Radu Diaconu. Părea că se plimbă fără scop, dar privea atent cu ochii în toate părțile. Ca de obicei.
— Cine naiba este Radu Diaconu? întrebă comisarul-șef încercând să-și amintească.
— Unul din detectivii din București. Colegii lui îi spuneau Malamutul. Dacă vă aduceți aminte, într-un final am ajuns și noi să-i spunem așa.
Câmpeanu își masă fruntea gânditor, privind fix la Alina.
— Ce naiba ar putea căuta Malamutul în Brașov?
— Nu știu, dar din câte mi-a spus este însoțit de șeful lor, domnul Spiridon, și de Pisica. Locuiesc tot la pensiunea Crizantema.
— Îmi aduc aminte de ea. Este cea care a împușcat Vampirul în umăr.
Comisarul Ovidiu Brumaru terminase de aranjat probele și se întoarse spre ei:
— Poate că au venit pur și simplu la schiat.
Comisarul-șef scutură din cap:
— Se vede că nu ești din oraș. În perioada asta a anului, imediat după sărbătorile de iarnă, locurile de cazare sunt la fel de ieftine în Poiană ca și în oraș. Dacă ar fi venit pentru schiat, precis s-ar fi cazat direct în Poiană.
Tânăra se prefăcu preocupată de un pix căruia îi sărise arcul, apoi spuse gânditoare:
— Știți ce mi s-a părut interesant?
Văzând că a captat atenția tuturor adăugă:
— A spus că, dacă cumva se întâmplă ceva mai ciudat, acum știm unde să-i găsim.
— Ce naiba ar putea să se întâmple așa de ciudat, încât să avem nevoie de ajutorul lor? întrebă comisarul, dar niciunul dintre cei prezenți nu i-au răspuns pentru că întrebarea lui nu părea să aștepte un răspuns.
După evenimentele de la sfârșitul anului trecut când, fără îndoială, echipa de detectivi sosită de la București a fost de un real folos, comisarul-șef Câmpeanu a fost felicitat, inspectorul principal Ovidiu Brumaru a fost avansat comisar, iar - spre marea ei bucurie - subinspectorul Dăciulescu Alina a fost și ea avansată, înainte de termen, la gradul de inspector, scăpând astfel de glumele colegilor. Echipa criminalistică a fost păstrată, dar redusă la numai cinci membri, urmând ca acest efectiv să poată fi suplimentat în orice moment, dacă împrejurările o cereau. Bineînțeles că au discutat și despre cei trei detectivi. Mai ales despre Spiridon, a cărui performanță referitoare la modul cum a dărâmat zidul și la care au fost cu toții martori, nu și-o puteau explica în niciun fel. Până la urmă au ajuns la concluzia că, probabil, era vorba despre un stimulent nou și cei de la agenția de detectivi au făcut cumva rost de el pe sub mână. Nu doreau să discute prea mult pe această temă, mai cu seamă că, una peste alta, toate se aranjaseră destul de bine pentru ei.
Comisarul Brumarul îl luă pe inspectorul Budeanu să-l ajute să ducă probele și, pentru că cel de-al cincilea membru al echipei - inspectorul Vladimir Crăciun - lipsea, comisarul-șef îi spuse Alinei:
— Din câte am văzut, fata asta căreia îi spuneau Pisica avea un pic de simpatie pentru tine.
— Așa mi s-a părut și mie, recunoscu cu o jumătate de gură inspectorul.
— Departe de mine gândul să te pun să-i spionezi, dar n-ar strica să te duci pe la pensiunea unde s-au cazat și să o inviți la schi și s-o tragi puțin de limbă.
— Nu știu să schiez, spuse subinspectorul Dăciulescu Alina cu un zâmbet vinovat.
— Atunci cheam-o într-un bar, la un film sau unde vă duceți voi, fetele de vârsta asta, când ieșiți în oraș. Am o presimțire neplăcută în legătură cu prezența lor aici.
Tânăra fată acceptă în cele din urmă, dar se vedea pe fața ei că nu o făcea cu dragă inimă.



Capitolul 3

Sfântul din Răcădău



Anton Vlădăreanu se trezi mai devreme decât în alte dimineți, deși nu ar fi putut spune de ce. De când se pensionase, cu ani buni în urmă, nu i se mai întâmplase așa ceva. Rămase în pat câteva minute lungi, încercând să-și dea seama ce anume l-a trezit. Nu era miercuri, deci nu era mașina de gunoi, cea care îl trezea cu noaptea în cap din cauza malaxorului vechi și zgomotos al mașinii, sau muncitorii de la salubritate care trânteau de pământ, cu o plăcere sadică, tomberoanele goale. Și totuși era cinci dimineața, cu aproape o oră mai devreme decât se trezea el de obicei, iar lumina dimineții abia își strecura primele raze prin geamul de la dormitor, acoperit cu o perdea veche de când lumea și decolorată de soare. Nu îl durea nimic, deși se aștepta de la o zi la alta să-l apuce și pe el bolile de care se plângeau cei care se pensionaseră odată cu el.
Îi mai întâlnea ocazional, sâmbăta sau duminica, în parcul de lângă fosta uzină. Nu făceau nimic altceva, între două partide de table sau de șah, decât să se plângă unul altuia de bolile pe care le aveau. Nu de puține ori făcea greșeli intenționate ca să încheie mai repede o partidă de șah și să plece înainte de a-i veni rândul să-și povestească viața sau durerile pe care ar fi trebuit să le aibă și nu le avea. Pleca grăbit și parcă rușinat pentru starea de sănătate pe care o afișa la cei șaptezeci de ani împliniți. Se uita uneori la fiecare în parte, atunci când nu se simțea observat, și nu-i venea să creadă că timpul trecuse așa de crud peste ei, lăsând urme atât de vizibile. Cu cei mai mulți dintre ei lucrase în aceeași secție și, zeci de ani, îi văzuse zilnic, așa că schimbările imperceptibile de care sufereau nu păreau atât de flagrante pe vremea când se întâlneau mai des. Dar după ce s-au pensionat cu toții, i-a întâlnit mai rar și schimbările pe care le observa la ei de la o întâlnire la alta i se păreau de-a dreptul catastrofale. Mai ales primăvara, după ce nu mai ieșiseră în parc luni în șir, abia îi mai recunoștea. Bărbați bine, pe care i-a invidiat, în taină, toată viața pentru succesul lor la femei, apăreau primăvara pășind greoi, sprijiniți în baston, iar surâsul lor, altădată atât de cuceritor, era de-abia o amintire. Pielea de pe față lăsată, ridurile și părul rărit, petele maronii care se întindeau pe mâinile și fețele lor l-au făcut în cele din urmă să renunțe la întâlnirile din parc. Nu că la el nu ar fi fost prezente semnele bătrâneții, dar parcă nu erau așa de multe, parcă nu făcea atât de mult caz de ele și, oricum, nu le vedea decât arareori, când trecea prin fața oglinzii.
Ce l-a îndepărtat cu totul de ei a fost faptul că în ultimul timp nu mai suporta sfaturile lor în legătură cu pensia lui micșorată, de parcă ar fi fost toți mari avocați, nu frezori sau strungari pensionari, la fel ca și el. Adevărul era că, după controlul care a avut loc acum vreo trei ani la Casa de Pensii, numai lui i-a fost micșorată pensia. Motivul era unul extrem de simplu, pentru cei care efectuaseră controlul: aproape jumătate din anii în care cotizase nu erau de găsit și pace. Ceruse lămuriri, după ce își văzuse pensia înjumătățită, și aflase că toți anii în care figurase ca lucrând la Secția Specială nu mai apăreau nicăieri. Uneori își mai amintea ca acum ziua în care inginerul acela militar venise, însoțit de șeful secției, în atelierul de strungărie.
— Vă rog să rețineți că îl vreau pe cel mai bun om pe care îl aveți, precizase militarul cu un ton care nu admitea replică.
Nu a fost nevoie să întrebe care era acela, deoarece toate privirile din atelier s-au întors ca la o comandă spre el. Mulți l-au invidiat pentru că mergea la un salariu mai mare, dar uite că, după ani de zile, blestemele și invidia lor l-au ajuns din urmă. Secția Specială unde a fost transferat avea un regim special, militarizat, și toate documentele erau, mai mult sau mai puțin, secrete. Cine știe ce or fi avut de ascuns cei de la Secția Specială, destul că după ani de zile în care nu s-a întâmplat nimic în cele din urmă actele care îi dovedeau vechimea au fost pierdute, distruse și nimeni nu mai știa nimic de ele. Se putea face reconstituirea vechimii după declarațiile a doi martori, dar uite că cei doi sau trei oameni pe care îi cunoștea din Secție nu mai erau de găsit, iar când s-a dus la locul unde fusese, pe vremuri, fosta Secție Specială, n-a mai găsit acolo decât câmpul și câțiva excavatoriști care săpau fundația unor viitoare blocuri. Bani să angajeze un avocat nu avea, așa că îi mulțumea lui Dumnezeu că nu trebuia să dea din pensia înjumătățită pe la doctori. Dacă o cheltuia cu grijă, îi ajungea și pensia lui ciuntită. După ce plătea gazul, apa, curentul și întreținerea, mai rămânea cu destui bani, din care își putea cumpăra câte ceva de mâncare. Nu-i rămânea nici măcar un bănuț să își pună deoparte, pentru zile mai grele sau pentru un avocat, așa cum plănuise după ce i se micșorase pensia.
S-a angajat atunci îngrijitor la o asociație de locatari, să aibă grijă de tomberoanele de gunoi, pentru că oamenii aruncau mereu gunoaiele pe lângă containere. Puțina mândrie care îi mai rămăsese îl făcuse să aleagă o asociație de proprietari tocmai în partea cealaltă a orașului, ca să fie sigur că nu îl întâlnește niciun cunoscut. Și totuși, chiar în prima lună de lucru, îl întâlnise la gunoaie pe un fost frezor de la secția lui. De vreo trei ori s-au salutat și au vorbit numai banalități, apoi fostul lui coleg de secție n-a mai putut răbda și a răbufnit:
— Ai văzut ce-ai pățit dacă ai vrut să-i faci bombă atomică lui Ceaușescu!?
A rămas pur și simplu blocat și a fost nevoie de încă două, trei întâlniri ca să afle tot adevărul. După plecarea lui de la secția de strungărie, cazul lui a fost dezbătut pe toate părțile de foștii lui tovarăși de muncă, mai ales că Secția Specială era localizată în afara orașului și era păzită zi și noapte de soldați. Unul dintre ei, care auzise câte ceva, a venit cu ideea că acolo se fabricau, în cel mai strict secret, componente pentru centrala nucleară de la Cernavodă și, bineînțeles, piese pentru bomba atomică a lui Ceaușescu, de care se vorbea mereu la Europa Liberă. Nici n-a fost nevoie de mai mult, mai ales că, atunci când se întâlneau cu Anton și-l întrebau ce face, acesta, cu gândul la teancul de hârtii pe care le semnase, era nevoit să fie foarte evaziv pentru a scăpa de întrebările lor. Adevărul era că nici el nu știa la ce urmau să fie folosite piesele pe care le strunjea: primea cotele pieselor și termenele de predare și încerca să respecte cu sfințenie și unele, și altele, motiv pentru care toată lumea era mulțumită de el.
Totuși, un episod l-a pus pe gânduri când, într-o dimineață, a fost anunțat că trebuie să meargă la un laborator specializat, în vederea unor analize. Unele dintre piesele la care lucra se întorceau, uneori, cu ușoare urme de radioactivitate și era mai bine să fie precauți și să evite orice pericol. A fost transportat cu o mașină cu geamurile vopsite și, după câțiva kilometri de drum accidentat, au ajuns la un laborator unde un medic ciudat, cu un ușor accent rus, i-a făcut o mulțime de analize. Medicul a părut mulțumit de rezultate, dar preventiv i-a fost făcută și o injecție. „Numai preventiv, dragă tovarășe” l-a liniștit medicul cu accentul lui ciudat, pe care nu l-a mai văzut niciodată. Cum, după numai câteva ore, locul unde i-a fost făcută injecția a căpătat o ușoară culoare roșie, o vreme a fost îngrijorat, dar, pentru că a doua zi nu mai avea nimic, după un timp a uitat cu totul de episodul cu pricina.
Chiar și Veronica, soția lui, fusese mulțumită de noul lui salariu, dar tot nu se putea abține și îl mai trăgea din când în când de limbă. Exact cu trei zile înainte să moară în explozia din secția de Turnătorie, îl întrebase din nou despre munca lui și el i-a explicat cât a putut el mai bine că strunjește tot un fel de arbori cotiți, ca și înainte, doar că nu mai face muncă de serie, ci numai prototipuri, care veneau înapoi deteriorate ca de foc sau de explozii și el trebuia să facă altele, puțin mai mari sau mai mici, după cum primea cotele de la inginerii militari. Biata Veronica murise fără să fie lămurită și fără să fie convinsă că nu îi ascunde adevărul. Copii nu avuseseră, deși au fost ani întregi pe la doctori atât el, cât și ea. Chiar în noaptea cu pricina își schimbase tura cu o colegă de la Turnătorie pentru a fi liberă a doua zi, să meargă la un popă să-i citească. Nu a mai apucat și, în timp ce conducea pe ultimul drum sicriul de zinc, sigilat, în care se odihnea ce mai rămăsese din ea, el nu se putea gândi decât la dorința ei de a avea copii.
Gândul la Veronica îl făcu să-și dea seama imediat de ce se trezise: în casă mirosea a scorțișoară. Fără îndoială, în toată casa se simțea un puternic miros de scorțișoară și se ridică grăbit, ca și cum l-ar fi împins cineva de la spate. Se duse drept în bucătărie și deschise ușa, dar mirosul nu era mai puternic acolo, ca în restul apartamentului. O clipă se așteptase să vadă masa plină de cornulețe cu scorțișoară, așa cum numai Veronica le știa prepara. Puțin dezamăgit, porni curios prin apartament să identifice sursa mirosului, dar nu părea să fie în nicio parte mai puternic decât în alta. Intră în sufragerie și deschise larg geamurile cu gândul să aerisească. În ciuda aerului proaspăt al dimineții, mirosul parcă se înteți.
„Dacă ar mai trăi biata Veronica, ar spune că miroase a smirnă și tămâie“, gândi el cu tristețe, „și precis ar mai da o fugă la biserică”.
Se opri între cele două geamuri din sufragerie, unde avea pusă o oglindă mare, și se privi pe îndelete, pentru prima dată după mult timp. Părul i se rărise și lui, iar fața i se stafidise. Acolo unde altădată erau mușchi și piele întinsă, acum nu mai avea decât piele scofâlcită și căzută.
„Poftim, Veronico, acum am ajuns să semăn cu unul din sfinții de pe icoanele tale” se gândi el privind peretele plin cu icoane, lăsate în urmă de soția lui. După moartea ei nu se îndurase să le dea jos, cu toate că nu era deloc religios. Ba chiar a aprins de câteva ori, mai mult în amintirea ei decât a sfinților care îl priveau încruntați, candela așezată la loc de cinste. O aprinse și acum, privind în treacăt la sfântul din icoana de deasupra candelei: era sfântul Nicolae și îi trecu prin minte că, dacă ar fi avut și un pic de barbă, ar fi arătat exact ca sfântul.
„De acum pot să mă duc iar liniștit în parc“, își spuse el, uimit de câte transformări observase dintr-odată, și intră în baie să se spele și să se bărbierească, pentru că, dacă cheliei nu avea ce să-i facă, începutul de barbă putea să-l dea jos fără probleme.
Chiar dacă munca lui la containerele de gunoi era nenormată – „vii când vrei, pleci când vrei, dar pe lângă gunoi să fie tot timpul curățenie lună“, îi spusese administratorul asociației care îl angajase –, își pregătea drumul spre locul de muncă la fel de atent ca atunci când lucra la uzină sau la Secția Specială. Pe drum, cum era nevoit să ia troleibuzul până în capătul celălalt al orașului, încerca să se îmbrace cât mai bine, ca să nu atragă atenția asupra lui, iar atunci când ajungea la containere se schimba în salopetă.
Lăsă geamurile de la sufragerie larg deschise, cu gândul că poate se va aerisi până când se va întoarce de la muncă. Locuia la etajul trei, așa că nu risca să-l lase alții, mai nevoiași ca el, fără puținele lucruri din apartament. Afară era cald pentru luna ianuarie, era frumos și oameni tineri se grăbeau pe lângă el, care la lucru, care la școală. Stația troleibuzului era numai la vreo trei străzi distanță de blocul în care locuia și, dacă troleibuzele ar fi circulat ceva mai regulat ar fi fost tare bine. Mai ales iarna, când aștepta câte un sfert de ceas interminabil să apară cutia veche și zăngănitoare a troleibuzului, tare grea i se mai părea așteptarea. Nu că înăuntru ar fi fost cu mult mai cald, dar măcar nu bătea vântul. Vara, nu era nici frigul și nici vântul problema, ci aglomerația și căldura. Părea că toată lumea are de mers undeva dimineața, cu troleibuzul, și de multe ori abia, abia își găsea un loc pentru jumătatea de oră cât avea să-l zguduie troleibuzul de-a lungul orașului.
Nici în dimineața asta nu a fost altfel și, după ce urcă, a fost mulțumit că a găsit un loc chiar lângă ușă. După ce se așeză, își prinse în brațe sacoșa și după numai câteva minute simți iar mirosul de scorțișoară. Sau poate de tămâie… Și nu l-a simțit numai el, pentru că cineva, cu vreo trei locuri mai în față, întrebă plin de năduf:
— Cine naiba s-a parfumat așa de tare în aglomerația asta?
Nu răspunse nimeni, dar toți au început să tragă ostentativ aer pe nas, încercând să depisteze sursa mirosului. Părea să vină de peste tot și de nicăieri, așa că în cele din urmă au abandonat căutarea. După o vreme, o femeie de lângă el a tras concluzia:
— Bine măcar că miroase frumos! Acum câteva zile s-a urcat unul lângă mine care mirosea a tomberon.
Un cor de voci aprobatoare a încheiat episodul și troleibuzul și-a continuat drumul zăngănitor. Pe la a treia sau a patra stație s-a urcat o femeie cu un copil de vreo șase-șapte ani care era atât de palid, încât Anton se ridică și-i cedă locul.
— Mulțumesc, spuse femeia cu glas stins, apoi continuă, parcă jenându-se de cei din jur. Are boala copiilor și, după cum se arată, în curând s-ar putea să aibă o criză.
Copilul nu părea foarte conștient de ce se întâmplă în jurul lui și închidea mereu ochii, dar nici când îi avea deschiși nu părea să vadă multe. Erau niște ochi goi, iar Anton își aminti că văzuse o pereche la fel, cu mulți ani în urmă, la un coleg de serviciu, care suferea de aceeași boală. Fusese lângă el odată chiar când îl apucase criza și, spre rușinea lui, se îndepărtase grăbit, oripilat de ochii aceia goi, în care nu se putea citi nimic, de gemetele necontrolate ale omului, care își mușcase limba și se scăpase pe el până să apuce cineva să-i dea vreun ajutor. Când copilul de lângă el începu să tremure și să-și dea ochii peste cap, femeia șopti vinovată:
— Astăzi nu i-am dat carbamazepina, că îl duc să-i fac analizele și mi-a zis doctorul să nu-i dau pastilele.
Anton nu a auzit nicio voce care să-i șoptească să ajute copilul, așa cum i s-a părut după ce totul a trecut, dar, simțindu-se poate vinovat de vechea întâmplare, a spus cu o voce hotărâtă:
— Trebuie să-i facem loc aici, între scaune, să se întindă.
Când pe copil l-a apucat criza cu adevărat, era deja întins între scaune, pe o bluză de salopetă pe care Anton o scosese la timp din sacoșă. I-a pus un pantof sub cap ca să nu se lovească din cauza spasmelor, a scos o batistă din buzunar și a șters spumele de la gura copilului, apoi i-a așezat între dinți tocul de piele al ochelarilor. După o vreme, fără să știe de ce, s-a aplecat peste copil și i-a prins capul în mâini, masându-l ușor, și încetul cu încetul copilul s-a liniștit.
— Asta a fost scurtă, a spus femeia ușurată. De obicei are câte două crize pe zi și țin mult mai mult.
După numai câteva minute copilul deschise ochii mari și limpezi precum cleștarul și își fixă privirea asupra lui Anton.
— Mulțumesc, șopti el stins și asta fu cea mai mare răsplată pentru Anton.
Îi mulțumi și femeia, apoi, la următoarea stație, mama și copilul coborâră. Multă vreme Anton privi pe geam și văzu cum copilul îi face semne largi cu mâna. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simțea oarecum în atenția celor din jurul său și chiar nu voia asta. Își puse înapoi salopeta în sacoșă și coborî cu o stație mai repede. Voia să meargă pe jos ca să-și limpezească mintea. Și să se gândească la întâmplarea tocmai încheiată. Nu-i plăceau spitalele, bolnavii și nici bolile și își aduse iar aminte de fostul lui coleg și de graba cu care se îndepărtase de el. Îi fusese milă și atunci, dar dezgustul sau poate că numai dorința de a nu fi implicat, îl făcuse să se îndepărteze, lăsându-i pe alții, mai pricepuți, să-l ajute. Astăzi a fost cu totul altceva: astăzi el se simțea priceput și nu i-a mai fost silă nici de spuma care îi ieșea copilului din gură și nici de scrâșnetul teribil al dinților.
Ajunse între blocurile de ale căror gunoaie avea grijă și descuie mica gheretă unde își ținea lopețile. Se schimbă în salopete, apoi luă lopata și începu să încarce gunoaiele aruncate peste noapte pe lângă containere. La una din ședințele ținute cu toți administratorii de asociații, care foloseau același loc pentru gunoaie, s-a crezut că se poate renunța la serviciile lui.
— De ce să-i dăm o grămadă de bani unui om să pună gunoaiele în containere când, cu puțină educație civică, fiecare locatar ar putea să le așeze direct unde trebuie?
A fost concediat și cutiile poștale ale blocurilor din jur s-au umplut de fluturași chemând la responsabilitate civică. Peste trei zile l-au rechemat, pentru că locatarii se simțeau acum îndreptățiți să lupte, în felul lor, împotriva sistemului și lăsau absolut toate gunoaiele lângă containere. I-au mărit puțin salariul și i-au plătit abonamentul la troleibuz pentru că lumea se obișnuise cu el și, în curând, totul a reintrat în normal. Își făcuse și vreo câțiva prieteni: două mâțe, care păreau a fi de rasă după blana mătăsoasă pe care o aveau și după ochii albaștri, dar mai ales după mofturile pe care le făceau când venea vorba de mâncare. Răscolea câte o oră întreagă prin containere până să găsească ceva să le convină. Într-o vreme ajunsese să le cumpere câte o conservă, două cu mâncare pentru pisici, numai să nu le mai vadă cum îl privesc cu un reproș ascuns în ochii lor de un albastru glacial. Și chiar și atunci se simțea ca un servitor admis, după multe străduințe, să servească masa unor prințese de neam înalt. În timp ce le punea mâncarea în farfurii, mulțumea cerului că erau castrate, altfel nu știa cum s-ar fi descurcat cu o liotă întreagă de pisoiași cu mofturi princiare.
Erau și vreo trei câini prin preajma containerelor, dar cu ei era cu totul altă treabă: părea că nu aveau nevoie decât de puțin apă și mângâieri după urechi cât mai multe, pentru că mâncare păreau capabili să-și găsească singuri.
De vreo câteva luni se mai aciuase pe lângă el un țigănuș la vreo zece-doisprezece ani. A venit la început să-și încerce norocul la cerșit, dar Anton a început să râdă.
— Păi, la unul ca mine ți-ai găsit să ceri de pomană? De unde să-ți dau, mă copile, că prin buzunarele mele bate vântul!
A doua zi, văzându-l că insistă, l-a întrebat:
— Dacă tot nu mergi la școală, de ce nu încerci să câștigi tu singur niște bani, în loc să stai cu mâna întinsă? Ești destul de mare… lumea o să-ți mai dea câte ceva de milă un an, doi, cât mai ești mic, dar după ce crești nimeni n-o să se mai uite la tine și nu o să-ți mai dea nimic.
L-a învățat să strângă doze goale de aluminiu, au improvizat o mică presă, le turteau, apoi copilul le ciocănea cu un mic baros și le ducea la un centru de colectare a metalelor. Aluminiul din doze era plătit destul de puțin: la un kilogram abia primea doi lei, dar, cum lumea din cartier bea destul de multă bere, în fiecare zi se adunau câteva sute de doze. L-a învățat să aleagă cuprul din aparatele electrocasnice aruncate, care era plătit ceva mai bine, și încetul cu încetul puștiul a prins un pic de cheag. Erau zile în care câștiga și zece-douăzeci de lei. Într-una din zilele bune s-a întors parcă spăsit de la centrul de colectare și a spus:
— M-am întâlnit la centrul de colectare și cu alții copii care duc doze de aluminiu. Ei spun că-i dau omului de la gunoaie jumătate din bani… Dacă trebuie, îți dau și eu jumătate, numai să mă mai lași aici.
Anton a ridicat din umeri:
— Mă Stelică, dacă nu ți-am cerut până acum, n-o să-ți cer nici de aici înainte. Mă bucur că mai am și eu cu cine sta de vorbă cât e ziua de lungă. Numai să ai grijă ce faci cu banii… ajută-ți familia sau pune-i deoparte, pentru că va veni o vreme când lumea poate n-o să mai aibă nevoie de aluminiul din doze.
În ziua aceea, gândindu-se la întâmplările de peste zi, nu prea a avut timp de Stelică, dar acesta părea să știe când să tacă și când să vorbească, pentru că toată ziua a ciocănit îndârjit la dozele de aluminiu și a adunat aproape zece kilograme.
După-amiază, când să plece spre casă, Anton s-a spălat la robinetul din gheretă și iar i s-a părut că simte mirosul de scorțișoară. A cercetat cu atenție sacoșa în care își ținea lucrurile, dar nu a găsit nimic suspect. I-a dat-o și lui Stelică să o miroasă.
— Nu miroase sacoșa, îl contrazise copilul. Mata miroși, nea Antoane. Te-ai dat cu parfum. Ai vreo întâlnire? întrebă copilul râzând și se feri de lovitura pe care Anton se prefăcu că vrea să i-o dea, în joacă.










Capitolul 4

Un căpcăun în depărtare


Când Vasile Tudorache se visă prima dată pe treapta de la intrarea gării din Brașov, nu i se păru nimic ciudat în asta. Nu mai fusese prin gară de vreo cinci, șase ani, de când își condusese niște rude la tren. Dar, într-un fel, era conștient că era doar un vis, așa că i se părea normal să poată fi oriunde, fiindcă era doar un vis, nu? Mai puțin firesc i se păru să descopere că stătea așezat pe o treaptă, pe un carton, undeva pe lângă intrarea în gară, sprijinit comod de unul dintre stâlpii clădirii. Alături o femeie vindea covrigi calzi și, după modul în care se uita la el din când în când, cu o privire ușor complice, se vedea treaba că era obișnuită cu el acolo. După ce urmări ce se întâmplă în jurul lui, obișnuindu-se cu locul, își coborî privirea și, spre uimirea lui, văzu că are la picioare un suport din lemn, ca un scăunel mai mic, iar alături o cutie plină cu creme de pantofi și perii de toate felurile. Nu apucă să se gândească mai bine la asta, pentru că un pantof se și ivi pe scăunelul din fața lui, iar mâinile începură să i se miște parcă fără să vrea cu o dexteritate pe care nu și-o știa. Abia când termină de lustruit pantofii ridică privirea și văzu că de fapt își cunoștea foarte bine clientul, era un avocat din vecini, pe care îl mai întâlnea uneori, când ducea gunoiul, și care tocmai îi arunca o bancnotă în cutie. Avocatul se uită la el ușor disprețuitor și îi spuse din mers, în timp ce se îndepărta:
— Am auzit că ești șomer, dar chiar nu ai găsit altceva de lucru? Asta mi se pare degradant pentru pregătirea dumitale.
Abia după ce dădu colțul, Vasile se dezmetici, dar, cum nu mai avea cui să-i răspundă, își strânse înciudat cutia cu creme și perii și se pregăti să plece.
— Gata pe ziua de azi? întrebă femeia cu covrigeii, cu un glas cântat, și îi întinse un covrig cald.
— Gata, spuse el, parcă dintr-odată obosit. La cum lucrez eu, îmi ajunge câte un client pe zi.
Luă de la femeie covrigul călduț și, când se pregăti să muște din el, se trezi brusc. Câteva momente visul păru atât de real, încât mai căută o vreme prin așternuturi covrigul, apoi realiză că totul fusese doar un vis, așa că își începu ritualul din fiecare dimineață, căpătat de când era șomer. Se spălă, se îmbrăcă și se aranjă și, cu toate că nu prea avea gunoi în găleată, mai puse câteva ziare vechi în ea, ca să pară plină, și porni să ducă gunoiul, cu speranța secretă că se va întâlni cu avocatul, deși își dădea seama de absurdul situației. Chiar dacă avea să-l întâlnească, avea să-l salute la fel ca ieri sau ca în alte dimineți, că doar nu avea să se certe cu bietul om numai din cauză că acesta îi făcuse un reproș într-un vis. Totuși, gândindu-se mai bine, își aduse aminte că avocatul chiar îl întrebase ceva cu o zi înainte, dar oricât își frământă mintea, nu își putu aduce aminte despre ce anume vorbiseră. Probabil că banalitățile pe care le schimbă oamenii între ei în mod obișnuit, dar avu impresia că mai fusese ceva, așa, ca un început de ceartă, lucru care îl făcuse să se uite lung după el atunci când s-au despărțit.
„O să-mi aduc eu aminte până la urmă, dacă chiar o i fost ceva important“, mormăi el și goli găleata într-unul dintre containerele înșirate de-a lungul unui zid, apoi trase puțin de timp, doar, doar se va ivi în cele din urmă și avocatul, dar acesta nu-și făcu apariția. Se pregăti într-un târziu să ducă găleata înapoi în apartament, când văzu o femeie venind și ea tot cu o găleată cu gunoi. Din câte i se părea, aceasta locuia pe aceeași scară cu avocatul, așa că o întrebă:
— Bună ziua! Avocatul ăla care locuiește pe scară cu dumneavoastră… nu l-ați văzut cumva azi?
Femeia clătină din cap, în timp ce își golea găleata în container. Apoi păru să-și amintească:
— Aaa, vorbiți de domnul Angelescu? Nu, nu l-am văzut… de fapt nu l-am mai văzut de vreo câteva zile. Da’ de ce întrebați de el? Vreți să divorțați?
Soția lui era plecată de vreo trei, patru ani în Italia, la muncă, și vecinii din cartier au aflat cu câteva luni înaintea lui că ea și-a găsit pe cineva acolo și că nu se mai întoarce în țară.
— Nu, nici vorbă, răspunse el oarecum înciudat. Dar l-am visat azi-noapte… Se făcea că îi lustruiam pantofi, răspunse el cu un ton pe care și-l voia nepăsător.
— Dacă îi spuneți asta, precis o să vă ia mai ieftin la proces. Că am auzit că este tare scump. Dar, din câte am auzit, măcar nu pierde niciun proces, așa că omul poate chiar își merită banii. Poate că o bagă la părăsire de domiciliu pe soția dumneavoastră și vă rămâne dumneavoastră apartamentul.
În timp ce stăteau de vorbă, se auzi sirena unei salvări și, după numai câteva minute, mașina opri exact în fața blocului unde locuia avocatul.
— Oare ce s-o fi întâmplat? se întrebă femeia și își puse mâna la gură. Hai, să vedem!
Nu mai așteptă să vină și Vasile după ea, ci o porni cu pași grăbiți spre ambulanță, și începu să întrebe în stânga și în dreapta astfel că, până ajunse și el, era deja la curent cu toată întâmplarea.
Ambulanța venise chiar la avocat, care telefonase cu numai câteva minute în urmă anunțând că se simte foarte rău. Femeia știa de mai multă vreme despre el că este bolnav cu inima și că doctorii i-au interzis de ani buni să mai pledeze pe motiv că este o ocupație prea stresantă pentru boala lui, dar avocatul nu se îndura să se pensioneze. În numai câteva minute brancardierii au ieșit din bloc cu targa acoperită, și toți au înțeles că salvarea a ajuns prea târziu.
După plecarea mașinii, majoritatea celor adunați acolo au rămas să întoarcă moartea avocatului pe toate părțile, iar Vasile, încă impresionat de coincidență, se întoarse să plece, când se auzi strigat de femeia cu care stătuse de vorbă mai devreme.
— Domnule Tudorache… vă rog eu să nu mă visați la noapte! Sau, dacă tot mă visați, să nu îmi faceți pantofii.
Și, în ciuda atmosferei încordate, toată lumea începu să râdă, deși habar nu aveau de ce, iar femeia se apucă să le povestească despre visul lui.
Abia când se îndepărtă suficient ca să nu mai audă râsetele celor rămași în urmă încercă să rememoreze visul, dar nu i se păru că ar fi fost nimic în el care să anunțe moartea iminentă a avocatului.
— O simplă coincidență, își spuse el și, după ce lăsă găleata de gunoi în casă, porni iar prin oraș, pe la firmele care aveau afișate locuri de muncă vacante.
La fel ca în ultimele zile, nu găsi nimic, doar promisiuni vagi: „O să vă sunăm noi, dacă se ivește ceva!“ îi spuneau toți cei de la resurse umane. Se simțea inutil și aproape bătrân, deși de curând abia împlinise 33 de ani.
Pe drumul de întoarcere își cumpără ceva de mâncare și, când intră pe strada principală a cartierului în care locuia, avu senzația că toată lumea se uită ciudat la el.
„Proasta aia de femeie, o fi spus la tot cartierul că l-am visat pe avocat înainte să moară“, se gândi el și după ce intră în apartament trânti ușa, parcă puțin mai tare decât ar fi vrut.
Își pregăti o masă frugală, apoi se așeză la televizor și urmări fără niciun chef o comedie clasică. Căută în frigider și găsi un lichior de nuci, vechi de vreo trei luni. Mirosea cam ciudat, dar, din câte își aducea aminte, așa mirosea și când îi fusese oferit cadou, cu cine știe ce ocazie. Bău două pahare mari, unul după altul, cu gândul să se amețească și să nu mai viseze pe nimeni în noaptea următoare.


Capitolul 5

Cum se naște un căpcăun



Dormi mai adânc ca niciodată. Se trezi spre dimineață, cu gura uscată de sete. Un timp cochetă cu gândul să se întoarcă pe partea cealaltă și să-și continue somnul. Era sigur că setea i se trăgea de la paharele de lichior dulce-amărui, pe care le băuse mai mult forțat și, cum nu prea era obișnuit cu băutura, se pare că avea efecte ciudate asupra lui. Până la urmă nu mai rezistă, se dădu jos din pat, clătinându-se, și bău pe nerăsuflate o cană mare de apă.
„Bine, măcar așa nu o să mai visez pe nimeni“, își spuse el cu o urmă de satisfacție și se prăbuși înapoi în pat. După câteva minute o porni pe jos spre gară și abia când ajunse lângă treptele pe care îl așteptau cartonul și cutia cu perii și creme, își dădu seama că iar visează.
— Ai întârziat azi, îl atenționă femeia cu covrigeii.
Vasile clătină din cap obosit.
— Am băut cam mult aseară, spuse el spăsit.
Dar se feri să-i spună că era vorba de numai două pahare de lichior. Chiar și în vis își dădea seama că două pahare de băutură nu e o cantitate care să pună la pământ un bărbat ca el.
— Se vede, spuse femeia, compătimitoare, și îi întinse un covrigel cald.
În vis se făcea că vremea trecea puțin mai repede decât în realitate, așa că nu se miră când văzu că soarele era la un moment dat sus pe cer și că pe lângă el au început să treacă tot mai multe perechi de pantofi, dar nimeni nu părea dispus să se oprească la el. „Poate am norocul să nu se oprească nimeni azi la mine“, își spuse el și chiar atunci un pantof vișiniu, de damă, poposi pe suportul din fața lui. Când ridică ochii nu fu prea surprins s-o vadă pe vecina de ieri, care îl privea cu reproș.
— Și doar te-am rugat ieri să nu-mi faci pantofii, spuse ea plină de obidă.
Vasile căută în cutia cu creme și răsuflă ușurat.
— Oricum nu am cremă vișinie, așa că o să-i șterg doar cu o cârpă.
Femeia aprobă din cap fără să mai spună nimic și, după ce Vasile termină de curățat pantofii, urcă treptele spre gară, ținând în mână un bilet de tren.
— Crezi că ajută? întrebă femeia cu covrigeii și Vasile ridică doar din umeri.
Cât a depins de el, a făcut, își spuse, chiar și când se trezi în patul lui, mai târziu ca de obicei. Mai bău o cană de apă, apoi se pregăti iar de patrularea zilnică pe la firmele din oraș. Tot fără succes, la fel ca în fiecare zi, așa că atunci când reveni spre casă, își numără mărunțișul din buzunar cu mai multă grijă decât de obicei. Dacă vor mai urma câteva zile asemănătoare va trebui să accepte de lucru chiar și cu ziua. Dar asta ar fi însemnat pentru el cu adevărat o degradare. Se întrebă la un moment dat într-o doară dacă nu ar trebui să ia de bun visul cu gara. În fond, ar scoate probabil atât cât să-și asigure existența.
„Mâine o să mă duc până în gară să văd ce și cum“, își spuse el fără prea multă convingere și intră în micul magazin alimentar din cartier, să-și cumpere un pateu și o pâine.
Vânzătoarea de la chioșc era o fetișcană veselă, de vreo douăzeci de ani, care mereu glumea cu el, dar care acum îl privea cu ochii plini de spaimă, dar și de o curiozitate nedisimulată.
Îi dădu pâinea și pateul, după care, învingându-și spaima, întrebă cu glasul întretăiat:
— Nea Vasile, azi-noapte ai visat pe cineva?
Deși era doar cu zece ani mai în vârstă ca ea, fata îi zicea de multă vreme „nene“, poate așa, ca un fel de compromis, că doar nu era să-i zică „domnule“ unui șomer care mai lua pe datorie din când în când.
— Vecina aia a ta are gura cam bogată, nu? Dar am visat-o azi-noapte și i-am șters de praf pantofii, așa, ca să se învețe minte altă dată să mai vorbească prostii, spuse el vesel, încercând să o dea pe glumă.
Loredana, așa o chema pe fată, după cum scria cu litere de tipar pe eticheta de pe pieptul ei bogat, chicoti și, profitând de faptul că erau numai ei doi în magazin, îi spuse:
— Pe mine, dacă vrei, poți să mă visezi, dar te rog să nu mă visezi că îmi faci pantofii. Mai bine visezi că îmi faci altceva, șopti ea și, privind încă o dată spre ușă, să se asigure că nu vine cineva, îi luă o mână și i-o lipi de unul dintre sânii ei tari.
— Așa ceva, de exemplu, spuse fata și îi puse în punga cu pâinea și pateul încă o ciocolată și o sticlă de vin. Asta-i din partea firmei, spuse ea zâmbind și își mușcă buzele provocator. Poate trec diseară pe la dumneata să bem un pahar și să mai stăm de vorbă.
Vasile ieși buimăcit din micul magazin. De când se aflase că nevastă-sa nu mai vine din Italia, devenise destul de atrăgător pentru femeile din cartier și asta în ciuda faptului că era șomer, cel puțin așa îi spuneau vecinele lui. Și poate că nu atât pentru o legătură permanentă, cât mai ales pentru câte o aventură ocazională și numai firea lui molcomă a făcut ca micul lui apartament să nu se transforme într-un adevărat bordel.
Ajuns acasă, mâncă trei felii de pâine cu pateu, gândindu-se că, la câtă vâlvă se stârnise acum în jurul lui, ar fi putut lua orice pe datorie de la micul chioșc. Numai că ajutorul de șomaj venea tot mai târziu și curând avea să se termine și ăla, iar dacă Vasile ura ceva, ura să rămână dator. Altădată mai ieșea după-amiaza în parc, mai schimba o vorbă, mai juca o partidă de șah, dar astăzi chiar că nu avea niciun chef, cu tot soarele care strălucea pe cer.
Se dezbrăcă, apoi privi apatic la știri, pe urmă la filmele după-amiezii, și era gata să ațipească la un documentar de pe Discovery, când se auzi soneria la ușă. Se ridică să răspundă și, cum întârzie să oprească sonorul de la televizor, pe lângă sonerie cineva începu să bată cu putere în ușă.
— Vin, vin, spuse el, trăgându-și din mers o pereche de pantaloni și, când deschise ușa, văzu o Loredană palidă și emoționată, care aștepta cu o sacoșă în brațe.
Păru incapabilă să spună ceva câteva clipe lungi, apoi îl întrebă mușcându-și buzele:
— Nu mă poftești să intru?
— Scuze, făcu încurcat Vasile, dar să știi, la mine este cam deranj. Mă pregăteam de culcare și chiar nu mă așteptam la vizite la ora asta. Am crezut că glumești când ai zis că o să vii… nu că nu ai fi binevenită, adăugă el, văzând cum ochii ei se întunecă.
Îi făcu loc să treacă și o urmări tăcut cum intră în bucătărie și puse sacoșa pe masă, după ce împinse la o parte farfuriile murdare rămase acolo de câteva zile. Găsi o cârpă, șterse firimiturile de pâine, apoi începu să scoată una după alta bunătățile din sacoșă.
După ce termină, se întoarse spre Vasile și se apropie de el, mușcându-și buzele ca și cum ar fi frământat-o o întrebare.
— Spune, o încurajă el. Care-i problema?
— Pot rămâne aici noaptea asta? întrebă ea, privind rușinată în jos.
Se apropie și mai mult de el, aproape atingându-l, apoi șopti iar:
— Pot?
Vasile desfăcu larg brațele, arătând în jur.
— Poți, bineînțeles că poți, numai că nu pricep ce te-a apucat așa, dintr-odată. Că doar nu te-oi fi îndrăgostit brusc de mine.
Profitând că el era cu brațele desfăcute, se apropie și mai mult de el și-l luă brusc în brațe, și Vasile deveni conștient de trupul tânăr care se împingea în el. Gura ei cu buzele roșii ca focul se ridică spre fața lui și, înainte să-și dea seama ce se întâmplă, îl sărută. Nici nu își dădu seama cum au ajuns în dormitor și cum s-a desfășurat totul, deși avu clar la un moment dat senzația că era folosit și manevrat.
După ce totul s-a terminat și au început să respire iar normal, Vasile se întoarse spre ea.
— Și acum spune-mi! De ce vrei să rămâi noaptea asta aici? Te-ai certat cu părinții?
Loredana își trase un colț al cearceafului peste față și șopti de sub el:
— Nu spun!
— Va trebui să spui până la urmă, așa că mai bine fă-o mai devreme decât mai târziu, spuse el și trase cearceaful de pe ea.
Deși nu era nici vorbă de amenințare în vocea lui, fata făcu ochii mari și spuse repede:
— A murit tanti Mia. A călcat-o o mașină azi după-amiază și a murit în drum spre spital.
— Cine este tanti Mia? întrebă el, dar își dădu seama chiar în timp ce punea întrebarea. Femeia pe care am visat-o eu azi-noapte, spuse el, și acum era mai mult o constatare decât o întrebare.
Fata încuviință doar din cap, tăcută, dar el tot nu era lămurit.
— Bun, și asta tot nu explică de ce vrei tu să dormi aici dacă a murit femeia aia. Ce legătură are una cu alta?
Fata oftă, apoi spuse:
— Până acum, pe toți cei cu care ai vorbit mai mult ziua, în noaptea următoare i-ai visat că le făceai pantofi. Și numai o zi mai târziu au murit.
Își strânse iar cearceaful sub bărbie, iar ochii i se umeziră.
— Eu nu vreau să mor, chiar nu vreau să mor. Sunt prea tânără ca să mor… Mai bine te țin treaz toată noaptea, ca să fiu sigură că nu mai visezi pe nimeni… sau cel puțin nu pe mine.
Văzând îndoiala de pe fața lui, lepădă de tot cearceaful și se ridică în picioare în pat, arătându-se în toată splendoarea celor douăzeci de ani.
— Nea Vasile, mie de multă vreme îmi place de tine, dar nu am avut ocazia să-ți spun până acum, începu ea să vorbească precipitat. Acum nu-mi mai pasă ce zice lumea…
Vasile o lăsă să vorbească, apoi clătină din cap fără să spună nimic, luă un prosop și plecă să facă un duș. La sfârșit dădu drumul la apă rece, cu gândul să-și limpezească mintea: prea multe se întâmplaseră în prea puțin timp.
O lăsă apoi pe Loredana să facă duș și se duse în bucătărie, privind la pachetele întinse de fată pe toată masa. Pe când se uita la o sticlă de vin din cele aduse de Loredana, un gând năstrușnic îi trecu prin minte: avea impresia că este căpcăunul cartierului, căruia locuitorii îi aduceau ca jertfă bucate alese, băuturi fine și chiar și o fecioară. „Mă rog,“, recunoscu în sinea lui, „fecioara e mai mult nimfomană decât fecioară, dar totuși, până la un punct, paralela se poate păstra“. Toate astea pentru a-i potoli furia, probabil. Atât că el nu se simțea deloc furios, ci doar nedumerit. În mod sigur era doar o simplă coincidență în faptul că el visează pe cineva care moare a doua zi. Sau poate că dezvoltase o sensibilitate aparte și putea depista cu o zi înainte persoanele care urmau să moară. Își aducea aminte că citise în adolescență despre un vrăjitor sau șaman care își dezvoltase un așa-numit miros al morții, depistându-i din timp pe cei ce urmau să moară, dar nu își putu aminti nici în ruptul capului despre ce carte era vorba.
Între timp Loredana ieșise de la duș și se plimba mai mult goală prin fața lui, zâmbindu-i din când în când provocator, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva asta era o tactică: să-l țină tot timpul excitat, în așa fel ca să uite de preocupările lui morbide.
Deschise frigiderul și începu să așeze din bunătățile aduse de ea, care – subconștientul lui nu putea uita asta – erau toate menite să-i mute gândul de la visele cu pantofi.
Până la urmă s-au culcat, deși numai somn nu a fost acela: dormind, fata avea tendința să-i tragă capul între sânii ei, probabil ca să fie sigură că n-are timp de vise prostești.
Dimineața nu și-a adus aminte nici de câte ori au făcut dragoste și nici dacă a ațipit vreun pic. Oricum îl usturau ochii de nesomn, așa că, după ce Loredana a plecat la chioșcul ei, a lăsat jaluzelele și a adormit aproape instantaneu. S-a trezit puțin după ora prânzului, fără să se simtă cu mult mai odihnit, și, aproape frânt, și-a făcut un sendviș cu ce a găsit prin frigider, fiindcă nu a găsit în el puteri să-și încălzească ceva. După ce a mâncat cu noduri sendvișul, a încercat să-și amintească dacă a visat ceva. Nimic! Nada! O foaie de hârtie mare, albă, presărată ici și colo cu sâni tari și mușchi fesieri rotunzi și bine reliefați.
După ce a ieșit din casă s-a simțit dator să intre și pe la magazinul fetei să o vadă și să mai vorbească cu ea. Mai erau câțiva clienți, dar s-au risipit ca duși de vânt când l-au văzut.
— Ei, cum este? l-a întrebat fata, cu ochi strălucitori. Ai mai visat ceva?
— Nimic, poți să stai liniștită. Deși am adormit după ce ai plecat tu, tot nu am visat nimic. Am dormit ca frânt, de parcă am tăiat lemne, spuse el și simți cum roșește puțin.
— Ei, nu chiar lemne, ci numai niște lemnișoare, spuse ea șoptit și îi luă mâna și și-o puse iar pe sân. Și nu le-ai tăiat, ci numai le-ai strâns, spuse ea zâmbind.
Cineva vru să intre în magazin, dar, văzând scena prin geam, se precipită înapoi, încât era gata să cadă pe scări.
— Diseară vin iar, spuse fata cu un amestec de amenințare și de promisiune. Și vreau tot de șase ori, ca și azi-noapte.
„De șase ori într-o noapte“, își șopti Vasile în timp ce cobora scările. „Doar să mai chem vreo două ajutoare…“
Se îndreptă ca în vis spre micul parc dintre blocuri, fiindcă azi nu se simțea în stare să hoinărească în căutarea unor iluzorii locuri de muncă.
Se așeză la o masă de șah liberă, dar nu găsi pe nimeni să joace cu el, până când fostul lui profesor de matematică îl lămuri:
— Drăguță, azi nu ai să găsești pe nimeni dispus să riște o partidă de șah cu dumneata. Dacă te bate… poate te superi și cine știe ce idei îți mai vin, după cum vorbește lumea. Dacă se lasă bătut, iar nu este bine, că îți vin alte idei… Mai bine renunță azi la șah. Cu atât mai mult că am auzit că ai alte preocupări, mai lumești.
Președintele asociației de locatari, un om care nu îl putuse suferi niciodată pe Vasile, deși nu ar fi putut spune de ce, pufni zgomotos.
— De șase ori pe noapte, auzi la el. Dacă o fi și adevărat, atunci chiar c-a devenit nepericulos. Mâncat bine, băut bine, drăgălit bine, cui să-i mai ardă de lustruit pantofi?
Și un hohot de râs general îi însoți vorbele.
Vasile așteptă să se facă liniște, apoi se ridică de la masă și, când trecu pe lângă președinte, îl întrebă scurt:
— Te mănâncă, ai?
Și îl privi pe om doar atât cât să vadă cum devine alb ca varul la față, apoi plecă tăcut, urmărit de privirile tuturor.
O luă pe jos până în centrul orașului, unde nu îl cunoștea nimeni și se putea plimba liniștit, fără să se simtă urmărit de privirile tuturor. Bău o cafea la o terasă, mai pierdu un timp vremea pe strada comercială, apoi vrând, nevrând, se întoarse spre casă și imediat cum intră în cartier simți atmosfera oarecum ostilă de care era înconjurat. Dacă era zărit din vreme, era ocolit, dar dacă era văzut prea târziu pentru a mai fi evitat, era salutat de bărbați și femei de care nu-și aducea aminte să-l fi salutat până atunci. O făceau neutru, cu privirile plecate și preocupați de lucruri mărunte: priveau la ceas, își verificau conținutul buzunarelor sau își numărau cu grijă mărunțișul: orice, numai să nu fie nevoiți să-i întâlnească ochii.
Ajuns acasă, își prepară o supă rapidă dintr-un plic adus de Loredana, apoi se trânti în fotoliu, urmărind cu ochii aproape închiși știrile. Deși era normal să nu se vorbească despre el și despre „talentul“ lui, parcă se simți puțin dezamăgit.
„Mai e timp“, gândi el și alunecă într-un somn adânc și fără vise, din care îl trezi peste vreo oră soneria.
Era Loredana, care de data asta avea două sacoșe cu ea: căpcăunul cartierului trebuia hrănit și nu s-ar fi mirat deloc să audă că fata, cu spiritul ei întreprinzător, făcea o chetă de la toți cei care călcau pragul micului magazin alimentar, pentru a asigura astfel liniștea tuturor.
E adevărat că toate apartamentele din cartier erau cam la fel, astfel că fata se adaptă cu ușurință la micul lui apartament, de parcă ar fi locuit acolo de când lumea. Pe lângă asta, Vasile nu se putu abține să nu observe că fata era sprintenă și hărnicuță, astfel că în mai puțin de o oră curăță lună în bucătărie și dinspre aragaz începu în curând să miroasă a mâncare adevărată.
După ce au terminat de mâncat, s-au așezat la televizor și, simțind cum Loredana se cuibărește în brațele lui, aproape că începea să regrete anii pe care și i-a petrecut singur în așteptarea unei femei pe care o bănuise de la bun început că pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nu apucă să adâncească prea mult ideea, că se auzi soneria. Fata se strecură din brațele lui ca o zvârlugă și-i spuse:
— Stai liniștit, că mă duc eu să văd cine este.
Din holul de la intrare s-a auzit sunetul înăbușit al vocilor, apoi Loredana a strigat tare, ca să se audă:
— Te caută un polițist… Ce fac, îi dau drumul?
Vasile rămase un timp blocat, dar apoi, rememorând ultimele zile, își spuse că era firesc ca întâmplările din cartier să ajungă până la urmă și la urechile poliției.
— Da, poftește-l înăuntru, spuse el și își aranjă cât de cât hainele, de care Loredana, în scurtul răgaz cât au stat la televizor, începuse să tragă.
La ușă aștepta un polițist în uniformă care îi părea vag cunoscut: probabil că era sectoristul cartierului, dar, cum nu avusese până acum probleme cu poliția, era normal să nu îl cunoască prea bine.
— Să trăiți! spuse acesta cu voce sonoră. Agent Postolache mă numesc și am venit la dumneavoastră pentru a rezolva o mică problemă. La Poliție este înregistrată o reclamație pe numele dumneavoastră și, cum tot am avut drum prin cartier, m-am gândit că o putem rezolva direct, ca să nu vă mai deranjăm cu o invitație la secție pentru o declarație în acest sens.
Cum Loredana eliberase deja masa din bucătărie, Vasile l-a poftit pe agent acolo. Agentul, în ciuda faptului că voia să pară calm și sigur pe el, se vedea că era ușor timorat. Scoase din mapă, cu mâini care tremurau ușor, o foaie de hârtie pe care erau scrise vreo cinci, șase rânduri, nu mai multe.
— Spuneți, făcu Vasile și privi mai atent foaia de hârtie, dar agentul o trase discret spre el, astfel că nu putu distinge semnătura.
— Ei bine, făcu agentul Postolache, încurcat, sunteți reclamat pentru faptul că dacă cineva vă supără în cursul zilei, în cursul nopții îl visați într-o anumită postură care ulterior îi produce moartea.
— Cine a putut să scrie prostia asta? întrebă Loredana revoltată și întinse mâna să apuce foaia, dar agentul fu mai rapid decât ea și puse hârtia înapoi în mapă.
— Nu avem voie să arătăm…, începu agentul să vorbească, dar Loredana îl întrerupse brusc.
— Nu zău, spuse ea, prinzându-l pe Vasile de după talie cu un braț posesiv. Și atunci, bărbatul meu la cine o să se gândească la noapte? La ăla care l-a reclamat, pe care nu îl cunoaște, sau la dumneata, care stai aici ca o momâie și nu vrei să-i arăți o amărâtă de reclamație?
Un timp, niciunul dintre ei nu a mai spus nimic și, în timp ce întrebarea fetei plutea în aer, Vasile a văzut cum pe fruntea și pe buza de sus a agentului au apărut brusc broboane de transpirație. Aproape că i se făcu milă de el când văzu cum începe să tremure și cum, parcă fără să vrea, scoase reclamația din mapă.
Loredana i-o smulse din mână și o citi cu ochi lacomi.
— Eram sigură! spuse ea cu năduf. E scârba aia de președinte de asociație.
Îi înapoie hârtia agentului și se întoarse spre Vasile, cu ochii scânteind.
— Popescu Nicolae se numește… și la noapte chiar te rog să-l visezi. Așa, ca să se învețe minte! Dar ce își închipuie el?
Polițistul se ridică în picioare cât era el de înalt, dar se vedea că tremura, era palid la față, părea cu totul depășit de situație. Își închise mapa și spuse cu glas stins:
— Un pahar cu apă, vă rog, dacă se poate…
După ce bău cu înghițituri mari, se îndreptă cu pași pe care și-i voia hotărâți spre ieșire, de unde se mai întoarse încă o dată spre Vasile.
— Ați văzut că noi nu… vreau să zic am avut toată bunăvoința, dar reclamațiile au număr de înregistrare și trebuie rezolvate într-un fel sau altul.
Vasile dădu să spună ceva, dar Loredana îi luă iar vorba din gură:
— Du-te liniștit, că nu are nimeni nimic cu dumneata. Iar cei care nu au loc de noi, o să vadă ei…
Agentul salută ușurat și Loredana închise furioasă ușa după el, apoi se întoarse spre Vasile.
— Hai în pat. Astăzi ești la regim: o singură dată, cel mult de două ori, apoi te rog să te culci și să-l visezi pe nesimțitul ăla.
A doua zi de dimineață, când s-a trezit, Loredana era întoarsă spre el și îl privea cu ochii sclipind de curiozitate.
— Ei, cum e? L-ai visat?
Da, îl visase, și când i-a spus asta fetei a obținut o explozie de bucurie din partea ei și încă o scurtă partidă de sex înainte de a pleca la lucru.
Când a ieșit pe ușă l-a sărutat radioasă și i-a spus:
— Abia aștept să-l întâlnesc pe boșorogul acela libidinos și să-i spun că l-ai visat. Ieri a venit pe la mine pe la chioșc și a început să facă mișto de mine… nici nu pot să zic ce cuvinte urâte a folosit. Să-l mai văd acum ce zice!
Și a fugit iute pe scări înainte de-a apuca el să-i mai zică ceva.
Vasile a rămas toată ziua în casă, fiindcă nu avea chef să iasă și să înfrunte privirile speriate sau ostile ale oamenilor. Se uită câteva ore la televizor, fără să fie atent la emisiuni. Nu avea chef de nimeni și începea să se întrebe dacă fusese o idee bună să o primească pe Loredana în casă. Viața lui o lua oricum razna, și fără să mai pună ea paie pe foc. Tocmai se gândea la o metodă delicată de a-i face vânt din viața sa, când sună telefonul.
Ridică precaut receptorul, de parcă s-ar fi așteptat la cine știe ce vești proaste. Era Loredana, care deborda de fericire.
— Gata, s-a rezolvat! spuse ea veselă și Vasile avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama la ce se referea fata.
Căută pe pipăite un taburet pe care îl știa lângă telefon și se așeză bâjbâind. Respiră de câteva ori adânc, încercând să-și revină, apoi întrebă cu glas stins:
— Cum s-a întâmplat?
De la celălalt capăt al firului se auziră câteva voci, apoi fata îi răspunse:
— Acum a venit cineva și mi-a adus vestea: cică s-a aruncat de pe blocul turn. A lăsat și un bilet că se sinucide pentru că nu mai poate suporta tensiunea și că se așteaptă să moară din moment în moment din cauză că l-ai visat tu.
Vasile analiză un moment informația, apoi spuse:
— Asta nu este bine, nu este bine deloc. Iar o să am probleme cu poliția.
— Ba este bine, spuse Loredana, calmă. Bilețelul este la mine. Prietenul nostru, știi tu cine, mi l-a adus. A spus că este posibil ca președintele să aibă lipsă în gestiune și de asta să se fi sinucis. Cel puțin asta o să fie varianta oficială. Și… lasă asta, am o surpriză mare pentru tine când vin acasă.
Vru să întrebe despre ce este vorba, dar parcă Loredana ar fi ghicit ce are de gând, pentru că spuse repede:
— Nu mă întreba, pentru că nu am de gând să-ți spun. Dar atâta să știi: că este o surpriză foarte plăcută.
Ros de curiozitate, dar și de puțină teamă, fiindcă nu era prea sigur că avea aceleași motive de bucurie ca tânăra fată, așteptă cu nerăbdare să treacă timpul, astfel că, atunci când aceasta sună la ușă, el era deja cu mâna pe clanță să-i deschidă.
Cum iar era încărcată ca un brad de Crăciun, o ajută să pună plasele și pachetele pe masa din bucătărie, așteptând veștile. Mai întâi fata îi dădu biletul președintelui de asociație, apoi, după ce el îl citi, îl luă înapoi și îi dădu foc deasupra chiuvetei. Lăsă să curgă apa peste cenușa biletul, se asigură că nu a rămas nicio urmă și abia apoi se întoarse spre Vasile.
— Așa m-a învățat să fac știi tu cine. A zis că este mai bine așa… Dar vestea cea bună nu este asta, ci…
Cu gesturi de prestidigitator scoase dintr-o plasă o cutie pătrățoasă de carton, care avea într-o parte o fantă.
Cum Vasile nu pricepea, Loredana luă un cuțit și desfăcu cu dexteritate capacul și o mulțime de plicuri căzură pe masă.
Vasile făcu ochii mari și luă unul la întâmplare; înăuntru erau cinci hârtii de o sută, aproape cât șomajul lui pe o lună, și un bilet – „Pentru domnul Vasile, multă sănătate din partea lui Alexandru Păun.“
Mai luă un plic și în el găsi de data asta șapte hârtii de o sută și un bilet asemănător, tot din partea unui om pe care nu îl cunoștea.
— Ce-i asta? întrebă el pierdut. Ce naiba se întâmplă, Loredana?
— Nimic, făcu fata, inocentă. Oamenii vor să se asigure că sunt în relații bune cu tine. La început au venit câțiva de dimineață și se tot chinuiau să-mi bage plicuri în buzunarul de la piept. Ei, atunci când mi-am dat seama că vor fi mai multe, am lipit o cutie de carton și le-am spus să le pună acolo. Hai să-i numărăm.
De numărat, i-a numărat numai Loredana, pentru că el era prea buimăcit ca să o poată ajuta; a privit la fată cum așeza fișic după fișic. A clătinat nemulțumită din cap când a găsit un plic cu numai două sute în el, apoi, într-un târziu, a făcut totalul și Vasile a rămas șocat când a auzit suma. Oare chiar atât de speriată de el era lumea din cartier?
— Parcă aș număra darul de nuntă, se bucură Loredana. Deși nu știu dacă atunci când o să mă mărit o să strâng un asemenea dar de nuntă. Poate numai dacă mă iei tu de nevastă…, aruncă ea șăgalnic, dar îi privi atent ochii ca să vadă cum reacționează.
Vasile se prefăcu preocupat de unul dintre bilețele, ca să nu fie nevoit să-i răspundă, mai ales că lui i se părea că plicurile seamănă mai puțin a dar de nuntă, cât a acatist ciudat și păgân.




Capitolul 6

Un sfânt cu probleme

Au trecut câteva zile cu Anton aerisindu-și zilnic micul apartament dimineața, încercând să scape de mirosul de mirodenii, iar cât era ziua de lungă încărca gunoaie în containere sau ciocănea doze de bere ca să-l ajute pe Stelică. Într-una din zile, tocmai se pregătea să plece spre casă când văzu că se apropie de ghereta lui președintele de asociație, și Stelică se făcu nevăzut în spatele gheretei știind că nu este foarte bine văzut de conducerea asociației.
Abia când președintele se mai apropie, văzu că este însoțit de o femeie și de un copil care îi păreau cunoscuți. Când se mai apropiară își dădu seama că erau femeia și copilul din troleibuz, de acum câteva zile. „Oare ce s-o fi întâmplat?“ se întrebă îngrijorat și ieși în întâmpinarea lor.
— Domnule Vlădăreanu, începu președintele, abrupt, așa cum îi stătea în obicei, doamna te caută de câteva zile dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles prea bine. Nici nu te cunoștea după nume, a aflat de la niște cunoscuți doar unde lucrezi. Sper că nu sunt probleme.
Femeia, care își strângea sub braț copilul, se întoarse repede spre omul de lângă ea.
— Nu, nici vorbă, domnule dragă. Voiam doar să-l găsesc pe domnul… Vlădăreanu, să-i mulțumesc că mi-a vindecat băiatul.
Buzele președintelui se strânseră până ajunseră ca o linie subțire și făcu un gest cu mâna ca și cum ar fi expediat toată problema spre containerele de gunoi.
— Și, te rog, fără misticisme și vindecări miraculoase în asociația mea… altfel voi fi nevoit să mă dispensez de serviciile dumitale.
Și se depărtă grăbit.
Femeia se apropie de Anton și vru să-i apuce mâna dreaptă și să i-o sărute, dar el îl auzi pe Stelică chicotind printre containere și și-o smuci ca arsă de foc.
Cu ochii în lacrimi, femeia începu să vorbească:
— Nici nu știu cum să vă mulțumesc pentru binele pe care ni l-ați făcut. De când l-ați atins atunci pe cap pe Mihăiță, nu a mai avut nicio criză. Și nici medicamente nu i-am mai dat… toate analizele i-au ieșit curate. Doctorii s-au mirat și nu știu ce să creadă. Spun că așa ceva n-au mai pomenit.
Se scotoci în buzunar și scoase un fișic de bani, pe care i-l întinse lui Anton.
— Noi nu prea mai avem bani acum, că am cheltuit o grămadă cu boala copilului, dar am împrumutat ca să ne putem revanșa într-un fel.
Anton rămăsese încremenit, apoi împinse înapoi mâna femeii.
— Doamnă, eu nu i-am făcut nimic copilului dumneavoastră. I-am masat puțin fruntea ca să-i treacă amețeala. Poate că este o coincidență… Copilul este tânăr, organismul lui este rezistent, o fi învins în cele din urmă boala singur.
Privi spre copilul care se uita la el cu ochii mari și, fără să vrea, îl mângâie iar pe cap, făcându-l să zâmbească.
Se întoarse iar spre femeie.
— Vă rog să nu mai spuneți la nimeni așa ceva. Vedeți ce șefi ciudați am! Vreți să mă dea afară?
— Cum vreți dumneavoastră, domnule Vlădăreanu, spuse femeia șoptit. Dar nu vă supărați că vă spun… nu ar trebui să stați aici, printre gunoaie, dacă aveți darul acesta. Ar trebui să vindecați lumea.
— Nici vorbă de așa ceva! se împotrivi Anton. A fost o simplă coincidență.
Și privi printre containerele de gunoi, de unde Stelică nu mai chicotea, ci îl privea cu ochii mari.
Femeia dădu să plece, dar se întoarse și îi spuse ridicând din umeri:
— Spuneți ce vreți, dar pe mine nu mă păcăliți… nu vedeți că și aici, înconjurat de gunoaie, totul în jurul dumneavoastră miroase a smirnă și a tămâie?
Și plecă trăgând după ea copilul, care tot întorcea capul spre Anton, până au trecut amândoi de colțul blocului și nu s-au mai văzut.
„A scorțișoară miroase, femeie, nu a smirnă!“ spuse el șoptit în urma lor, dar acum își dădu seama că mirosul din preajma lui era mai greu și mai persistent decât cel de scorțișoară. Cum Stelică considerase că este mai bine să plece fără să-i spună nimic, își luă și el sacoșa și plecă acasă.
Abia intrat în apartament, închise geamurile, convins și el până la urmă că mirosul vine din el. Făcu o baie fierbinte și se frecă îndelung cu cel mai aspru burete pe care îl găsi, apoi se șterse bine cu un prosop nou, pe care îl cumpărase de curând. Se înfășură cu el și intră în dormitor să se îmbrace, când simți un fulger prin ceafă.
„Ce poate să fie asta?“ apucă el să se întrebe când își simți dinții clănțănind, apoi văzu patul urcând spre el cu viteză și totul în jur se scufundă în întuneric.
Când se trezi, prin geamul de la dormitor se strecurau ultimele raze ale soarelui înainte de a apune, iar el se simțea slăbit așa cum nu se simțise nici atunci când avusese o gripă severă, cu mulți ani în urmă. Probabil că s-a prăbușit mai întâi în pat, de unde s-a rostogolit apoi pe covor, unde se vedea o pată mare. La gură avea urme de sânge, probabil de când se mușcase de buze, așa că se deplasă cu greutate în baie și se sperie de chipul cadaveric care îl privi din oglindă.
„A fost apa prea caldă“, își spuse el, apoi, după ce curăță de bine, de rău, merse în dormitor, se culcă și adormi brusc, având, ca niciodată, un somn greu și fără vise.
Ajuns a doua zi la muncă, primul lucru a fost să-i explice lui Stelică să-și țină gura dacă vrea să-l mai păstreze pe lângă el. Copilul avea o limbă ascuțită și o minte brici, iar întâmplările zilei de ieri în mod normal i-ar fi furnizat un subiect, pe marginea căruia să discute zile întregi. De parcă ar fi priceput despre ce este vorba, copilul a tăcut îndârjit toată ziua, ciocănind cu spor o grămadă bunicică de doze de bere. Le-a lăsat deoparte abia spre după-amiază și aproape se făcuse ora de plecare când cineva a adus cu un cărucior o canapea destul de bună, cu gând să o arunce pentru că, așa spunea, își luase alta. Avea doar câteva arcuri rupte și Stelică, care cine știe pe ce pat dormea acasă, a fost foarte interesat de ea. A încercat mai întâi să împingă cu o rangă arcurile rupte înapoi sub pânză, apoi a încercat să le lege cu o sârmă găsită prin apropiere.
Anton nu și-a dat seama ce se întâmplă până când nu l-a auzit pe Stelică țipând. A lăsat repede din mână lopata cu care încărca ultimele gunoaie și s-a repezit spre copil. Una dintre sârmele pe care le folosise ca să lege arcurile era ruptă, iar arcul eliberat a țâșnit și s-a înfipt în brațul subțirel al copilului, lăsând o urmă sângerie pe pielea tuciurie. Când a privit spre rana băiatului și-a dat seama că este mai gravă decât a crezut la prima vedere: arcul, când a zvâcnit să se elibereze, luase și o bucată bună din pielea și carnea de pe braț. Stelică avea fața cenușie și abia se mai ținea pe picioare, încât cu greu a reușit să-l tragă lângă robinet și să-i spele rana.
— Trebuie să te ducem la spital să-ți coasă rana, Stelică, i-a spus Anton după ce a curățat rana și a văzut cât de adâncă este. Altfel o să te infectezi și cine știe ce mai poți păți. Nu te uita, că eu o să încerc să-ți potrivesc pielea peste rană și să te leg cu ceva, apoi am să chem Salvarea.
— Nu vreau la spital, nea Anton, șopti Stelică cu glas stins. Mi-e frică de spital! Nu vreau acolo, că o să-mi taie mâna.
Și Anton își aminti că, odată, copilul îi povestise de un vecin de-al lui care tot așa se lovise la mână, iar doctorii, când rana s-a infectat, nici una, nici alta, i-au tăiat direct brațul în loc să încerce să i-l vindece.
În timp ce vorbeau, mâinile lui Anton se mișcau parcă singure și așezau cu grijă pielea peste rană.
Mirosul de scorțișoară sau ce o fi fost se simți dintr-odată mai puternic și copilul suspină:
— Parcă nu mă mai doare așa de tare. Poate că îmi trece dacă mă pansezi fără să mă mai duci la spital.
Anton clătină din cap neîncrezător, dar când își luă mâna de pe rană sângele nu mai țâșnea și pielea părea destul de bine prinsă. Fără să vrea, mai mângâie puțin brațul tuciuriu, apăsând și masând, și simți o căldură ciudată irizând din rană. Puse iar brațul sub șuvoiul de apă și curăță tot sângele din jurul rănii, ca să vadă mai bine. O linie albicioasă puțin mai groasă ca o ață era tot ce mai rămăsese din rana urâtă de acum câteva minute. Dădu drumul brațului, apoi se șterse de apă pe mâini și privi încruntat spre locul unde fusese rana.
— Cred că nu a fost așa de gravă cum mi s-a părut la început, spuse el cu un început de teamă în voce.
Pipăi linia subțire unde fusese rana și continuă:
— Și ai mare noroc că ești bun de carne. Uite ce repede ți s-a închis.
Stelică îl privea cu ochii mari, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar el îl opri.
— Să nu spui la nimeni nimic, auzi?
Și lăsă cele câteva grămezi de gunoi care mai erau pe jos printre containere, se îmbrăcă grăbit și plecă spre stația de troleibuz ca dus de vânt.
A ajuns acasă fără să-l mai oprească nimeni pe drum și, abia intrat în apartament, se dezbrăcă, dar evită să mai facă baie, ca să nu inițieze de la căldura apei o nouă criză de epilepsie. Preventiv, se așeză în pat și luă o carte să citească. Apucă să răzbată cu greu prin vreo două pagini, pentru că nu-i stătea gândul la citit, când se simți luat de frisoane și își auzi iar dinții clănțănind. Când se trezi peste câtva timp își dădu seama că se scăpase pe el și udase patul, iar el era plin de sânge. Se târî cu greu până în baie, să estimeze dezastrele. Spre uimirea lui, de data asta nu-și mușcase nici buzele și nici limba. Abia când ridică brațul văzu că avea o rană destul de adâncă și care încă sângera abundent.
„Fi-ți-ar canapeaua de râs, Stelică“, mormăi el înciudat. „Ai scăpat tu, dar uite că m-a tăiat pe mine.“ Deși nu își amintea în ruptul capului când anume se tăiase. Probabil că în timp ce îl doftoricea pe copil atinsese și el din greșeală capătul ascuțit al arcului oțelit.
„Va trebui să am mai multă grijă altă dată“, gândi el după ce își obloji de bine, de rău rana. „Mai ales că nici nu am carnea așa de bună ca țigănușul“, oftă el, văzând că rana rămâne deschisă și a fost nevoie să o lege strâns cu un bandaj, ca să-i țină marginile lipite și să oprească sângerarea. Încercă să mănânce ceva, dar nu putu înghiți nimic, așa că se puse pe căutat și până la urmă găsi într-un dulap o față de masă veche, din mușama, pe care o așeză pe pat, sub cearșaf, după ce schimbă așternuturile. Nu știa să fie predispus la atacuri de epilepsie și înainte de culcare căută în bibliotecă și citi capitolul despre epilepsie dintr-o carte medicală pe care o cumpărase pe vremuri soția lui. Află astfel că epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descărcări bruște și intense de activitate electrică în creier, manifestându-se clinic prin convulsii care afectează controlul vorbirii, al vederii sau chiar al stării de conștiență. Deși epilepsia este uneori urmarea altor boli, de cele mai multe ori cauza este necunoscută.
„Poate că exista în stare latentă în mine și s-a declanșat de la băiatul ăla pe care l-am întâlnit în troleibuz“, se gândi el înainte de culcare. „Nu-i nimic, bine că i-a trecut copilașului. Eu mă voi descurca și cu asta cât mai am de trăit!“ apucă el să-și mai spună înainte de a se cufunda iar în somnul greu și cleios.
A doua zi, primul lucru pe care îl făcu atunci când ajunse la lucru fu să controleze rana lui Stelică, dar abia-abia dacă se mai vedea ceva și numai dacă știai unde să te uiți. Acasă, înainte de a pleca, își schimbase bandajul și văzuse că rana tot nu avea de gând să se prindă, așa că trebuia să dea cât de curând o fugă la spital, să fie cusut. Încercă să lucreze și să nu țină seama de durerea tot mai sâcâitoare din braț, dar mai ales încercă să o ascundă de Stelică, fiindcă nu avea deloc chef de eventualele lui întrebări. De data asta făcu un efort suplimentar și termină curățenia în jurul containerelor la timp, ca să nu găsească niciunul din conducerea asociației vreun motiv de nemulțumire.
La plecare, când ajunse în stație și se amestecă cu lumea care aștepta troleibuzul, avu iar o senzație de căldură, așa că se uită după o bancă, să se așeze. Găsi un loc sub copertina de plastic, la adăpost de razele încă puternice ale soarelui. Chiar în spatele stației era un șantier și gardul care îl despărțea de stradă era mai mult simbolic, astfel că o mulțime de materiale și deșeuri erau împrăștiate pe trotuar, printre călătorii care așteptau în stație.
„Ar trebui să le spună cineva să strângă tablele astea de aici“, gândi el, amintindu-și de accidentul de ieri, dar chiar atunci troleibuzul intră zăngănind ca de obicei în stație.
Toată lumea se buluci la uși, deși nu era nici pe departe aglomerația de dimineață. I se păru că aude un țipăt de copil, cineva strigă cu o voce exasperată: „Dar urcă-te odată, mototoalo!“, apoi ușile se închiseră și troleibuzul porni. Abia apoi văzu că în fața lui era o fetiță de vreo doisprezece-treisprezece ani, ținută de mână de o femeie corpolentă care părea a fi mama ei și care era albă la față ca varul.
— Acum ce mai ai? se răsti la biata fetiță, care o privea cu ochii în lacrimi. Spune odată! se răsti iar mama, iar fetița ridică doar piciorul.
— M-am tăiat într-o tablă când m-ai tras de mână.
— Of, doamne, numai necazuri îmi faci! începu mama ei să țipe, dar se opri ca lovită când a văzut rana de la genunchiul fetiței: pielea era desprinsă de pe tot genunchiul copilului și dedesubt se vedea, însângerat, osul rotulei.
Femeia ridică ochii spre Anton, vru să spună ceva, apoi dădu ochii peste cap și se lăsă moale cu toată suta ei de kilograme pe podeaua troleibuzului, iar lumea începu să țipe, repezindu-se spre ea să o ajute. Pe fetiță nu o mai băga nimeni în seamă, așa că Anton o așeză pe un scaun și începu să-i așeze pielea peste rotulă.
— Am nevoie de o batistă, spuse el și vreo două batiste apărură imediat, semn că nu toată lumea era preocupată de leșinul mamei.
Desfăcu una dintre ele, care părea mai mare și mai curată, și legă bine rana, apoi ținu strâns piciorul fetei care îl privea uimită.
Încercă să-i zâmbească și-i spuse:
— Þine doar batista legată și până mâine îți promit că n-o să mai ai nimic.
De fapt rana fetei era deja vindecată, din câte putuse vedea, și ceruse batista ca să lege și să acopere rana ce se închisese ca să nu mai observe nimeni asta. Între timp își revenise și mama suficient de mult ca să-i mai spună câteva cuvinte aspre fetiței, care îl privea pe Anton cu ochii mari, ca și cum ar fi încercat să-i spună ceva.
— Nu mă mai doare, îi șopti ea lui Anton, dar acesta își recuperă geanta și coborî la prima stație, înainte să apuce lumea să-și pună întrebări.
Luă un taxi până acasă și, de cum ajunse, se trânti pe pat, așteptând să vadă ce o să se mai întâmple. Cam la aceeași oră ca și ieri veni criza de epilepsie. Și, tot ca ieri, se trezi sfârșit de puteri și plin de sânge.
De data asta sângera de la genunchi și când văzu pielea dată la o parte de pe rotulă nu mai avu nicio îndoială. Se pansă cum putu și, pentru a nu-și alarma vecinii, nu sună la salvare, ci chemă un taxi și plecă la spital.





Capitolul 7

Sfânt fără voie

Îi explică medicului de la Urgență că s-a lovit în stația troleibuzului de vizavi de șantier și promise că va depune o sesizare pentru a evita ca și alți oameni să de accidenteze.
— Totuși, după atâtea ore, nu văd niciun semn de coagulare, deși niciun vas de sânge nu este lezat, spuse medicul de gardă după ce îl examină. Cred că aveți o deficiență severă de vitamina K, așa că am să vă fac o doză chiar acum, odată cu serul antitetanos, și am să vă prescriu și o rețetă pentru a fi mai sigur. Mâine, vă rog să veniți la control ca să vedem cum evoluează rănile.
O asistentă toaletă rănile și se pregătea să le coasă când în camera de gardă intră un medic mai în vârstă, căruia i se citea oboseala pe față. După respectul pe care i-l acordară cei doi, se vedea că este unul dintre medicii importanți ai spitalului.
— Am plecat și eu acasă, Dane, i se adresă el medicului de gardă. Pacientul de la trei este stabil acum. Dacă sunt ceva probleme nu ezita să mă suni, te rog, indiferent de oră.
Doctorul de gardă dădu din cap, iar medicul mai în vârstă se pregătea să plece când ochii îi căzură pe rana de la genunchiul lui Anton, pe care asistenta tocmai se pregătea să o coasă. Făcu un gest să o oprească și își puse ochelarii studiind cu atenție rana.
— Interesant, spuse el în șoaptă, ia să vedem noi ce avem aici.
Se întoarse spre asistentă, care îl privea respectuoasă.
— I-ați făcut anestezie locală?
— Da, domnule doctor Niculescu, confirmă asistenta.
— Și la genunchi, și la braț?
Asistenta confirmă din nou și doctorul privi iar, mai atent, cele două răni.
— Înseamnă că mai poate aștepta câteva minute până i le coasem. Du-l, te rog, la mine în cabinet, apoi vino și dumneata, i se adresă el asistentei.
Anton fu transportat cu un cărucior până la cabinetul doctorului Niculescu, în ciuda asigurărilor lui că se poate deplasa perfect și singur.
Când au ajuns în cabinet, doctorul căută într-un dulap și scoase o lupă mare, cu care examină pe îndelete rănile, apoi îl privi atent pe Anton.
— Rana asta de la braț tot astăzi ai căpătat-o?
Anton oftă din greu, apoi spuse:
— Ieri, domnule doctor. Dar speram să se vindece și să nu mai fie nevoie să vin la spital. Nu-mi place în spital.
— Nici mie, încercă doctorul o glumă, dar eu aici lucrez.
Încheie examinarea și adăugă, în timp ce asistenta cosea cu dexteritate rănile:
— Cu rănile dumitale este o problemă. Va trebui să-ți recoltăm și niște sânge pentru un set complet de analize. Ceva nu este deloc în regulă și nu cred că este vorba numai de o lipsă a factorului coagulant. Rănile astea sunt prea ciudate. Tai și vindec tot felul de răni de aproape o jumătate de veac, dar asemenea răni încă nu am întâlnit.
După ce asistenta termină de cusut rănile și recoltă sângele necesar pentru analize, doctorul îi făcu semn că poate să plece.
După ieșirea asistentei, doctorul îl invită să se așeze comod pe unul dintre fotoliile din cameră, iar el se așeză pe celălalt.
— Ei, și acum, că am rămas numai noi doi, poate că ar fi cazul să-mi spuneți adevărul, stimate domnule Vlădăreanu.
— Adevărul, domnule doctor, începu Anton cu greu să vorbească, este că nu o să mă credeți.
Se opri și încercă să își așeze gândurile în așa fel încât să i le expună cât mai clar doctorului.
— Nu văd ce-ai putea să-mi spui și să nu pot crede, dragă domnule Vlădăreanu. Fiindcă rănile dumitale nu au fost făcute nici de tablă și nici de arc. Parcă au fost făcute cumva din interior spre în afară, și asta nu pot să înțeleg.
Văzându-l că ezită în continuare, adăugă, încercând să destindă atmosfera:
— Să știi că și lumea noastră este plină de mici mituri urbane, unele aproape adevărate, iar altele nici măcar pe aproape. Nu mai departe de zilele trecute am fost chemat să repar instrumentul unui tânăr mire care, în noaptea nunții, s-a trezit cu mușcături pe penis, deși ei erau niște tineri inocenți de la țară, care s-au jurat că nu auziseră în viața lor de sex oral. Când a fost examinată mireasa, a fost găsită cu ceea ce, în termeni de specialitate, se numește vagina edentata, adică vagin cu dinți. Unul din miturile medicale, despre care credeam că țin mai degrabă de fobiile masculine decât de realitate, s-a dovedit că există. E adevărat că nu erau chiar niște dinți, ci doar o concrețiune osoasă care, în momente de stres, se putea strânge asemenea unor dinți. Așa că, după ce am văzut un vagin cu dinți, orice mi-ai spune, nu mă poți uimi, dragă domnule.
Anton zâmbi aproape fără să vrea, apoi îi spuse doctorului dintr-o suflare tot ce i s-a întâmplat, începând cu ziua în care a simțit prima dată mirosul de tămâie și scorțișoară și până la întâmplarea de azi din troleibuz.
— Deci de asta am simțit eu mirosul de tămâie când m-am apropiat de dumneata. Deși un preot bătrân mi-a spus odată, demult, când am fost la muntele Athos, că nu tot ce miroase a smirnă și tămâie este înger și nu tot ce miroase a pucioasă este diavol.
— Sunt sigur de asta, confirmă Anton, pentru că nu sunt deloc o persoană religioasă.
Și privi cum doctorul ia din dulapul cu instrumente un bisturiu mic.
— După cum am spus, te cred, dar, cum sunt o fire carteziană, nu te superi dacă am să fac o mică experiență, să văd și eu cum se manifestă acest fenomen.
Își apăsă ușor lama bisturiului pe antebraț și crestă o rană puțin adâncă, de doi, trei centimetri lungime. Apoi puse bisturiul jos și se apropie de Anton.
— Nu că nu aș crede, spuse el, dar aș vrea să văd cum se întâmplă.
Anton nu avea nevoie să fie îndemnat, pentru că de când văzuse sângele pe mâna doctorului simțise ușoare furnicături în palme și aproape involuntar prinse brațul care i se oferea. În timp ce masa rana își aminti de dorința aproape de neînfrânt pe care o simțise mai devreme la Urgență. Cât aștepta să coboare medicul de gardă, fusese adusă victima unui accident de circulație, cu fractură deschisă la brațul drept. Fără să vrea, s-a ridicat de pe banca unde aștepta și a făcut doi pași spre rănit, gata să-i pună mâna pe rană. Numai sosirea medicului de gardă l-a făcut să dea înapoi și să se întrebe câte răni mai putea suporta corpul lui obosit.
Pentru că rana era mică, avu nevoie de numai câteva secunde ca să o închidă complet. Doctorul își spălă îndelung mâna, apoi luă lupa, aprinse o lampă puternică și își examină pe îndelete brațul. Veni apoi lângă Anton și-i dădu lupa să privească și el: pe locul unde fusese tăietura se vedea doar o urmă albicioasă, subțire cât o ață, care se resorbea văzând cu ochii.
Doctorul Niculescu oftă din greu.
— Departe de mine să spun că înțeleg, măcar în parte, un asemenea fenomen. Dar, dacă această manifestare va putea fi studiată și folosită de om, asta înseamnă că meseria de doctor nu va mai avea foarte mare căutare. Noroc că ies la pensie anul viitor, zâmbi el trist.
Anton clătină neîncrezător din cap.
— Chiar dacă se va afla cum anume se produce acest fenomen, mă îndoiesc că va deveni foarte repede reproductibil. Mai ales dacă rănile sau bolile trebuie neapărat să se transfere asupra cuiva.
Doctorul își plimbă privirea peste șirul lung de cărți, de parcă ar fi încercat să afle acolo un răspuns. Când își dădu seama că nu poate găsi nimic în cărți, se ridică și spuse:
— E târziu, așa că haideți să vă duc eu acasă. Am să vă rog să treceți mâine pe aici să vedem dacă analizele ne vor lămuri într-un fel sau altul. Oricum, vă sfătuiesc să stați departe de răniți și de bolnavi în tot acest timp. Aveți organismul destul de slăbit și nu se știe câte răni mai poate suporta.
Au plecat cu mașina doctorului și, pe drum, în timp ce conducea, îi simțea privirea cum i se oprea din când în când asupra lui, ca și cum ar fi căutat să se lămurească ce-i atât de deosebit la el.
Când au ajuns în parcarea blocului în care locuia Anton, doctorul a oprit motorul și s-a întors cu totul spre el.
— Acum câțiva ani am fost într-o excursie în Tibet, unde am văzut un fenomen oarecum asemănător. Dar, cum nu am avut ocazia să-l verific, am trăit tot timpul cu impresia că este doar o formă oarecare de truc magic. Și tot atunci un bătrân lama tibetan mi-a spus câteva cuvinte care m-au urmărit foarte multă vreme: „Tigrul și privighetoarea nu vor neapărat să ne înspăimânte sau să ne încânte atunci când își sfâșie prada sau își cântă trilurile. Tigrul vrea să se hrănească, iar privighetoarea să își găsească perechea. Că noi găsim motive de spaimă sau de încântare în acțiunile tigrului și ale privighetorii, asta este cu totul altă poveste.“
Tăcu câteva minute, privind în întunericul de afară, apoi spuse:
— Mă întreb, așadar, dacă nu cumva vindecările astea nu sunt de fapt cu totul și cu totul altceva decât ceea ce vedem noi.
Porni motorul mașinii și îi dădu o carte de vizită, apoi își luă rămas-bun, iar Anton coborî în întunericul rece al nopții și urcă greoi spre apartamentul lui, chinuit de dureri, semn că îi treceau efectele anesteziei.
Adormi greu, dar a doua zi se încăpățână să meargă la lucru, pentru că nu ar fi suportat să fie singur acasă cu gândurile lui.
Când ajunse la containere, își luă lopata aproape cu ușurare și încărcă gunoaiele aruncate peste noapte, scrâșnind din dinți și încercând să nu bage în seamă durerea care îl săgeta în braț și în genunchi.
Luat cu treaba, nici nu a simțit cum a trecut ziua. Chiar și Stelică, deși vorbăreț de felul lui, parcă îi înțelegea nevoia de tăcere și își vedea tăcut de dozele lui. Era foarte cald și lumea umbla îmbrăcată subțire, ba unii mai curajoși erau chiar numai în tricouri cu mânecă scurtă.
Când ajunse în stația de troleibuz, văzu și tabla în care se lovise fetița. Era tot acolo, alături de altele la fel de ascuțite, gata să mai rănească pe cineva, așa că își propuse chiar a doua zi să facă o sesizare sau chiar o vizită pe șantier, să caute un șef care să înțeleagă despre ce este vorba și să ia măsuri. Clădirea la care se lucra se înălța vertical, la numai câțiva metri de trotuar, și putea cădea ceva oricând, de sus, în capul pietonilor. Încerca să-și formuleze în minte o asemenea sesizare, când auzi o voce subțirică lângă el.
— Dânsul este.
Și când întoarse capul văzu lângă el pe fetița de ieri, ținută de mână, de data asta, de o tânără în pantaloni mulați și cu un tricou subțire peste care purta o geacă descheiată. Înainte de a apuca să spună ceva, își imagină iar scena de mulțumire și încercă să se facă pierdut printre călătorii care așteptau în stație. După cât de mult semănau cele două, în mod sigur erau surori, și nu putu să nu observe cât de drăguță și cochetă era sora mai mare. Tricoul scurt lăsa să i se vadă buricul, în care avea prins un inel argintiu, dar nu stătu să privească mai mult, pentru că nu avea chef să i se sărute iar mâna.
— Așteaptă! se auzi strigatul fetei mai mari, dar el mări pasul, sătul de mulțumiri.
— Așteaptă, sau chem poliția, se auzi din nou în spatele lui.
Și de data asta se opri ca lovit. La orice se aștepta, numai la asta nu.
Cu pași mari, cele două fete au ajuns lângă el. Cea mai mare se așeză cu mâinile în șolduri în fața lui.
— Voiam să cunosc și eu pedofilul care îmi pipăie cu nerușinare sora, profitând de neatenția oamenilor.
Anton rămase de-a dreptul perplex și făcu ochii mari, așa că fata continuă:
— Sunt studentă în ultimul an la Medicină, așa că pe mine nu mă poți păcăli cu astfel de tertipuri ieftine, țap bătrân ce ești!
Ridică rochița fetiței și-i arătă picioarele.
— Uite aici, nicio rană pe niciunul dintre ele. Știu cum ai procedat și am să mă duc la Poliție, să te reclam. Ai avut o pungă cu sânge pe care ai spart-o pe genunchiul surorii mele, pentru că a ajuns acasă plină de sânge, dar nici urmă de rană. Ai făcut asta ca să ai motiv să o mângâi.
— Iuliana, dar am fost rănită, mi se vedea osul de la genunchi cum se mișcă, șopti fetița cu ochii în lacrimi.
— Andreea, tu să taci, că te-a prostit și pe tine, și pe mama, ca să te poată pipăi pe îndelete.
Fetița se smuci din mâna surorii ei și se repezi în brațele lui Anton, șoptind printre sughițuri de plâns:
— Eu i-am spus cum a fost, dar nu mă crede.
Stupefiată, Iuliana dădu să se repeadă să-și recupereze sora, dar chiar atunci de sus, de pe clădirea în construcție, se auzi un zgomot vibrant urmat de câteva țipete gâtuite. Cablul unei macarale care ridica o bucată uriașă de tablă se rupsese și tabla o pornise vibrând la vale. Mai întâi căzuse vertical spre stația troleibuzului, apoi se lovi de ceva, se răsuci brusc într-un incredibil zbor orizontal și zbură fâșâind periculos, ca o pasăre a morții, spre Iuliana, o tăie în talie, chiar sub brațele încă în șolduri, ca pe o simplă foaie de hârtie și se opri zăngănind într-o pubelă de gunoi. O clipă, păru că nimic nu s-a întâmplat, apoi Anton văzu cum Iuliana întinse brațele spre el, tot cu gândul să o recupereze pe cea mică, dar apoi partea de sus se desprinse și alunecă spre spate, cu o clipă înaintea picioarelor și a mijlocului. Împinsă de tabla care o tăiase, căzuse pe spate, iar acum părea că se odihnește, atât doar că între cele două părți ale corpului erau cam cinci centimetri distanță una de alta. Mai întâi începu să țipe sora ei mai mică, apoi țipetele se înmulțiră, când oamenii din stație se apropiară.
Andreea îl strânse cu putere pe Anton, strigându-i chiar în ureche:
— Salveaz-o, te rog! Numai tu poți să o faci.
— Biata copilă, spuse cineva, încă nu își dă seama că sora ei este pierdută.
Altcineva voia să caute o lumânare, dar Anton se apropie tremurând de fata căzută. În ochii Iulianei mai pâlpâia parcă o ușoară urmă de înțelegere și îi fixă, așa stinși cum erau, asupra lui. Buzele ei, din care culoarea fugise, se deschiseră în încercarea de a spune ceva, iar Anton se apropie și mai mult și auzi o șoaptă ca o părere:
— Ajută-mă!
Sângele, care până atunci încă nu începuse să curgă, s-a pornit dintr-odată să țâșnească și Anton se aplecă și o prinse de mâini. Trase cu putere până când cele două jumătăți ale corpului se uniră, apoi începu să maseze tăietura. Mai trase încă o dată de mâini, apoi încet o răsuci pe burtă și continuă să o atingă cu mâinile de-a lungul tăieturii. În jurul lui lumea tăcea, iar de undeva din depărtare se auzea deja sunetul Salvării. Până când a ajuns ambulanța, Iuliana își revenise destul de mult încât să se ridice în picioare sprijinită de sora ei mai mică. Îi căută ochii, dar Anton se făcu pierdut în mulțime și luă primul taxi: întârziase și voia să ajungă acasă înainte de criză.
Când a ajuns acasă, a încuiat ușa de la intrarea în apartament ca și cum ar fi vrut să rămână singur pentru vecie. Cu toate că cel mai bine ar fi fost să o lase deschisă „ca să nu fie nevoiți să spargă ușa, atunci când o să mă caute“, gândi el înainte de a se prăvăli în pat. Deși poate că ar fi trebuit să se ducă direct la spital, dar era convins că nici acolo nu prea aveau ce să-i facă. Există un echilibru în lumea asta și niciun spital din lume nu îl poate încălca. Îl sună totuși pe doctorul Niculescu, căruia îi povesti în câteva cuvinte ce i s-a întâmplat, apoi se așeză în pat, în așteptarea crizei de epilepsie. Sau a doctorului… sau a ceea ce avea să se întâmple, deși nici el nu știa cum să denumească ceea ce se va întâmpla cu el.





Capitolul 8

Câțiva faguri de miere

Cosmin Ardeleanu își puse din reflex mâna la ochi când ieși din casă. Iarna era spre sfârșite, dar primăvara părea că își intrase pe deplin în drepturi și, în câte o zi ca asta, soarele strălucea cu putere pe cer. De câteva zile observase că îl supăra lumina puternică. Nu suficient de mult încât să-l facă să se gândească la o boală, dar se gândea tot mai serios să-și pună o pereche de ochelari de soare. Își cumpără până la urmă o pereche, numai că a renunțat la idee atunci când s-a văzut într-o oglindă, cum îi stătea cu ei, chiar dacă a încercat mai multe modele. Toate îi veneau la fel. Avea capul mare și rotund, iar o pereche de ochelari, fie ei și de firmă, nu îmbunătățeau foarte mult aspectul. Oricum îi purta, capul lui părea tot o minge de fotbal cu ochelari și, văzând câteva priviri piezișe la cei pe lângă care trecea, i-a aruncat în primul coș de gunoi. Avea o constituție masivă și nu de puține ori observase că oamenii îi făceau loc grăbiți, cu toate că nu se știa om violent și nu avusese nicio altercație în viața lui. Și tot de câteva zile observase că nu-i plăceau mulțimile și făcea tot posibilul să le evite. Și, dacă la început mulțime însemnau zeci de oameni, în ultimul timp nu suporta să fie mai mult de doi, trei oameni în preajma lui. Strânse din fălci, căutând niște străzi lăturalnice, și porni spre Piața Dacia, pregătindu-se sufletește pentru nenumărații oameni pe care avea să-i întâlnească acolo. Ar fi vrut să poată rezolva altfel ceea ce avea de făcut, dar nea Tomescu din Făgăraș era singurul apicultor care îi putea aduce faguri de albine.
În drumul spre piață trecu pe lângă un bar unde un grup de tineri își făceau veacul. Erau cu numai câțiva ani mai tineri ca el, dar păreau mult mai blazați și, mai ales, veșnic în criză de bani. Îl mai văzuseră de câteva ori trecând tăcut pe lângă ei, dar ceva din masivitatea lui, ori privirea posomorâtă, i-au făcut să-l lase în pace. Dar de data asta se părea că ajunseseră la fundul sacului, pentru că unul dintre ei, cel care părea a fi conducătorul grupului, i se așeză ostentativ în față:
— Hei, șefule, nu ne dai și nouă câte o țigară? și arătă cu un gest larg spre cei din spatele lui, ca pentru a sublinia faptul că nu era singur și, la o adică, puteau deveni periculoși.
Cosmin privi un timp lung la cel care îi bloca drumul ca și cum nu ar fi înțeles ce vrea. În cele din urmă ridică din umeri și mormăi scurt:
— Nu fumez.
Cum cel din fața lui tot nu se dădu la o parte, se văzu nevoit să explice:
— Dacă nu fumez, nu am nici țigări…
Fu rândul celui din fața lui să ridice din umeri:
— M-am gândit și la această posibilitate. Ce-ar fi să ne dai atunci o sută de lei și ne ocupăm noi de cumpăratul lor…
Un timp Cosmin îl privi încruntat, ca și cum n-ar fi priceput despre ce este vorba. Apoi din gâtlej îi răsună un mormăit prelung și făcu un pas în față: îl prinse pe cel din fața lui de un braț și îi făcu vânt spre grupul de tineri care așteptau amuzați alături. Șeful se izbi de doi dintre ei, doborându-i la pământ, iar lor li se păru că acesta zboară de-a dreptul printre ei, oprindu-se abia la câțiva metri de ei, într-un arbust de tuia.
Primul impuls a fost să se repeadă spre el, să-i dea o lecție, apoi în mintea lor s-a petrecut o scurtă rememorare a ultimelor secunde și instinctul căpătat pe străzi i-a făcut să-i culeagă pe cei doi căzuți și să se îndepărteze cât mai repede. Șeful, după ce și-a văzut izbitura atenuată în mod miraculos de arbustul de tuia, a mijit ușor ochii, a măsurat distanța parcursă de el în zbor și i s-a părut mai înțelept să facă pe mortul. Se pare că a adoptat cea mai bună tactică posibilă, deoarece Cosmin și-a aruncat în treacăt ochii spre el și a mormăit supărat:
— Dacă nu fumez nu am nici țigări…
Nu a mai privit nicio clipă după cei care au fugit, ci doar și-a continuat cu pași egali drumul spre piață. Revăzu în mintea lui cele întâmplate. De câteva zile i se părea că se întâmplă lucruri ciudate cu el.
Când ajunse lângă piață, strânse din umeri și din gâtlej îi ieși un mormăit nemulțumit: astăzi era mai multă lume ca de obicei. Plecă capul și pătrunse în lumea pestriță și zgomotoasă din piață. Vânzătorul pe care îl căuta avea taraba chiar lângă intrare și, când îl zări, îi făcu semn cu mâna.
— Am crezut că nu mai ajungi azi, domnule Ardeleanu, îi spuse apicultorul cu un zâmbet larg pe față.
De câteva luni, de când îl cunoștea, tânărul arhitect îi era client fidel și nu se uita niciodată la preț de când îi povestise despre fagurii artificiali pe care îi foloseau alți apicultori și despre mierea obținută din zahăr.
— Ei, cum să nu vin dacă am promis, mormăi Cosmin și privi spre sacoșa pregătită de vânzător. Sunt zece kilograme acolo?
— Zece kilograme, cum am promis, domnu’ arhitect. Chiar un pic mai mult, așa ca pentru dumneavoastră. Din partea firmei, zâmbi el în timp ce număra atent banii.
Fagurii erau împachetați profesionist, așa că tânărul ridică punga și spuse:
— Mulțumesc, atunci. Ne vedem săptămâna viitoare! și se îndepărtă cu pași mari, în timp de apicultorul privea lung în urma lui.
Arhitectul era un cumpărător statornic care, în fiecare joi după-amiaza, se înființa ca să-și ia cele zece kilograme de faguri cu miere. Un timp a fost tentat să-l întrebe ce face cu atâta miere, apoi spiritul de comerciant l-a făcut să-și pună lacăt la gură, mai ales că afacerea mergea atât de bine. În urmă cu vreo două luni, când și-a terminat fagurii, a cumpărat o matriță, ceară de albine avea destulă și a început să confecționeze faguri, pe care îi umplea apoi cu miere. După ce a livrat primul lot astfel contrafăcut, a stat un timp ca pe ghimpi așteptând ca tânărul arhitect să observe falsificarea și să-i reproșeze ceva. Văzând că acesta nu spune nimic, și-a mai domolit temerile. În sinea lui nici nu i se părea că face o cine știe ce mare nedreptate: în fond ceara din care confecționa fagurii era naturală, iar mierea cu care umplea alveolele, cu atât mai mult. Și de altfel tânărul client nu mai părea deloc dispus la confesiuni în ultimul timp. De unde la început tot mai povestea câte ceva, de la o vreme era tot mai posac și mai închis în el.
Cosmin Ardeleanu nu își făcea probleme din cauza apicultorului: el deja se gândea la întâlnirea de la miezul nopții.









Capitolul 9

Un căpcăun furios

Au trecut câteva zile de o monotonie exasperantă. Vasile tot nu simțea nevoia să iasă din casă, iar Loredana aducea cutii tot mai pline de plicuri cu bani. Singurul lucru bun în toată afacerea asta era că acum putea să-și comande zilnic câte o pizza Prosciutto Speciale. Ba în unele zile, când se răsfăța, își comanda chiar câte două.
Văzuse toate filmele și telenovelele programelor de televiziune și uneori i se părea că este unul dintre personajele neverosimile din filme. Avea totuși impresia că, deși cele mai multe dintre telenovele se terminau cu happy-end, filmul lui nu se va termina deloc așa. Impresia asta i s-a întărit într-o seară, atunci când Loredana a venit acasă mai îmbujorată ca de obicei. Nu s-a mai apucat să numere banii, ca până atunci, ci cu gesturi misterioase a scos un plic mare, din carton alb-gălbui, și din el a scos un teanc impresionant de euro, împreună cu fotografia unui bărbat.
Îi flutură banii prin față și îi arătă fotografia.
— Zece mii de euro acum și zece mii după ce îl visezi pe bărbatul acesta.
Vasile rămase perplex, apoi izbucni:
— Stai puțin, fată dragă… ce crezi tu că sunt? Un ucigaș profesionist, cu sânge rece?
Loredana clătină din cap neîndurătoare.
— Prea puțin contează cum ai sângele, atâta vreme cât rezolvi problema. Mai ales că, dacă clientul este mulțumit, a promis că ne mai aduce pe urmă și alte fotografii.
Vasile ridică din umeri neputincios.
— Nu te pot ajuta aici, și gata! Nu sunt un ucigaș, orice ar crede lumea despre mine… au fost simple coincidențe și sunt sigur că până la urmă se vor lămuri. Mâine să faci bine să-i duci banii înapoi.
Până la urmă fu nevoit să se culce cu fotografia bietului om în mână, convins de insistențele și de lacrimile fetei.
„Trebuie să ne facem și noi un rost, că doar nu o să rămân toată viața vânzătoare la chioșcul ăla nenorocit!“
Nu reuși multă vreme să adoarmă și, în cele din urmă, se ridică din pat și se duse în bucătărie. Deschise frigiderul cu un gest mecanic, dar nimic din ce era pe rafturile lui nu îi făcea cu ochiul. Opri caloriferul pentru că i se păru prea cald în apartament, apoi își luă un pahar de apă de la robinet. Deși nu își explica de ce, în ultimul timp apa de la robinet i se părea mai bună decât orice băutură. Bău și acum cu sete, apoi se opri ascultând: undeva se auzea un zgomot ciudat, pe care oricât se chinui, nu reuși să-l localizeze. Închise ochii și ascultă mai atent, iar în cele din urmă trebui să se dea bătut: zgomotul venea de peste tot și părea să pulseze în ritmul inimii lui. O clipă se simți îngrijorat, temându-se să nu facă un puseu de hipertensiune de la emoțiile din ultimele zile, dar apoi se liniști pentru că senzația era prea plăcută. Mai bău un pahar de apă și, după câteva minute, auzi un trosnet ușor care părea că vine din ceafă. Se scutură ușor înfiorat și se privi în oglinda de deasupra chiuvetei. Se trase înapoi înspăimântat: din oglindă îl privea un necunoscut care mai avea doar vag trăsăturile lui. Smocuri de păr îi încadrau fața și ochii îi erau injectați și adânciți în orbite. Fața îi era roșie, iar deasupra orbitelor îi apăruseră un fel de excrescențe osoase. În ciuda acestor transformări, nu se simțea deloc neliniștit, ca și cum le-ar fi așteptat cumva să vină, deși nu era conștient de ele. Se simțea plin de energie și, înainte de a-și da seama ce face, deschise geamul și scoase un urlet prelung care reverberă cu ecou prin cartierul adormit. Din depărtare îi răspunseră câțiva câini, dar al doilea urlet îi făcu să tacă.
Spre marginea cartierului, pe lângă containerele de gunoi se vedeau lumini de mașini și se auzeau voci încântate și claxoane de mașini: era vorba de circul nocturn pe care urșii gunoieri îl ofereau celor care le dădeau de mâncare. Cândva va trebui să facă ordine și acolo, își spuse morocănos și închise geamul. Mai bău un pahar de apă, apoi se duse în dormitor, evitând să se privească în oglinda de pe hol: i se părea că ochii îi căpătaseră o strălucire roșiatică, neomenească.
Ajuns în dormitor, văzu fotografia celui pe care trebuia să-l viseze și un rictus ușor îi strâmbă buzele. O luă în mână și o privi concentrat până când i se păru că din cartonul lucios iese o dâră de fum ca atunci când, copil fiind, ardea hârtiile cu o lupă în lumina soarelui.
Oftă adânc și o trezi pe Loredana care îl privi nedumerită și somnoroasă:
— Ce s-a întâmplat cu tine? Te-ai umflat groaznic la față.
— Lasă tu asta, îi răspunse el cu o voce răgușită pe care nu și-o recunoștea. Cum afli că a murit cel pe care urma să-l visez?
Loredana scutură din cap ca pentru a-și alunga apele somnului, apoi căută în plic și îi arătă un număr de telefon:
— După ce l-ai fi visat, trebuia să dau un telefon la numărul ăsta, pentru a-mi confirma că a murit.
Vasile arătă spre hârtie.
— În regulă, atunci. Dă telefonul!
Loredana nu știa dacă să se bucure sau să fie îngrijorată, dar luă ascultătoare telefonul și formă numărul.
După ce vorbi scurt și oarecum codificat, ascultă un timp fără să spună nimic, apoi acoperi telefonul cu mâna și se întoarse spre Vasile:
— Spune că jucau cărți la clubul „Rothmans” și dintr-odată, acum vreo zece minute, omului din fotografie i-a explodat capul, a căzut jos și a murit. Ce să-i spun?
— Să aducă restul de bani! spuse sec Vasile.
Loredana vorbi iar la telefon, apoi spuse:
— Trebuie neapărat acum? Nu se poate mâine dimineață?
Vasile scutură încrâncenat din cap:
— Acum sau altfel va urma el la rând!
După ce vorbi cu celălalt, fata puse telefonul jos și privi îngrijorată spre Vasile.
— Într-un sfert de oră aduce banii. Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat cu tine? Ești schimbat cu totul.
Vasile ridică din umeri fără să-i răspundă și au rămas amândoi într-o tăcere posacă, până când cineva a sunat la ușă și, atunci când fata a deschis-o, o mână a introdus un plic și pe scară s-au auzit pași grăbiți, îndepărtându-se.
— Acum poți să te culci, i-a spus Vasile cu o voce aspră pe care nu o recunoșteau niciunul dintre ei. Dar înainte să te culci, acoperă toate oglinzile din casă cu prosoape sau ziare.
Loredana nu mai întrebă de ce și în câteva minute acoperi cele trei oglinzi din casă cu ziare lipite cu scotch, apoi se culcă nedumerită.










Capitolul 10

Cu detectivii la plimbare

Se înserase bine când inspectorul Dăciulescu Alina ajunse la pensiunea Crizantema, dar nu își făcea probleme pentru asta, deoarece așa se înțelesese cu Pisica, mai devreme, la telefon. Spre surpriza ei, toată echipa de detectivi era adunată în sufrageria domnului Spiridon și toți erau hotărâți să le însoțească pe fete.
Malamutul zâmbi malițios:
— Sunt sigur că v-ați programat o petrecere pe cinste, așa, ca între fete, dar dați-ne voie să vă stricăm petrecerea: și noi ne plictisim la fel de mult ca și Pisica.
Alina simți că roșește și spuse grăbită:
— Nici vorbă de petrecere. Voiam doar să-i arăt spectacolul nostru de sezon: urșii din Răcădău. Au ieșit mai repede din hibernare, sunt flămânzi, așa că sunt foarte blânzi dacă le dă cineva de mâncare. S-au adaptat și ei situației, spuse Alina tristă: altădată când erau flămânzi atacau, iar acum fac giumbușlucuri. Vin turiști din toată țara ca să-i vadă… Dar ies ceva mai târziu, doar aproape de miezul nopții.
— Suntem invitații tăi, spuse Spiridon cu vocea lui baritonală și o privi cu simpatie. Și-așa ne plictiseam pe aici…
Tânăra fată simți că acum ar fi momentul să pună o întrebare despre rostul lor în Brașov, dar i se părea că este prea repede și preferă să mai aștepte.
— Păi, dacă spectacolul are loc numai la miezul nopții, eu unul zic că avem timp să luăm o cină pe cinste. Malamuții nu refuză niciodată o masă bună, indiferent de oră, încheie el sentențios, făcând-o pe Pisică să ridice exasperată din mâini.
Doar Petrică declină oferta și, pretextând că mai are ceva de lucru la microbuz, o șterse tăcut din sufragerie:
— Și cina? strigă Malamutul în urma lui.
— O să iau un sendviș de la bucătărie, spuse Petrică. Prea mult timp din viață ne petrecem mâncând.
După ce ușa s-a închis, Spiridon oftă dezolat:
— Cred că la mine s-a referit, dar ce pot să fac dacă îmi este tot timpul foame?
Malamutul zâmbi înțelegător:
— Șefule, dacă ai nevoie vreodată de un umăr pe care să plângi, la mine ai să găsești întotdeauna înțelegere. Măcar noi nu mâncăm degeaba, ca restul lumii…
Restul serii a trecut apoi în mod plăcut, cu replici spumoase, cărora Alina nu le percepea în întregime sensul uneori, dar asculta cu atenție, așteptând momentul potrivit ca să-și strecoare întrebarea.
Spre sfârșitul cinei Malamutul se întoarse cu totul spre Pisică și o întrebă:
— Poate sunt eu prea curios, dar tu ai vreo plăcere în viață? De mâncat văd că nu prea mănânci. Cu băutura sau drogurile nici atât. Bărbații nu te interesează, altfel ai fi bătut vreun apropou până acum unui bărbat bine, ca mine. Iar dacă îți plăceau fetele, precis ai fi făcut până acum o curte îndrăcită unui exemplar atât de reușit ca domnișoara inspector.
Alina simți că roșește din nou, lucru care îl făcu pe Malamut să râdă în hohote, iar pe Spiridon să zâmbească stânjenit. Numai Pisica îl privi fix pe Malamut, cântărindu-l parcă din priviri, înainte să-i răspundă:
—Sper că asta este o întrebare pur retorică. Doar știi foarte bine că singura mea plăcere adevărată este să necăjesc căței, iar alta este să-mi împlinesc curiozitățile ca orice pisică care se respectă. A, și pe lângă asta, dacă se poate, să rezolv și cazurile pe care soarta ni le scoate în cale.
Spiridon împinse delicat farfuria și spuse criptic:
— Ai grijă, Pisico, ce îți dorești. S-ar putea ca în zilele următoare viața să-ți dea la cazuri de rezolvat, câte să nu poți duce.
Toți trei detectivii au schimbat priviri pe deasupra mesei și Alina a simțit că era foarte aproape să descopere ceva important.


*

Petrecerea era în toi când au ajuns lângă containerele de gunoi din cartierul Răcădău. Taxiuri cu turiști și multe mașini, cu numere de București, erau poziționate în așa fel ca, la lumina farurilor, să se vadă mai bine locul unde veneau urșii de obicei, să primească de mâncare.
De ani de zile urșii gunoieri din cartierul Valea Cetății constituiau spaima autorităților locale și încântarea turiștilor și a călătorilor prin Brașov. Autoritățile erau prinse la mijloc, între solicitările cetățenilor din cartier, să se facă ceva în privința urșilor care deveneau cu fiecare an tot mai curajoși, putând fi întâlniți în ultimul timp plimbându-se pe străzile mărginașe ale cartierului, și între organizațiile care apărau drepturile animalelor și care solicitau un tratament adecvat pentru aceste animale. O vreme li s-a cumpărat, din magazinele orașului, ciocolată și dulciuri recent expirate care erau duse în adâncul pădurii, dar, după ce epuizau stocurile de bunătăți, urșii reveneau cu încăpățânare să-și susțină spectacolul nocturn. Unii presupuneau, și poate că nu erau prea departe de adevăr, că și urșilor le plăcea să interacționeze cu oamenii. Nu erau violenți și parcă bănuiau în sufletul lor de animal că bunăvoința aducătorilor de hrană era dată de faptul că se comportau frumos. A făcut înconjurul rețelelor de socializare poza unui bărbat care s-a fotografiat în timp ce dădea de mâncare unui urs direct din gură. Cei mai curajoși, sau mai obraznici, dintre spectatori mai primeau câte o scatoalcă sau o zgârietură când depășeau anumite limite, dar rănile, minore de altfel, erau trecute sub tăcere, ca nu cumva spectacolul să ia sfârșit.
Alina, simțindu-se oarecum gazdă, după ce au găsit cu greu un loc de parcare, i-a condus până aproape de locul unde apăreau de obicei urșii. În timp de așteptau, din depărtare s-a auzit un urlet care s-a repetat de câteva ori, dar toți s-au pus de acord că sigur nu era produs de urși.
„Vreun tâmpit, care se prostește!” a fost concluzia unanimă a celor ce așteptau și urletul îndepărtat a fost repede uitat pentru că, dinspre liziera pădurii, și-au făcut apariția urșii. Ca în fiecare seară, prima a fost Stela, cu cei doi pui ai ei, și apariția ei a fost întâmpinată cu chiote și aplauze de încurajare. Cei trei detectivi nu-și puteau reveni din uimire, deși fuseseră oarecum preveniți de spectacol, din relatările Alinei. Þipetele care ar fi îndepărtat orice animal sălbatic, și cu-atât mai mult un animal solitar ca ursul, aveau asupra lor un efect exact invers pentru că, dinspre pădure, ca la o comandă au apărut imediat mai mulți urși.
Numai Spiridon părea să accepte situația cu calm și, după ce a privit un timp tăcut la spectacol, a comentat:
— Urșii asociază bâlciul, strigătele și gălăgia cu mâncarea, deci ei vin unde știu că este rost de mâncare. Și cum probabil că nu au fost agresați niciodată aici, nu se simt în pericol, așa că se complac în această tentativă grosolană de dresaj.
La puțin timp după ce au ajuns toți urșii la locul unde li se pusese din timp mâncare, a apărut și prima problemă. Unul dintre puii Stelei, în încercarea de a găsi ceva mai bun de mâncare, s-a cocoțat pe marginea unui container de gunoi și a căzut înăuntru, mârâind speriat. Stela a încercat un timp să-l scoată singură, apoi, după câteva încercări nereușite, s-a îndreptat spre oameni, mormăind încetișor.
Unul dintre spectatori avea o scară pliabilă în portbagaj și, făcându-și curaj, a trecut pe lângă ursoaica care îl însoțea liniștită, a introdus scara ușoară, de aluminiu, în container și, în numai câteva clipe, ursulețul a fost afară, lângă mama lui. Momentul a fost aplaudat îndelung și fotografiat de nenumărate ori, iar cei doi protagoniști au fost răsplătiți cu noi ofrande de mâncare.
Trecuse bine de miezul nopții și se pregăteau cu toții de plecare, mai ales că urșii păreau de acum sătui și nu mai puteau fi ademeniți cu niciun fel de trufandale. Parcă pe furiș, dinspre o alee laterală, își făcu apariția un bărbat îndesat care ducea cu el o sacoșă destul de grea. Dacă nu ar fi privit direct în direcția aceea, probabil că Pisica nici nu l-ar fi văzut, dar așa a privit uimită la om cum se pierde, fără nicio reținere, în mijlocul urșilor rămași.
— Stați, a spus ea încet. Priviți acolo! i-a îndemnat ea pe prietenii ei.
Majoritatea mașinilor plecaseră și rămăseseră puține faruri care să lumineze containerele, dar chiar și așa se putea vedea cum omul scoate din sacoșă ceva ce părea pe placul tuturor urșilor, pentru că s-au întors din drum chiar și cei care tocmai plecaseră.
Pisica, având vederea mai bună, se apropie câțiva pași, apoi le spuse celorlalți:
— Le dă miere! Faguri de miere.
Un bărbat din preajmă confirmă:
— Ãsta este Ursarul și le aduce faguri de miere în fiecare joi. Se amestecă cu ei, de parcă ar fi de-al lor, mai comentă omul înainte de a se depărta.
Pisica și Malamutul au schimbat o privire, iar Spiridon a făcut câțiva pași într-o parte și i-a spus lui Petrică să aducă furgoneta. I-a explicat în câteva cuvinte unde trebuie să ajungă, apoi s-a întors lângă ceilalți.
— Cum facem să-l reținem până vine Petrică cu furgoneta? întrebă Spiridon făcând-o pe Alina să ciulească urechile.
Malamutul își mușcă buzele gânditor:
— Mă duc eu să stau de vorbă cu el.
— Nu e bine, spuse Pisica. Urșii nu au o relație foarte bună cu câinii. Doar știi asta!
Înainte de a apuca cineva să o oprească, făcu câțiva pași în direcția urșilor făcându-i pe cei mai mulți dintre ei să se oprească din mâncat și să o privească. Pisica se opri și scoase câteva sunete joase, care părea un amestec de mormăit de urs cu un tors de pisică, iar urșii își continuară masa. Pisica mai făcu câțiva pași felini, dar de data asta niciun urs nu ridică ochii spre ea.
— Ai grijă, strigă unul dintre spectatori, par ei blânzi, dar, la o adică, dacă îi superi, te pot răni.
Pisica nu păru să-l fi auzit și mai făcu câțiva pași. Urșii terminaseră între timp fagurii de miere și acum se îndepărtau, doar Stela, cu cei doi ursuleți, mai rămăseseră lângă cel numit Ursarul. Ursuleții își găsiseră de joacă cu un bidon de plastic, pe care îl aruncau de la unul la altul, iar ursoaica întinse brațele spre bărbat, ca și cum l-ar fi chemat. Fără nicio ezitare, Ursarul se strânse la pieptul ei și, dacă ar fi fost puțin mai întuneric, toată lumea ar fi putut crede că este doar un pui de urs ceva mai mare, pentru că totul, din mișcările lui, îl făcea să semene cu un urs.
Pisica mai făcu câțiva pași, scoțând sunete ce păreau să liniștească ursoaica pentru că aceasta nu reacționă în niciun fel când li se alătură și ea. Un turist întârziat făcu la repezeală câteva fotografii, apoi se retrase și el chemat de ceilalți prieteni ai lui.
Ursuleții și-au pierdut răbdarea după o vreme și au început să tragă de ursoaica bătrână care, cu vădită părere de rău, i-a abandonat pe Pisică și pe Ursarul și s-au pierdut toți trei în întunericul pădurii. O clipă bărbatul păru că vrea să se ia după ei, dar glasul liniștitor al Pisicii îl opri.
— Stai aici, Ursache! Rămâi cu mine și ai să vezi că o să fie bine. Știu ce se întâmplă și crede-mă că o să am grijă de tine. Ai răbdare puțin și o să te duc acolo unde o să fii bine îngrijit și lumea o să aibă grijă de tine.
Pentru Ursar nu păreau atât de importante cuvintele, cât tonul și, mai ales, mormăitul adânc, gutural, al Pisicii care rezonau cu ceva din el, cu ceva ce aștepta de mult, așa că își lăsă capul mare pe umărul delicat al Pisicii și păru gata să adoarmă.
După ce Petrică sosi cu microbuzul și îl parcă cât mai aproape de containere, Ursarul nu se împotrivi deloc atunci când Pisica îl ridică de jos și îl conduse spre microbuz. Nu se împotrivi nici când îi făcu o injecție și se întinse cuminte pe cele trei scaune din microbuz care fuseseră trase în mijlocul mașinii, pentru a se face din ele o canapea confortabilă.
— Du-l în București, la Centrul de Primiri, îi spuse Pisica lui Petrică și, după ce mașina plecă, se întoarse spre cei trei, dar evită să se uite în direcția inspectorului Dăciulescu Alina, care o privea cu ochii mari.
Cum se simțea în continuare urmărită de privirea întrebătoarea a fetei, în cele din urmă spuse:
— Mai târziu, Alina. Îți promit că în cele din urmă se vor lămuri toate, dar acum chiar nu pot să-ți spun nimic. Te rog doar să ai încredere în mine.
Alina vru să răspundă ceva, dar chiar în acel moment îi sună telefonul. Se trase câțiva pași mai la o parte, ca să poată răspunde, dar, pe măsură ce asculta, se apropie iar de cei trei detectivi și în cele din urmă se întrerupse din vorbit ca să-i întrebe:
— Domnul comisar-șef Câmpeanu m-a solicitat la o crimă care a avut loc chiar aici, la câteva străzi depărtare. Când a auzit că suntem împreună, m-a rugat să vă întreb dacă nu ați vrea să veniți cu mine. Se pare că este o crimă mai ciudată.
După ce s-au privit scurt, Spiridon a fost primul care a răspuns, parcă un pic prea repede:
— Cu plăcere, cu cea mai mare plăcere.
În timp ce se urcau cu toții în mașină, Malamutul nu se mai putu abține și întrebă:
— A spus cumva și despre ce este vorba?
Puse mașina în mișcare, apoi se întoarse spre Alina:
— Adică prin ce fel este această crimă mai ciudată față de altele?
Alina ridică din umeri:
— Nu știu decât că este ciudată. De obicei nici nu ne spune mai multe la telefon pentru că oricând poate trage cu urechea un ziarist când vorbește. Nu era singur pentru că se auzeau mai multe voci care discutau în jurul lui…








Capitolul 11

Moartea unui sfânt

Alina i-a spus Malamutului pe unde să conducă și, în mai puțin de cinci minute, au ajuns la un bloc cochet, cu patru etaje și trei scări. La una din intrări erau adunați câțiva oameni, dintre cei care simt orice eveniment mai aparte, indiferent la ce oră se întâmplă, chiar dacă era trecut ca și acum de miezul nopții. O panglică cu „Trecerea interzisă”, păzită de doi polițiști în uniformă, oprea trecerea și Alina, care nu era în uniformă, a fost nevoită să se legitimeze pentru a putea trece dincolo, împreună cu cei trei detectivi.
La intrarea în scara blocului au fost întâmpinați de comisarul-șef Câmpeanu, care i-a tras puțin într-o parte, pe una din băncile care mărgineau aleea care ducea spre ușa de la intrare.
După ce s-au salutat iar, comisarul-șef a privit precaut în jur și a spus mai mult în șoaptă:
— O crimă dată dracului! Dintre cele despre care înveți la primul curs de Criminologie că este imposibil să se întâmple.
Toți au făcut ochii mari și Câmpeanu, după ce se asigură încă o dată că nu erau ascultați, continuă:
— Pe scurt, este vorba despre o crimă comisă într-un apartament perfect închis.
Alina zâmbi inocentă și sesiză imediat punctul slab al problemei:
— Atunci poate că nu a fost vorba despre o crimă! Poate a fost o sinucidere.
— Da! făcu exasperat Câmpeanu. Un om s-a tăiat în două jumătăți, în zona ombilicală, numai așa, ca să ne creeze nouă probleme. Ar fi cea mai ciudată cale de sinucidere pe care am întâlnit-o până acum.
Malamutul interveni și el:
— Atunci poate că a fost tăiat de cineva care a reușit cumva să dea impresia de cameră închisă pe dinăuntru.
— De fapt…, începu comisarul-șef să explice, dar se opri exasperat:
— Nu ar fi mai bine să mă lăsați voi să vă spun totul, de la început? Mai ales că nici nu avem prea mult timp la dispoziție. Doctorul Rizescu este sus, în apartament, unde examinează cadavrul și poate coborî în orice moment.
Privi în jurul lor și, văzându-i pe toți pregătiți să-l asculte, continuă:
— În seara asta, doctorul chirurg Lucian Niculescu a vrut să-l viziteze pe domnul Anton Vlădăreanu, pe care îl tratase cu o zi înainte. În cursul zilei l-a așteptat la spital pentru o consultație, dar, cum nu a venit, s-a gândit că pacientul ar putea avea probleme și s-a hotărât să-l caute acasă. Cum nu răspundea nimeni la ușă, și-a făcut griji și a sunat la urgențe și, în scurt timp, a sosit o echipă de intervenții și câțiva pompieri care au spart ușa.
Se întoarse spre Malamut și preciză:
— Ușa era încuiată, lanțul de siguranță era pus, așa că au fost nevoiți să-l taie, iar victima locuia la etajul trei, fără niciun pom prin preajmă, care ar fi facilitat intrarea unui prezumtiv criminal.
Se uită la oamenii care stăteau tăcuți dincolo de banda de protecție a Poliției și i se păru că unii dintre ei au aprins lumânări. Scutură din cap și continuă.
— Pentru că doctorul Niculescu îl cunoștea bine pe patologul nostru, doctorul Rizescu, când au văzut ce au găsit în apartament, l-a sunat direct pe acesta, care ne-a anunțat apoi și pe noi.
Privi spre intrarea în bloc, apoi spuse:
— Apartamentul este destul de mic, așa că nu am rămas și eu cu ei, să-i încurc. La locul crimei sunt acum doar doctorul Rizescu și comisarul Brumaru, să vadă ce poate găsi…
Rămase cu ochii pierduți în gol. După câteva momente le explică:
— Când termină, va trebui să mergeți și voi să vedeți, dar, credeți-mă, așa ceva nu ați mai văzut!
La privirile mirate ale celor din jurul lui preciză:
— Am mai văzut cadavre la viața mea, dar așa ceva niciodată. Și sunt sigur că nici voi, se adresă el detectivilor.
Respiră de câteva ori să-și revină, apoi le descrise scena care îl impresionase atât de mult:
— Imaginați-vă un pat pe care este culcat un bătrân îmbrăcat în pijamale. În apartament becurile sunt mici, din cele de tip economic, și deasupra patului este aprinsă o candelă care aruncă o lumină pâlpâitoare în jur. La lumina ei, omul din pat seamănă exagerat de mult cu sfântul din icoana de deasupra patului. Cred că era vorba de Sfântul Nicolae. Omul avea fața liniștită, de parcă ar fi murit în somn, numai că…
Se poticni și răsuflă adânc de câteva ori înainte de a continua:
— În dreptul mijlocului avea pijamaua ridicată și se vedea că avea corpul secționat perfect în două jumătăți, depărtate cam la cinci centimetri una de alta. Nu se vedea nicio urmă de sânge și nicio urmă de violență…
Făcu o pauză și ridică ochii acolo unde ceilalți au presupus că se află apartamentul victimei. La geam se zărea o lumină slabă, străpunsă din când în când de fulgerele blițului, când Brumaru făcea fotografii.
— Și, colac peste pupăză, în tot apartamentul nu e nicio urmă de mirosul fetid la care te-ai aștepta de la un asemenea cadavru… Se poticni din nou, apoi continuă în șoaptă, ca și cum ar fi vrut ca ceilalți să nu îi audă foarte clar spusele. Peste tot mirosea a smirnă și tămâie…
Cei trei detectivi și subalterna lui îl priviră suspicioși, iar în cele din urmă Alina întrebă:
— Șefule, poate că ești doar surmenat. Cât mai ai până la pensie?
— Șapte luni, răspunse automat comisarul-șef, dar să mă ia naiba dacă, după ce rezolvăm și cazul ăsta, nu mă pensionez anticipat. Nu mai suport să am de-a face cu vampiri, sfinți și cine știe ce o să mai apară, dacă mai întârzii mult pe aici.
Făcu ochii roată și, zărind privirile lor circumspecte, spuse:
— Știu că nu mă credeți, dar așteptați până ajungeți în apartament sau, și mai bine, întrebați-l pe el, arătă spre doctorul Rizescu care tocmai ieșea din bloc.
Când doctorul se apropie de ei, comisarul-șef se ridică și îi ieși în întâmpinare. Se opri când văzu privirea posomorâtă a patologului, care nu prea îndemna la conversație, dar în cele din urmă își învinse reținerea și întrebă:
— Spune-le, doctore, a ce miroase în apartament?
Rizescu ridică o privire obosită spre ei, apoi zâmbi trist:
— A scorțișoară miroase, domnule comisar, a scorțișoară și nu a smirnă sau tămâie cum îți place dumitale să crezi. Cineva, poate chiar victima, a turnat litri întregi de esență de scorțișoară prin tot apartamentul, iar acum comisarul vostru caută peste tot să găsească sursa mirosului.
Văzând figura dezamăgită a vechiului lui prieten, ridică din umeri dezolat:
— Știu că tu ai fi vrut să spun că miroase a smirnă și tămâie, însă sunt nevoit să spun scorțișoară, pentru că altfel cred că aș înnebuni.
Oftă lung și privi în jur:
— Știți că nu fumez, dar acum zău că aș vrea o țigară. Putem găsi una pe-aici?
În cele din urmă a găsit una la agenții care păzeau perimetrul și, după ce o aprinse cu mâna tremurând, le spuse:
— Știți ce vă zic, de obicei, în stadiul ăsta al investigației: am să vă pot spune mai multe după autopsie. Ei bine, nici acum și nici după autopsie nu o să vă pot spune mai multe, pentru că nu am mai întâlnit așa ceva. Nu numai eu, dar niciunul dintre cei care scriu tratate de medicină legală.
Mai trase un fum de țigară, se înecă și tuși, iar după ce își reveni adăugă:
— Rana este recentă și curată, dar în mod curios nu pare făcută cu un bisturiu sau cu un alt obiect ascuțit. Cele două jumătăți de corp parcă s-ar fi desprins de la sine… E ceva pur și simplu incredibil…
Stinse țigara fumată numai pe jumătate și o aruncă într-un coș de gunoi, apoi întrebă:
— De ce nu urcați voi până sus, să vedeți cu ochii voștri? Comisarul Brumaru o fi terminat între timp de fotografiat și strâns probe.
Au urcat toți patru, cu comisarul-șef în frunte, și, după ce au salutat agentul de la intrare, au pătruns în apartamentul aflat parcă în semiîntuneric, chiar dacă avea toate becurile aprinse.
Comisarul Brumaru terminase într-adevăr și, când au intrat ei, tocmai își așeza ultimele pungi cu probe în cutie.
Comisarul-șef se opri în ușa dormitorului și înainte să intre trase adânc aer în piept, apoi se întoarse victorios spre cei patru din urma lui:
— Ei? Fiți sinceri acum și spuneți-mi a ce miroase?
Cum niciunul dintre ei nu răspunse, intră triumfător în dormitor, iar comisarul Brumaru riscă un răspuns:
— Miroase a moaște de sfânt.
Văzând privirile lor nedumerite adăugă:
— Când eram copil, una din mătușile mele mai bisericoase m-a dus odată să văd moaștele unui sfânt. Mirosul era exact la fel.
S-au apropiat cu toții de pat și, deși stăteau înghesuiți, niciunul dintre ei nu spuse nimic pentru că erau prea absorbiți de cercetarea cadavrului. De fapt, de cele două jumătăți de cadavru, pentru că doctorul Rizescu, în încercarea de a vedea mai bine, depărtase între ele bucățile, astfel că acum tăietura se putea vedea perfect. Pentru că doctorul Niculescu spusese că a vorbit cu victima în cursul după amiezii, decesul nu putea să se fi produs mai devreme de ora douăzeci. Asta însemna cinci-șase ore, dar rănile arătau ca și cum ar fi avut o vechime de ani de zile. Comisarul Brumaru aprinse o lampă portabilă și le întinse o lupă mare, ca să se poată uita mai bine: cele două tăieturi erau perfect cicatrizate și toți au avut senzația că rănile parcă așa trebuiau să fie. Mai mult decât atât, în momentul în care s-au aplecat, pe rând, asupra victimei, nările le-au fost invadate de un miros puternic de mirodenii. Și dacă alte mirosuri nu le puteau distinge foarte ușor, cel de tămâie era pregnant, de parcă tocmai ar fi trecut un preot, cu cădelnița aprinsă, pe lângă ei.
— Să mergem, atunci, spuse comisarul-șef. Să așteptăm concluziile doctorului patolog, deși, după cum ați auzit, nici după autopsie nu o să ne poată spune mai multe.
În timp ce Alina chema brancardierii în apartament, comisarul Brumaru le atrase atenția:
— Sigilați cât mai bine sacul, să nu răzbată prea mult mirosul, altfel ne vom trezi în curând cu un pelerinaj la sfântul… Căută pe un bilețel numele victimei și completă: …la sfântul Vlădăreanu.
Comisarul-șef privi lung în urma lor și le strigă chiar când să iasă:
— Și, pentru numele lui Dumnezeu, spune-le tuturor să nu scape niciun cuvânt presei sau familiei. Alina, du-te cu ei și asigură-te că totul este în regulă.
— Asta cu familia o să fie ceva mai greu de respectat, spuse Spiridon, pentru că fiecare dintre ei cum vor ajunge acasă numai despre asta vor vorbi.
Comisarul-șef nu putu să-i răspundă, pentru că exact atunci îi sună telefonul.
— Acum ce mai e? întrebă el în surdină în timp ce se pregătea să răspundă.
După ce vorbi câteva minute, se întoarse zâmbind amar spre ceilalți:
— Copii, nu spargeți gașca! Mai este nevoie de noi în noaptea asta.
La privirile întrebătoare ale celorlalți, răspunse oftând:
— Se pare că asta este noaptea cadavrelor ciudate. La numai câteva străzi distanță de aici, la clubul Rothmans, unui bărbat i-a explodat capul, în timp ce juca cărți.
Îi lăsă pe cei trei detectivi și pe comisarul Brumaru să privească uimiți unul la altul, iar el se duse la fereastră și, după ce o deschise, o căută din ochi pe Alina.
— Domnișoară inspector, strigă el de la geam, caută-l pe doctorul Rizescu și spune-i să ne aștepte.
Inspectorul Dăciulescu Alina, care stătea de vorbă cu un agent, răspunse cu un sonor: Am înțeles să trăiți! și plecă ca din pușcă spre doctorul Rizescu, care tocmai se pregătea să se urce în mașina care urma să transporte cadavrul la morgă.
Spiridon și ceilalți doi detectivi au rămas mai în spate și când a prins un moment favorabil le-a spus:
— Cred că aici este vorba de ADN-ul Zoiei Ivanovna, sfânta din Samara. După ce a murit trupul ei nu s-a descompus, iar moaștele i-au fost păstrate pentru că aveau darul de a face minuni.
Agentul care o abordase pe inspectorul Dăciulescu Alina era agentul Postolache, cel care fusese acasă la Vasile Tudorache. Se perpelise câteva zile, dar, în cele din urmă, în seara asta, după ce auzise cu numai câteva minute în urmă de omul mort la clubul Rothmans, a simțit că nu mai poate păstra tăcerea. Mai ales că omul care comandase crima se lăudase și la prieteni cu isprava sa. A profitat de faptul că a văzut-o pe tânăra inspector Dăciulescu Alina, pe care o cunoștea din vedere, ca să-i spună pe scurt ce se întâmplase.
După ce l-a adus pe doctorul Rizescu înapoi, Alina i-a spus agentului:
— Așteaptă aici, până coboară comisarul-șef Câmpeanu. O să fie foarte interesat de povestea ta.
Agentul privi în sus, spre apartamentul la ferestrele căruia se vedeau mișcându-se umbrele celor dinăuntru.
— Oare ce o să mi se întâmple? întrebă aproape șoptit agentul.
Alina ar fi vrut să-l încurajeze, dar nu se simțea deloc îndemnată la asta: nici măcar nu se putea gândi că cineva ar fi putut distruge sau înstrăina probele unui posibil caz de crimă.
— Nu știu, răspunse ea și se strădui ca vocea să nu-i sune prea disprețuitoare. Eu nu am făcut niciodată așa ceva, ca să știu.
Agentul își mușcă buzele, apoi adăugă chiar în timp ce grupul celor din apartament cobora scările:
— Mi-a fost frică, spuse el înainte ca grupul să ajungă lângă ei. Și încă îmi mai este frică să nu mă viseze, dacă află că v-am spus…
— Prostii! spuse mai dur decât ar fi vrut Alina și ieși în întâmpinarea grupului.
Vru să spună ceva despre cele aflate de la agent, dar comisarul-șef îi luă vorba din gură:
— Noaptea asta parcă este noaptea vârcolacilor, Alina, așa că nu vreau să aud nimic.
Se apropie mai mult de ea și, privind în jur să nu fie auzit de vreun ziarist, continuă.
— Ne deplasăm cu toții la o nouă crimă. Să sperăm că este ultima pe noaptea asta!
Vru să se îndepărteze cu pași repezi, dar inspectorul Dăciulescu Alina făcu ce nu mai făcuse în toată cariera: îl prinse de braț și îl opri.
La privirea lui consternată, se apropie și îi șopti la ureche:
— Va trebui să-l luăm cu noi și pe agentul Sorin Postolache. Are o poveste foarte interesantă de spus.
Comisarul-șef ridică exasperat din umeri și spuse grăbit:
— Indiferent ce are de spus, cred că mai poate aștepta. Ne așteaptă un cadavru căruia tocmai i-a explodat capul, dacă am înțeles eu bine.
— Chiar despre asta este vorba, domnule comisar-șef. Povestea lui cred că explică totul.
Comisarul-șef se opri și privi scurt spre agentul care aștepta, aproape în poziție de drepți, lângă ei și în cele din urmă spuse:
— Bine, ia-l cu noi în mașină. Sper să merite…
Imediat după ce au urcat, comisarul-șef îl înghionti pe agentul care se așezase în față, lângă șofer.
— Spune, acum, ce ai de zis. Și grăbește-te să termini până ajungem la locul crimei.
Agentul aprobă tăcut frământându-și buzele, apoi, chiar când comisarul-șef se pregătea să-l mai înghiontească o dată, începu cu glas stins:
— Permiteți să raportez… și în numai câteva cuvinte își spuse povestea.
Cam în cinci minute au ajuns în dreptul clubului Rotary, dar comisarul-șef tot nu se grăbea să coboare, gândindu-se la cele auzite de la agent.
— Sper că ți-a dat măcar prin cap să faci o copie după biletul sinucigașului.
Agentul se scotoci în buzunarul vestei și scoase o foaie de hârtie și i-o întinse comisarului-șef care, după ce o citi, i-o înmână Alinei:
— Păstrează-o tu până când vom avea nevoie de ea.
Deschise portiera, dar încă nu coborî pentru că încă se mai gândea la cele auzite.
— Auzi, îl întrebă el în cele din urmă pe agent, ești sigur despre cele petrecute aici, la clubul Rotary?
— Da, domnule comisar-șef. Informatorul care mi-a comunicat vestea este un om de toată încrederea.
În cele din urmă coborâră cu toții și pătrunseră dincolo de banda galbenă, care interzicea accesul.
Doctorul Rizescu a fost condus înainte, spre locul crimei, iar comisarul-șef s-a oprit la biroul de recepție, unde îi aștepta directorul clubului, galben ca ceara.
— Ia spune, domnule Codreanu, ce s-a mai întâmplat iar, în selectul dumitale club?
Chiar dacă cuvintele păreau în regulă, directorului nu îi scăpă ușoara nuanță peiorativă din glasul comisarului-șef, așa că ridică palmele neajutorat în sus:
— Zău că nu știu ce se întâmplă cu lumea din vremurile de azi, domnule comisar-șef. Parcă a înnebunit, zău așa… doar ne cunoaștem de atâta timp și știți că sunt un om corect, care colaborează cu autoritățile și care nu creează probleme.
Ofițerul îl privi circumspect și îl lăsă să vorbească: într-adevăr, omul nu crea probleme, chiar dacă se mai întâmplau lucruri în clubul lui, la care s-a mai închis ochii uneori. Motivul era simplu ca lumina zilei: se câștiga mai mult dacă se făceau uitate câteva partide clandestine de poker, dar se afla câte ceva despre dealerii de droguri.
— Bine, lasă trecutul acolo unde este, îl întrerupse în cele din urmă comisarul-șef, și spune mai bine ce s-a întâmplat în seara asta, aici.
Directorul arătă cu mâna în direcția în care dispăruse doctorul Rizescu și spuse:
— Șase clienți vechi au dorit să închirieze Sala Albastră în seara asta, pentru o petrecere privată... Se întrerupse și privi încurcat în jur, dar cei trei detectivi, comisarul-șef, comisarul Brumaru și inspectorul Dăciulescu Alina erau cu ochii ațintiți asupra lui, așteptând să continue.
Oftă și spuse în cele din urmă:
— Cum au cerut să nu fie deranjați, am presupus că urmau să joace cărți… uneori se mai întâmplă, dar nu pe mize mari, ca să fie probleme ulterior…
— Lasă asta, scutură comisarul-șef din mână, spune ce s-a întâmplat mai departe.
— Totul decurgea normal și în liniște. De câteva ori au sunat și au mai cerut cafele și băuturi, apoi, dintr-odată, s-au auzit țipete și toți au năvălit pe ușă afară. Erau murdari pe fețe și pe haine cu un fel de mâzgă și abia când am intrat în cameră am văzut despre ce anume era vorba: unul dintre ei era căzut peste masa de joc și nu mai avea cap. Ceea ce era împrăștiat pe pereți și pe hainele și fețele celor care au fugit afară era de fapt sânge și bucăți din creierul lui.
Toți îl priviră cu îndoială și comisarul-șef întrebă:
— Înainte de a năvăli pe ușă, afară, jucătorii de cărți, s-a auzit vreo detunătură, ceva care ar fi putut să fie o împușcătură?
Directorul clătină vehement din cap:
— Nimic, niciun sunet! Nimic până când au început să țipe.
Comisarul-șef își mușcă buzele gânditor, dar voia să mai afle ceva înainte de-a vedea locul crimei:
— Cei cinci jucători de cărți care au rămas sunt pe aici, pe undeva?
— Da, a confirmat directorul. Le-am pus la dispoziție Salonul Roșu, le-am dus băuturi și cafele și le-am spus că este mai potrivit și spre binele lor să aștepte să vină autoritățile și să declare ce au văzut.
— Altceva? întrebă comisarul-șef și privi pătrunzător spre director.
Acesta își feri privirea, așa că ofițerul spuse.
— Mai bine vorbește acum pentru că, dacă aflăm noi mai târziu, nu-ți va fi prea bine.
— Așa este, aprobă în silă directorul și continuă: unul dintre ei, Fabian Danielescu, m-a rugat să-i găsesc un comisionar, să trimită un plic la adresa asta.
Le întinse un bilețel și, când văzu adresa, Alina spuse:
— E aceeași adresă de care ne povestea agentul Postolache.
Comisarul-șef o privi tăcut, apoi se întoarse spre director:
— Ce era în plic?
— Era sigilat, dar…
Directorul privi nehotărât în jur, dar în cele din urmă spuse șoptit:
— L-am desfăcut pentru că știam că pot avea probleme dacă nu colaborez, mai ales în caz de crimă…
— Bine, bine, îi scurtă pledoaria comisarul-șef. Spune odată! Ce era în plic?
— Zece mii de euro, în bancnote de câte o sută.
Toți amuțiră, numai Malamutul fluieră scurt, iar când îl priviră ridică nevinovat din umeri:
— Mi se pare o sumă mare, atâta tot, se scuză el și Pisica vru să-i răspundă ceva, dar se opri la timp pentru că tocmai atunci îl văzură pe doctorul Rizescu apropiindu-se de ei. Pășea gârbovit și părea mai bătrân cu zece ani, decât în urmă cu o oră.
— Cum este, bătrâne prieten? îl întrebă comisarul-șef și, în prima clipă când doctorul ridică ochii spre el, păru că nu îl recunoaște, apoi scutură din cap și spuse:
— Groaznic, cum să fie? Așa ceva nu am mai întâlnit niciodată, dar parcă am mai folosit cuvintele astea în noaptea asta. Zău că nu este vina mea că mă repet!
Privi în jur căutând din priviri ceva și în cele din urmă spuse:
— Mai dați-mi o țigară și dați-mi voie să mă citez: nici acum, și nici după autopsie, nu o să vă pot spune mai multe, pentru că încă nu am mai întâlnit așa ceva.
După ce primi o țigară de la directorul clubului și o aprinse, arătă spre camera din care tocmai ieșise:
— Știți ce se spune, că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, așa că ce rost are să vă povestesc, mai bine mergeți și vedeți. Aveți grijă numai pe ce călcați, mai spuse el în urma lor.
Au intrat precauți în Salonul Albastru și s-au înșirat toți pe lângă peretele de la ușă. Salonul Albastru avea vreo patruzeci de metri pătrați, dar părea mai mare datorită oglinzilor încastrate în pereți. Albastrul în care erau zugrăviți pereții era un albastru pal și, din loc în loc, se puteau vedea pe ei bucăți din ceea ce, cu puțină vreme în urmă, fusese creierul unui om. La fel de multe erau și pe tavan, și pe oglinzi, dar, în ciuda avertismentelor doctorului, pe podea nu se prea vedeau, ca și cum toată puterea exploziei ar fi fost dirijată în sus și în lateral.
Corpul jucătorului era cu spatele spre ușă și, cum era căzut peste masă, au fost nevoiți să se apropie ca să vadă că, într-adevăr, capul îi lipsea. Fâșii de carne însângerată și câteva oase rămăseseră acolo unde fusese odată gâtul omului.
Malamutul fluieră a uimire și comentă:
— Mai bine solicitau de la bun început Salonul Roșu, poate că scena nu ar fi fost atât de macabră.
Nimeni nu a răspuns și au mai petrecut câteva minute privind în tăcere, apoi comisarul-șef a spus:
— E clar, aici nu mai avem ce vedea. Să-l lăsăm pe comisarul Brumaru să facă fotografii și să culeagă probele, iar noi să mergem să ne organizăm. Avem multă treabă pentru restul nopții și vom începe cu interogatorul celor care au participat la partida de poker.




Capitolul 12

O zi plină

Procurorul Virgil Aldulescu a preluat toate cele trei cazuri pentru că, în mod firesc, păreau toate interconectate. După ce a avut în mână dosarele, s-a prezentat la judecătorul de serviciu pentru eliberarea mandatelor de arestare. Întâmplarea a făcut ca judecător de serviciu să fie Adriana Husariu, temută de toți pentru severitatea cu care verifica dosarele. Colac peste pupăză, de câteva zile aflase că băiatul ei mai mare a hotărât că, pentru el și familia lui, este mai bine dacă rămân toți definitiv în Germania. Unul dintre colegii ei, cam de aceeași vârstă cu ea și care își putea permite asta, turnase gaz peste foc și îi spusese: „Păi, la ce te așteptai, Adriana, dragă? Îl dai pe copil la secția de limbă germană încă de la grădiniță și acum te miri că pleacă dincolo?” Faptul că prietenul ei avea dreptate nu îi făcea deloc hopul mai ușor de trecut și toți se fereau, pe cât puteau de mult, din calea ei.
Când procurorul îi puse, timid, dosarele pe masă, judecătoarea le privi crunt:
— Trei mandate de arestare, domnule procuror? De ce nu zece, ca să știm o treabă?
Aplombul procurorului părea lăsat undeva la ușă și abia după ce își drese vocea încercă să răspundă, dar judecătoarea ridică o mână, făcându-i semn să se oprească și luă un dosar din teancul din fața ei.
Întâmplător sau nu, primul era dosarul în care era solicitat mandatul de arestare pentru Fabian Danielescu, cel care comandase crima de la Clubul Rothmans. Chiar deasupra, în dosar, era declarația Loredanei Marinescu, a lui Fabian Danielescu, urmată de câteva poze color cu victima, sau cât mai rămăsese din ea. Judecătoarea le privi atent, apoi ridică ochii din dosar și îl privi aspru pe procuror:
— Sper că asta nu este vreun fel de glumă proastă, domnule procuror. Nu ați prelucrat în niciun fel fotografiile?
— Doamne, cum puteți crede așa ceva, doamnă judecător?
Judecătoarea împinse dosarul spre el, întrebând:
— Și atunci, unde-i capul victimei?
Procurorul încercă să-și disimuleze satisfacția când răspunse:
— Pe pereți și pe tavanul clubului, doamnă judecătoare. Mai sunt câteva fotografii la sfârșitul dosarului…
După ce parcurse, mai calmă de data asta, dosarul până la sfârșit, semnă mandatul de arestare, atât pentru Fabian Danielescu, cât și pentru Loredana Marinescu. La dosarul lui Vasile Tudorache ezită îndelung, apoi întrebă:
— Deci dumneata presupui că acest om a cauzat, de la distanță, într-un mod în care nu îl poți preciza, moartea victimei de la Clubul Rothmans?
Procurorul înghiți în sec și, în cele din urmă, își găsi curaj și privi în ochii severi ai judecătoarei.
— Da, doamnă judecător.
Judecătoarea mai răsfoi încă o dată dosarul și flutură cele două declarații și copia după scrisoarea de adio a administratorului de bloc.
— Pentru două declarații și o copie după o scrisoare a unui sinucigaș, dumneata vrei să arestezi un om pentru că a comis o crimă?
— Da, doamnă judecător.
— Dar nu știi cum a comis crima?
— Nu, doamnă judecător, spuse aproape în șoaptă procurorul.
Judecătoarea îi întinse dosarul și îi spuse sec:
— Atunci află, domnule procuror, și abia pe urmă vino la mine!
Procurorul Virgil Aldulescu și-a luat cele trei dosare și mandatele de arestare și a ieșit plouat din birou, gândindu-se cum să rezolve problema. Pentru că, fără îndoială, Vasile Tudorache era vinovatul și lăsarea lui în libertate reprezenta un real pericol public.
Era bucuros pentru faptul că obținuse arestarea preventivă măcar pentru cei doi, pentru că era convins că, în urma interogatoriului lor, va putea găsi în cele din urmă și probele pe care le solicita judecătoarea. Și mai era un gând ascuns, care îl făcuse să nu insiste foarte mult cu cel de al treilea dosar: nu era foarte sigur că se vor găsi amatori să se ducă și să-l aresteze pe cel căreia Loredana Marinescu îi spunea, cu teamă, Căpcăunul.

*

A ajuns la arestul Poliției la timp ca să participe la interogatorul fetei. Comisarul-șef i-a lăsat și de data asta pe comisarul Brumaru și pe inspectorul Dăciulescu Alina să interogheze fata, iar el se mulțumea să privească totul din spatele geamului oglindă.
— Þinând seama de importanța cazului, am dat ordin să se filmeze interogatoriul, ca să-l putem analiza la nevoie, îi spuse comisarul-șef procurorului când îl văzu venind. Doriți să participați și dumneavoastră?
— Nu, nici vorbă, răspunse el, oamenii dumitale văd că se descurcă foarte bine.
Îi comunică în câteva cuvinte insuccesul în ceea ce privește mandatul de arestare în cazul pentru Căpcăun, apoi se alătură și el celor care se uitau la interogatoriu.
Aruncă o privire posomorâtă spre cei trei detectivi care stăteau pe scaune, lângă perete, și, deși părea că nu îi convine foarte mult prezența lor, simțea instinctiv că va avea nevoie de ei în rezolvarea cazului, așa că îi acceptă în mod tacit.
După ce ascultă încă o dată expunerea fetei, privind-o cum scrie de zor declarația procurorului îi veni o idee și se întoarse spre comisarul-șef:
— Vă rog să o rugați pe subalterna dumneavoastră să o întrebe pe inculpată dacă acest așa numit Căpcăun are un număr de telefon la care poate fi contactat.
În timp de comisarul-șef lua legătura cu Alina, Spiridon se ridică de pe scaun și se apropie de procuror:
— Credeți că este bine să luăm legătura cu el?
Procurorul îl privi rece și spuse:
— Va trebui să o facem până la urmă, nu? Măcar cât să-i comunicăm despre faptul că există un mandat de arestare pe numele lui.
— Dar nu există.
— Nu există ÎNCÃ… Mâine va fi alt judecător care, în mod sigur, îmi va semna mandatul.
Spiridon clătină din capul lui mare și în cele din urmă îl întrebă:
— Și cine credeți că îl va aresta? După faima pe care și-a creat-o, se vor găsi foarte greu amatori pentru treaba asta.
Era exact problema la care se gândise și el mai devreme, dar nu putea lăsa să se vadă asta, așa că răspunse sec:
— Vom apela, dacă este nevoie, la Tudor Ghervase, comandantul trupei de intervenție, dar numai după ce vom obține mandatul de arestare.
Arătă spre agentul Sorin Postolache, care stătea ghemuit pe un scaun, lângă perete, pentru cazul în care va mai fi nevoie de el:
— Asta în afară de cazul în care tânărul agent de acolo nu se va oferi voluntar să ne aresteze Căpcăunul, ca să i se mai ierte din păcate.
Tânărul agent nu spuse nimic, dar se ghemui și mai tare pe scaunul pe care stătea.
După ce primi numărul de telefon de la comisarul-șef, procurorul puse să i se aducă un telefon fix prevăzut cu difuzor și ceru să se facă liniște. Poate că voia să le arate tuturor cât de bine știe să țină sub control un infractor de teapa celui ce își spunea Căpcăunul.
După ce sună de câteva ori în gol, într-un sfârșit răspunse o voce cavernoasă, ușor batjocoritoare.
— Alo, Vasile Tudorache la telefon. Cine naiba mă deranjează la ora asta?
Procurorul privi la ceas: era aproape ora unsprezece, așa că nu i se părea deloc o oră nepotrivită. Își drese vocea și spuse cât de sobru putu:
— Domnule Vasile Tudorache, procurorul Virgil Aldulescu vă deranjează. Vreau să vă comunic că există un mandat de arestare pe numele dumneavoastră.
Hohotul de râs fu atât de puternic încât reverberă prelung în încăperea mică. După ce râsul se potoli, aceeași voce, de data asta mult mai batjocoritoare, spuse:
— Păi, și ce mai aștepți, procurorule? Trimite polițiștii să mă aresteze. Sau vino personal, dacă ai cojones.
Procurorul rămase cu receptorul la ureche, incapabil să mai scoată vreun cuvânt. De obicei, cei anunțați că urmează să fie arestați se comportau cu totul altfel, nu ca acest… Căpcăun. Începea să regrete ideea de a pune convorbirea pe difuzor, dar nu avu timp să blocheze sunetul pentru că vocea de la celălalt capăt al firului întrebă:
— Să înțeleg deci că cineva m-a dat în gât? Precis că e curvulița aia mică de Loredana.
Procurorul păru să-și fi recăpătat aplombul pentru că răspunse sec:
— Nu vă putem da amănunte din dosar. Vă comunică doar atât: există un mandat de arestare pe numele dumneavoastră și ar fi mai bine să vă prezentați la sediul Poliției pentru a nu…
Căpcăunul nu păru să audă ce spunea pentru că îl întrerupse brusc, cu aceeași voce răgușită:
— Nu-i nevoie de nicio confirmare, pentru că sunt sigur de asta. Fata este, cumva, pe lângă voi acum?
— Da, confirmă procurorul înainte de vedea cum Spiridon îi făcea semne disperate să nege.
— Ei, atunci priviți bine la ea, dar feriți-vă dacă vreți să nu vă murdăriți pe haine.
Înainte de a apuca cineva să spună ceva, văzură prin geamul oglindă cum Loredana se apucă dintr-odată cu mâinile de cap, se ridică brusc de la masă și apoi capul îi explodă într-o jerbă de sânge, oase și creier.
Comisarul Brumaru și inspectorul Dăciulescu au mai apucat doar să-și ducă mâinile la față, în încercarea de a-și feri ochii, dar în afară de asta au fost împroșcați peste tot cu bucăți mărunte din capul fetei.
Toți au rămas împietriți în timp ce cei doi polițiștii din camera de interogatoriu încercau fără succes să se șteargă pe față și pe haine cu șervețelele pe care le-au scos din buzunar.
— Interesantă priveliște, nu? întrebă vocea batjocoritoare, apoi continuă: Tânărul polițist care m-a vizitat într-o seară este și el pe acolo?
— Nu le-am spus nimic! țipă agentul Sorin Postolache de lângă perete, dar din telefon nu se auzi decât același râs și vocea sarcastică:
— Mutați-vă și de lângă el și, credeți-mă pe cuvânt, că așa vor păți toți care mă supără.
Tânărul agent mai apucă să țipe scurt înainte să-i explodeze craniul în aceeași masă informă de oase și creier.
— Gata, ajunge! Vă credem, îngăimă stins, în receptor, procurorul.
— Ajunge când vreau eu, nu când îmi spui dumneata, se auzi vocea răgușită din receptor.
După o clipă de tăcere, vocea întrebă iar:
— Aveți un televizor prin preajmă?
Procurorul făcu ochii roată până când dădu cu ochii de televizorul prins pe perete.
— Da, răspunse el stins.
— Ei, atunci comutați pe postul local, ordonă vocea.
Spiridon căută telecomanda și, după ce o șterse de sânge, comută pe postul local.
— Gata, confirmă cu același glas stins procurorul.
— Hai să vedem dacă ne uităm la același program, spuse Căpcăunul. Este vorba de o emisiune cu trei invitați… Moderatoarea este o umflățică îmbrăcată într-o rochie roșie țipătoare, iar invitații sunt doi bărbați și o tânără domnișoară slăbuță, îmbrăcată în rochie albastră.
— Așa este, confirmă procurorul.
— Bine atunci, domnule procuror, hai să vedem pe cine alegi pentru experiența noastră. Pe care din cei patru de la televizor îl alegi să moară. Vreau să vă arăt o demonstrație…
— Credeți-mă, nu este nevoie, vă credem, suspină procurorul și se gândi ce bine ar fi fost să fie de față și judecătoarea Adriana Husariu și să fie ea cea nevoită să aleagă.
— Dacă nu alegi pe nimeni, vor muri toți patru, spuse după un timp vocea pe un ton egal. Așa că hotărăște-te mai repede.
— Doamna în roșu, spuse procurorul șoptind și câteva clipe mai târziu capul moderatoarei explodă, asemenea unei fântâni arteziene, într-o jerbă roșie.
Hohotul de râs din receptor îl făcu pe procuror să se ghemuiască ca lovit de bici.
— Ei, acum suntem în aceeași găleată, domnule procuror. Eu sunt cel care ucid, dar dumneata, la fel ca jucătorul de cărți de la clubul Rothmans, ai comandat o crimă. Ce-ai să faci acum? Ai să te arestezi singur?
Toți din încăpere priveau consternați la procuror, care își mușca neputincios mâna.
— Pot să te scap cumva de vina asta, domnule procuror. Cum ai spus că te numești? Virgil Aldulescu. Precis găsesc undeva o fotografie de-a dumitale pe internet: nici nu am nevoie de mai mult ca să-ți aduc liniștea sufletească mult dorită, hohoti Căpcăunul.
Procurorul tresări brusc și ieși din transă:
— Să-i oprească cineva internetul și curentul! Repede, vă rog!
— Nici să nu te gândești, procurorule. Am un laptop și o conexiune anonimă la internet, dar nu trebuie să mă iei în serios. Am glumit, omule, chiar ești un interlocutor drăguț.
Din receptor se auzi un foșnet de hârtie și apoi Căpcăunul spuse:
— De fapt, chiar și fără internet, cred că m-aș distra bine. Fata asta mi-a adus o mulțime de reviste înainte să mă trădeze. Majoritatea lor sunt reviste de scandal, doar cu fotografiile maneliștilor și altor artiști de aceeași teapă. Dacă mă mai enervați mult, în câteva minute trimit în neant toată floarea artistică a țării… lucru care nici nu ar fi așa de rău, la urma urmei, dacă ținem seama de felul în care cântă.
Procurorul încă își căuta cuvintele, când ușa se deschise și domnul Marcu, urmat de chestorul Nistorescu, pătrunseră în încăpere. Domnul Marcu privi scurt la dezastrul din încăpere, făcu câțiva pași precauți până ajunse lângă procuror, îi luă receptorul din mână și îl puse în furcă, apoi spuse cu voce calmă:
— Gata, ajunge cât v-ați distrat. De aici încolo preluăm noi.



Capitolul 13

Experiențe


După ce încheie discuția cu procurorul, Căpcăunul, deoarece chiar și când era singur se gândea la el ca fiind Căpcăunul și nu ca la Vasile Tudorache, încercă iar să se privească scurt în oglindă, curios fiind de noile transformări pe care le simțea că se petreceau cu el. Abia ridică marginea prosopului și își simți capul cuprins de o durere atroce, imediat cum își zări ochii. Era convins că era numai o chestiune de timp și de antrenament până când își va putea controla această nouă putere. Și la fel de mult era convins că, dacă va continua să ucidă la fel de haotic, în curând autoritățile vor sesiza că a trecut un prag nepermis și îl vor distruge, fără să mai țină seama de pierderile colaterale cauzate de aceasta. Dar simțea că mai era cale lungă până acolo, așa că încă mai avea timp de experimente. Nu știa prea bine ce se întâmpla cu el, dar simțea nevoia să ucidă și, înainte de a-și putea controla în vreun fel sau altul impulsul, se apropie de geam, privind afară în căutare de victime. Acoperișurile blocurilor din jur se vedeau limpede și pe ele nu se zărea nici urmă de lunetist, dar era conștient că aceștia nu vor întârzia mult să apară, dacă își va pune planurile în aplicare.
Blocul în care locuia avea patru etaje și era format din opt scări: șase în linie, iar cele două de la capete, perpendicular pe ele, formând litera „U”, cu brațele verticale formate din câte o singură scară. Se forma astfel un fel de curte interioară, în care unii șefi de scară mai gospodari montaseră bănci de lemn, printre care plantaseră tot soiul de plante ornamentale și flori. Din câte își putea da seama, cartierul își ducea viața liniștită mai departe, fără să fie afectat într-un fel sau altul de întâmplările de peste noapte.
Avu un surâs rău pe față, un surâs venit de undeva din străfundurile ființei lui noi, pe care încă nu și-o putea controla în întregime. Prea multă liniște se pare că nu-i pria Căpcăunului, așa că se apropie mai mult de geam și se pregăti de acțiune. Ideal ar fi fost ca prin curtea blocului, care se prelungea cu o mică parcare, să treacă acum câțiva dintre cei care într-un moment sau altul îl tracasaseră pe Vasile Tudorache, dar, după câteva minute bune în care nu trecu nimeni cunoscut, își fixă atenția asupra unei femei care se certa cu alta, pentru un motiv pe care nu și-l putea imagina pentru că erau prea departe și nu se auzea ce spun, chiar și cu geamul deschis.
Nu cronometră timpul trecut între momentul în care și-a fixat atenția asupra ei și clipa în care capul i-a explodat într-o jerbă de sânge și oase, dar în mod sigur nu au fost mai mult de douăzeci de secunde. Pentru cea de a doua a avut nevoie de mai puțin de zece secunde și cam tot atât a trecut până când un puști, abia ieșit din adolescență și care văzuse prea multe filme de război, le-a văzut. Þipătul lui s-a auzit însă clar, străbătând distanța:
— Un lunetist! Ascundeți-vă! Trage un lunetist!
În toată curtea blocului nu erau mai mult de zece persoane, care au reacționat la țipătului tânărului: mai întâi au privit la cele două corpuri prăbușite, apoi au început să-și caute ascunzători în cele mai nepotrivite locuri. Puștiul s-a ascuns, de exemplu, după o bancă unde un lunetist l-ar fi putut ochi ușor, prin spătarul ei făcut din țevi de metal.
Adăpostul oferit de țevile de metal nu l-a ajutat prea mult pentru că în curând și-a împrăștiat creierii pe banca lucioasă de metal, urmat în curând de toți cei care nu au avut precauția să iasă din raza lui vizuală. Doi câini care s-au apropiat de trupul tânărului au avut aceeași soartă, apoi s-a oprit. Tensiunea insuportabilă care îl chinuise cu numai câteva minute înainte se domolise și acum putea să judece la rece. Putea ucide pe oricine, cu o sigură condiție: să-i zărească fie și pentru o singură clipă fața.
În depărtare pe coasta muntelui se zăreau siluetele unor oameni, dar oricât își fixă atenția asupra lor nu li se întâmplă nimic. Își forță la maximum ochii, dar nu obținu niciun rezultat palpabil. În cele din urmă cu ochii împăienjeniți renunță, dar chiar atunci își aduse aminte de un binoclu pe care îl cumpărase cu ani în urmă când fusese într-o excursie. Era mai mult o jucărie pentru copii și când în cele din urmă îl găsi își dădu seama că nu mărește cine știe ce. Dar se pare că era suficient pentru că în cele din urmă cei de pe coasta muntelui sfârșiră și ei în același mod ca și cei din fața blocului.
Mai bău câteva căni de apă, apoi se întinse să se odihnească, dar noua putere căpătată nu îi dădea ghes la odihnă, așa că se ridică și porni televizorul. Butonă canalele până când găsi o emisiune în direct ca să poată urmări pe viu rezultatele. De data asta privi cu ochii mijiți la invitatul pe care îl alese și cumva încercă să transmită un altfel de gând spre el. Trecu destul de mult timp până când cel vizat începu să dea semne de neliniște și în cele din urmă se apucă de partea stângă a pieptului și se lăsă moale pe canapeaua din studio. În primele clipe nu observă nimeni nimic, după care începură toți să se agite și mai apucă să vadă un medic care îi acorda primul ajutor înainte ca emisiunea să se întrerupă și să se comute pe publicitate.
Căpcăunul zâmbi satisfăcut, deși nu simțise aceeași satisfacție ca atunci când vedea artezienele celor uciși țâșnind. Dar, la o adică, atunci când lucrurile se vor înrăutăți se va mulțumi și cu atât.
Închise televizorul și luă un teanc de reviste lăsat de Loredana: avea o zi lungă în fața lui; putea să tot experimenteze.






Capitolul 14

Capcană pentru Căpcăun

Centrul de comandă a fost înființat la Detașamentul nr.1 de pompieri Brașov situat pe strada Mihai Viteazu la numărul 11. La început s-a intenționat ca acest centru să fie în cadrul Detașamentului nr. 2 Brașov, de pe strada Carpaților, care era situat cu vreo doi kilometri mai aproape de cartierul Valea Cetății, dar s-a renunțat la idee când s-a constatat că remizele pentru mașini, unde ar fi urmat să fie instalată aparatura de control, aveau ușile cu acces direct în stradă. Și după cum a constatat domnul Marcu în cadrul comisiei care a ales această locație, între strada Mihai Viteazu și cartierul Valea Cetății se afla muntele Tâmpa, așa că până descopereau cum anume își transmite comenzile mortale Căpcăunul, era înțelept să se lase puțină distanță și un obstacol natural între ei.
Au fost golite patru remize de pompieri, iar mașinile au fost trimise împreună cu oamenii care le deserveau la Detașamentul nr. 2.
Comandantul Detașamentului nr.1, colonelul Dobrițoiu, încercă să-l abordeze pe generalul cu cele mai multe stele pe care îl văzu prin curte:
— Înțeleg că sunt ordine de sus, domnule general, se plânse el, dar vreau să vă spun că toată activitatea mi-a fost dată peste cap. Să ne ferească dumnezeu de două, trei incendii simultane în Brașov că suntem complet descoperiți.
Generalul Cărbunescu, cel pe care îl abordase colonelul, întâmplător era chiar șeful statului-major care comanda operațiunea, îl privi în treacăt pe colonel ca și cum nu ar fi auzit întrebarea, apoi își aruncă ochii spre stradă:
— Că tot veni vorba, domnule colonel, caută undeva niște panouri și obturează vederea celor din stradă spre curtea detașamentului.
Privi la autoturismele care erau parcate chiar lângă poartă:
— Mașinile astea sunt ale personalului?
— Cele mai multe dintre ele da, domnule general, dar sunt unele și ale riveranilor. După cum vedeți pe partea cealaltă a străzii nu prea este loc de parcare și uneori mai închidem și noi ochii pentru că…
Generalul dădu nerăbdător din mână și îl întrerupse:
— În trei ore vreau parcarea liberă și mașinile parcate pe marginea străzii să dispară. La noapte vor ajunge aici zece tancuri și cum nu au loc în curte le vom pune în parcare.
— Bine, dar…
— Executarea, colonele, spuse scurt generalul și se grăbi spre remizele în care fusese instalat centrul de comandă.
O mulțime de tehnicieni tocmai terminau de tras firele, iar în capătul mai îndepărtat al încăperii fuseseră prinse pe perete uriașe ecrane care luminau fosforescent. În fața lor o masă solidă tocmai era consolidată și câțiva soldați puneau scaune în fața ei.
— Cât mai durează, domnule maior, întrebă generalul Cărbunescu pe un ofițer tânăr care coordona echipa de tehnicieni.
— Un minut, domnule general. Cât să-și schimbe poziția mașina în care sunt piloții dronelor și noi am terminat.
Maiorul făcu rapid câteva reglaje de pe laptopul pe care îl avea pe masă și mai întâi unul dintre ecrane, apoi și celelalte se luminară și apărură imaginile unor blocuri în depărtare.
Maiorul ridică un microfon de pe masă și spuse:
— Încet, ridică încă puțin Vulturul doi… Așa este bine. Fixează-l acolo.
Din unghiuri diferite se vedea acum un bloc cu opt scări și patru etaje, iar în mica parcare și piațetă din față se zăreau mai multe corpuri căzute. Toate aveau în comun faptul că erau fără cap. La marginea parcării se vedeau și doi câini de talie mare tot fără cap și ei.
— Experimentează, spuse Spiridon care împreună cu ceilalți doi detectivi luaseră loc pe scaune fără să fie invitați de nimeni.
Șeful de stat-major privi încruntat la ei și spuse:
— Aș dori ca toți cei străini de acest caz să părăsească centrul de comandă. Este în curs de desfășurare o operațiune militară și nu putem să ne permitem ingerințe străine.
Detectivii nu se mișcară și priviră în continuare ecranele, iar domnul Marcu interveni împăciuitor:
— Hai să nu ne certăm pentru fleacuri, domnule general. Ei sunt consultanții noștri civili și poate salvarea noastră în cazul în care dăm greș.
Generalul Cărbunescu mormăi nemulțumit și luă și el loc la masa pe care era întinsă o hartă, la scară mare, a cartierului Valea Cetății.
Înconjură cu un marker roșu blocul în care locuia cel numit Căpcăunul și se adresă celor din jurul lui:
— Avem nevoie de câte trei tancuri situate aici, aici și aici, iar mâine dimineață, la o oră fixată, vor deschide focul spre acest apartament.
Adjunctul lui se încruntă nedumerit:
— Nu-s cam multe tancuri pentru un singur apartament, domnule general?
Generalul Cărbunescu privi spre domnul Marcu și spuse ca și cum nu ar fi crezut în această ipoteză:
— Consultanții noștri civili aici de față spun că apartamentul trebuie distrus din prima salvă împreună cu locatarul lui, altfel nu vom avea a doua șansă.
— Am înțeles, domnule general. Batalionul 814 din Turda tocmai a încheiat ieri o aplicație la poligonul de la Cârțișoara, lângă Sibiu, iar acum sunt în mentenanță. Sunt sigur că am putea pregăti două plutoane de tancuri pentru a fi gata de drum în câteva ore, iar în cursul nopții ar ajunge aici.
Șeful de stat-major se gândi apoi aprobă:
— În regulă, dă te rog ordinele necesare și în șase ore le vreau aici în parcare, echipate cu saboți de cauciuc pentru mers prin oraș. Și cu cinci proiectile brizante fiecare. Dacă nu au la ele muniție să oprească la depozitul din Făgăraș să ia.
Adjunctul se pregăti să plece să dea ordinele necesare când domnul Marcu îl opri:
— Numai puțin te rog… am putea afla ce tip de tancuri sunt în poligon?
— Contează asta așa de mult? întrebă adjunctul în timp ce își consultă hârtiile din mână.
Domnul Marcu zâmbi ușor:
— S-ar putea să fie diferența dintre viață și moarte la o adică.
După ce găsi ce căuta adjunctul răspunse ușor nervos:
— Sunt tancuri T55, dar vă asigur că puterea de foc este exact la fel ca și a celorlalte tancuri pe care le avem în dotare.
Domnul Marcu zâmbi împăciuitor și spuse:
— Sunt sigur de asta, domnule colonel, dar aș prefera să aducem de undeva tancuri Bizon, mai precis TR85-M1.
Colonelul ridică exasperat mâinile și spuse:
— Când este atâta grabă zău dacă este cazul să facem acum pe patrioții. Or fi Bizonii modernizați, dar vă asigur că și T55 sunt la fel de bune în acest caz.
S-au întors amândoi spre șeful de stat-major ca pentru a arbitra disputa, iar acesta ridică din umeri și îi spuse domnului Marcu:
— Dacă îmi dai un singur motiv să aduc Bizoni în locul tancurilor T55, fii sigur că voi fi primul care te va susține.
— Blindajul, domnule general. Nimic altceva decât blindajul.
Adjunctul vru să protesteze, dar, văzând că fața generalului se luminează a înțelegere, preferă să tacă.
— Mă rog, acceptă în silă șeful de stat-major. Credeam că informația asta este strict secretă, dar dacă văd că toată lumea o știe, găsește undeva, domnule colonel, două plutoane de Bizoni.
Adjunctul plecă nedumerit să găsească tancuri de tip Bizon, iar generalul se apropie de domnul Marcu și îl întrebă cu voce scăzută:
— De unde anume aveți informația asta? Am fost asigurat că este atât de secretă, încât numai vreo cinci oameni știu despre ce anume e vorba.
— Așa este, domnule general. În mod oficial numai cinci știu despre ea. Și al șaselea, care se întâmplă să fiu eu. Asta pentru că sunt chiar cel care a făcut rost de prima mostră din acest tip de blindaj. Cam greu puteam să o aduc fără să știu despre ce anume este vorba, nu?
Generalul încuviință din cap, apoi, după ce se convinse că nu sunt auziți și de altcineva, întrebă:
— Și totuși despre ce material anume este vorba în acest nou tip de blindaj? Cei care ne-au făcut informarea au fost foarte evazivi, deși din câte am văzut când a fost montat părea mai degrabă un soi de pâslă decât cine știe ce mare scofală.
După ce se asigură la rândul său că nu îi putea auzi nimeni, domnul Marcu spuse:
— Evaziv voi fi și eu, domnule general, și asta în primul rând pentru că și informațiile despre organit, așa se numește noul material, sunt foarte evazive și contradictorii. Wilhelm Reich, un savant austriac, discipol al celebrului Sigmund Freud, s-a refugiat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în America unde a început să studieze o nouă formă de energie, numită de el energie orgonică. Din cauza faptului că a asociat această energie cu energia declanșată la om în timpul orgasmului, a fost repede incriminat și exclus din lumea științifică într-o Americă atât de puritană cum erau Statele Unite la ieșirea din cel de al Doilea Război Mondial. A fost acuzat, arestat, apoi a murit în împrejurări nu prea clare, iar cercetările lui au părut că intră într-un con de umbră. Și toate astea până când s-a observat că energia orgonică, într-un mod tare necontrolabil și imprevizibil chiar există și se manifestă în cele mai neașteptate moduri. Lucru care, bineînțeles, a stârnit interesul atât al serviciilor secrete vestice cât și a celor estice, ceea ce a relansat cercetările pe această temă.
Arătă spre ecranele mari pe care vedeau imaginile transmise din fața blocului unde locuia Căpcăunul:
— Avem toate motivele să credem că individul căruia îi spunem noi Căpcăunul folosește cumva acest tip de energie și nădăjduim că blindajele Bizonilor îi vor apăra pe tanchiști de acțiunile lui.
Cum pe monitoare nu se mai vedea mare lucru cei trei detectivi s-au ridicat de la masă și Spiridon i-a spus domnului Marcu:
— Văd că domnul general se descurcă foarte bine, așa că noi ne retragem la pensiune să ne odihnim și să fim pregătiți pentru atacul final. Știți unde să ne găsiți dacă aveți nevoie de noi.
— Bine faceți, măcar unii dintre noi să fie odihniți și cu mintea limpede, comentă neutru domnul Marcu.
Șeful de stat-major îi urmări din ochi evident ușurat: nu îi plăcea în niciun fel imixtiunea civililor în munca lui și în afară de asta avea atât de rar ocazia să se implice direct în acțiune încât era o adevărată plăcere să arate subalternilor că încă nu a ruginit așa cum speculau unii dintre ei. Mai rămânea e drept domnul Marcu pe capul lui, dar părea ceva mai rezonabil și în afară de asta mai colaborase și altădată cu el și se dovedea destul de maleabil și dispus la compromisuri.
După plecarea detectivilor s-au adus cafele și după ce le-au băut s-au aplecat cu forțe proaspete peste harta cartierului. După ce au studiat-o iar, îndelung, generalul Cărbunescu s-a întors spre domnul Marcu:
— În general ezit să cer părerea unui civil despre desfășurarea unei operațiuni militare, dar ținând seama de pregătirea dumneavoastră și mai ales de insolitul situației vreau să vă întreb: credeți că procedăm bine?
Domnul Marcu plimbă palma peste hartă ca și cum ar fi vrut să simtă cu propria lui mână amplasarea tancurilor pe teren și în cele din urmă spuse:
— Nu văd, în situația dată, ce am putea face mai mult. Trebuie să respectăm planul de luptă și să sperăm că vom reuși să-l distrugem din prima salvă pentru că altfel…
— Altfel, domnule Marcu? întrebă generalul.
— Altfel vom avea probleme, pentru că pe acest om pe care îl numim noi Căpcăun se pare că tot ce nu îl distruge îl face mai puternic. Și atunci va trebui să apelăm la cei trei detectivi și asta tare nu îmi place pentru că, deși sunt de partea noastră, uneori am impresia că sunt la fel de instabili în comportament ca și Căpcăunul.
— Civili, ce să faci, spuse sarcastic generalul, apoi continuă. Sper că nu vom fi nevoiți să apelăm la ei pentru că avem pregătite și câteva planuri alternative dacă tancurile dau greș. Să nu uităm că în Brașov avem situată o unitate de rachete pe care o putem folosi la o adică. În câteva minute după ce dau ordinul blocul în care este Căpcăunul poate fi transformat în ruine și asta fără ca rachetiștii să se expună nici măcar o secundă.
— Așa este, domnule general, dar să nu uităm că ați folosit expresia „blocul poate fi transformat în ruine”. Cine ne asigură că printre aceste ruine un Căpcăun furios și dornic de răzbunare nu a supraviețuit? Asta ca să nu mai spun de nenumăratele victime colaterale care se mai găsesc încă în bloc și în împrejurimi.
— Mda, asta cam așa este, trebui să admită generalul. De când am închis cordonul militar în jurul cartierului nu mai intră nimeni nici dinspre oraș, nici dinspre Tâmpa sau pădure, iar toți cei care ies sunt cazați deocamdată în școli și sfătuiți să-și contacteze rudele și cunoștințele din cartier și să le sfătuiască să iasă ferindu-se strict de a trece pe lângă blocul Căpcăunului.
— Asta este bine, spuse domnul Marcu. Dar ce rezultate concrete avem?
— Destul de slabe, trebui să recunoască generalul. Cred că trupurile din parcarea blocului nu prea îi încurajează pe oameni să facă pasul hotărâtor, deși în curând vor rămâne fără alimente. Să sperăm că mâine dimineață totul se va sfârși.
— Să sperăm, spuse și domnul Marcu și privi la adjunctul generalului care cu o mină preocupată intră și se postă în fața șefului de stat-major.
— Permiteți să raportez, domnule general, spuse acesta și după ce căpătă permisiunea continuă:
— Cele două plutoane de tancuri de tip Bizon TR85-M1 au fost încărcate pe trailere la batalionul de tancuri 631 Oituz și au pornit deja spre Brașov. Estimăm că în cel mult cinci ore vor ajunge în parcarea din fața pompierilor. De la depozitul militar din Făgăraș a pornit spre Brașov un camion cu proiectilele brizante necesare. În cel mult o oră va ajunge și el aici, iar proiectilele vor fi descărcate în curtea Centrului de pompieri până când vor ajunge tancurile și vor fi transferate.
— Ați văzut? se întoarse generalul triumfător spre domnul Marcu. Totul decurge conform planului și mâine dimineață totul va fi doar o amintire urâtă, inclusiv Căpcăunul.
— Să dea Domnul să meargă totul așa de ușor cum ați plănuit, spuse sceptic domnul Marcu și se întoarse spre colonel care mai voia să mai spună ceva.
Acesta, după ce văzu că toate privirile sunt ațintite spre el, continuă:
— Juriștii noștri încă nu au găsit o modalitate de a declara starea marțială într-un singur cartier, dar încă mai caută… se pare că este o scăpare legislativă.
— După ce vor vedea mormanele de cadavre din cartier sunt sigur că vor găsi ei o breșă în lege, mormăi generalul, apoi întrebă:
— Cum stăm cu costumele de protecție?
— Au ajuns deja, domnule general, iar geniștii sunt la intrarea în cartier și se echipează. Au cu ei și cărucioare folosite de obicei pentru cărat bombe și în câteva ore vor elibera parcarea de cadavre.
Domnul Marcu deveni dintr-odată atent:
— Stați puțin, despre ce costume este vorba?
Șeful de stat-major și adjunctul său schimbară priviri complice și în cele din urmă generalul spuse mândru:
— În cadrul colaborării interarme am primit de la forțele NATO ultimele modele de costume de protecție folosite pentru dezamorsarea bombelor și chiar a dispozitivelor nucleare. Pe lângă o mulțime de facilități de comunicare au și tot fel de protecții și blindaje încorporate…
— Dar nu și orgonit, spuse domnul Marcu.
Generalul ridică din mâini neajutorat:
— Nu din câte știm noi, nu.
— Atunci le poartă degeaba, domnule general, spuse serios domnul Marcu. La fel de bine s-ar putea duce în costume de baie. Încă nu știm cum anume acționează la distanță Căpcăunul. Se pare că este nevoie să vadă fața celui atacat, dar asta este numai o presupunere. Măcar vizorul costumului este opac, are vreun sistem indirect de transmitere a imaginii?
Șeful de stat-major privi spre adjunctul său care spuse:
— S-a considerat că nu este necesară o asemenea complicație…
În remiza uriașă se lăsă liniștea, apoi domnul Marcu spuse încet în așa fel încât să fie auziți numai de cei doi:
— În cazul ăsta oamenii ăia sunt ca și morți. Puteți de pe acum să le salvați viața anulând misiunea.
— În niciun caz, spuse generalul. Oamenii aceștia sunt dintre cei mai buni pe care îi avem și au participat la misiuni mult mai periculoase în Afganistan și în Irak deci știu la ce să se aștepte.
În timpul ce discutau pe unul dintre monitoare apărură doi bărbați în costume masive de protecție care împingeau un cărucior în fața lor. Înaintau încet și, curând, în raza vizuală mai apăru un grup care înainta la fel de precaut spre locul unde se aflau cadavrele.
Toți din remiză urmăreau în tăcere strania procesiune și așteptau cu ochii țintă pe monitoare să vadă ce se va întâmpla. Primul grup ajunse lângă primul cadavru și cu greu, din cauza mănușilor groase, reușiră să-l încarce pe cărucior.
— Aveți comunicare directă cu ei? întrebă domnul Marcu.
— Nu directă, răspunse adjunctul, ci numai prin intermediul maistrului militar care îi coordonează.
— Să le transmită atunci pe cât posibil să acționeze cu spatele spre blocul Căpcăunului. Asta presupunând că acesta are nevoie să le vadă fața ca să-i poată ataca.
În timp ce adjunctul transmitea ordinele, urmăreau în continuare desfășurarea evenimentelor. Se pare că efortul depus pentru încărcarea cadavrului fusese destul de mare pentru că amândoi oamenii se opriseră ca să se odihnească. Au trecut câteva minute bune cu oamenii rămași în aceeași poziție ușor nefirească, sprijiniți de cărucior, până să-și dea seama că ceva nu este în regulă.
Adjunctul comută pe difuzor legătura cu maistrul militar care coordona acțiunea și se auzi răsuflarea precipitată a omului:
— Domnule colonel, am pierdut legătura cu prima echipă… cred că sunt morți.
Domnul Marcu făcu un semn către adjunct și acesta, prea consternat pentru a se împotrivi, îi întinse microfonul:
— S-a auzit vreun zgomot înainte de a pierde legătura cu ei?
Maistrul militar era și el prea impresionat pentru a obiecta la schimbarea interlocutorului și răspunse automat:
— Da, s-a auzit un zgomot ca și cum cineva ar fi spart un balon cu apă foarte aproape de microfon. Așa ca un plescăit…
Domnul Marcu, acoperi microfonul cu palma și se întoarse spre cei doi ofițeri:
— După cum am presupus, Căpcăunul a găsit o modalitate de a străpunge protecția costumelor și de a le exploda capetele.
Șeful de stat-major oftă din greu:
— Și ce-i de făcut?
— Să vedem, spuse domnul Marcu și activă microfonul, apoi spuse:
— Domnule maistru, mai ai legătura cu echipa a doua?
— Da, răspunse într-un târziu maistrul.
Pe un ecran se vedea cum cei din echipa a doua, fără să-și dea seama ce anume se întâmplase cu camarazii lor, se apropiau de un cadavru.
— Comunică-le urgent că misiunea se anulează. Să abandoneze căruciorul acolo unde se află și să vină spre ieșirea din cartier cât de repede pot, dar tot timpul cu spatele spre bloc. Și, pentru numele lui Dumnezeu, să nu privească deloc în urmă!
Urmară câteva minute de tăcere câtă vreme maistrul retransmitea ordinele, apoi, când reveni, avu un râs amar.
— Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Marcu.
— Unul din subalternii mei cunoaște bine Biblia, pentru că a spus că speră că nu se va transforma și el în stană de sare ca Sara, soția lui Lot, dacă încalcă interdicția.
— Să creadă ce vrea, numai să nu se întoarcă spre Căpcăun, spuse domnul Marcu și urmări în continuare cum cei doi oameni se retrăgeau cât de repede puteau spre ieșirea din cartier. Cât se putea de repede era doar un mod de a spune, pentru că erau împiedicați de rigiditatea costumelor.
Atunci când acționau normal pentru dezamorsarea bombelor, specialiștii erau transportați cât mai aproape de bombă cu mașini de teren tocmai pentru a-i feri de efortul de merge pe jos o distanță prea mare.
Mai aveau doar câțiva metri, când unul dintre ei se opri și împins de curiozitate privi în urmă. Chiar cu rezoluția slabă a camerei de pe dronă, tot se zări la unul dintre geamurile blocului o strălucire ca și cum soarele s-ar fi reflectat în ceva.
— Spune-i să nu privească în urmă și să nu se oprească! strigă domnul Marcu în microfon, dar chiar în acel moment văzură cum omul se poticni și se înclină într-o poziție nefirească.
Celălalt pirotehnist ieși din imagine, dar primul rămase în aceeași poziție aplecat pe jumătate, ca și cum ar vrut să se întindă la pământ.
Domnul Marcu puse tăcut microfonul jos, apoi spuse:
— Cred că numai rigiditatea costumului îl mai ține să nu cadă - și cei doi ofițeri îl aprobară tăcuți.
În remiza în care era Centrul de comandă se lăsă o tăcere adâncă și toți încercau să înțeleagă cele văzute.
După un timp domnul Marcu se ridică și se întinse, apoi spuse:
— Mă duc să mă întind puțin pentru că în curând vom avea nevoie de toate forțele pentru confruntarea finală. Vă rog să trimiteți tanchiștii când vin să se culce și ei și odihniți-vă și dumneavoastră cu rândul.
La plecare se apropie de cei doi și spuse foarte încet, ca să nu audă ceilalți din Centrul de comandă:
— Și, vă rog, fără inițiative de ultim moment. Avem un plan care pare bun, așa că hai să ne ținem de el dacă nu vrem să mai pierdem oameni în zadar.




Capitolul 15

Pregătiri de taină

Pe cei trei detectivi îi aștepta la pensiune chestorul Nistorescu, care a considerat că este mai sigur să nu se implice direct în operațiune, considerând că patru civili puneau destulă presiune pe un biet general obișnuit să se descurce de obicei fără intruși prin preajmă.
— Ei bine, cum este? întrebă el de cum îi văzu.
Chestorul Nistorescu închiriase tot un apartament, așa că au hotărât să ia masa la el și să-l pună la curent cu ceea ce văzuseră. Unul dintre motivele ascunse pentru care stăteau la această pensiune era, pe lângă prietenia veche care îl lega pe patron de chestor, și faptul că, la cerere, se servea masa în camere, astfel că puteau discuta în voie, fără să atragă atenția altor consumatori.
În timp ce li se servea masa, Spiridon l-a pus scurt la curent:
— Militarii sunt eficienți, dar cam rigizi în gândire și e clar că nu sunt făcuți pentru așa ceva. Vor da greș mai devreme sau mai târziu, așa că va trebui să pregătim un plan de rezervă.
După ce chelnerul a plecat, a fost chemat și Petrică, care, fără să arunce nici măcar o privire mesei bogate, a meșterit ceva la televizorul prins pe perete și l-a întrebat pe Malamut.
— Nu prea am semnal, cât de aproape de pupitrul de comandă ai plantat dispozitivul?
— Chiar sub masă, dragul meu, chiar sub masă.
— Atunci să sperăm că masa nu este metalică în întregime pentru că, în acest caz, va trebui să te întorci și să spui că ți-ai uitat ceva ca să-l poziționezi în altă parte…
Malamutul se strâmbă, dar chiar în acel moment ecranul se lumină și pe el apăru imaginea transmisă de cele două drone ale armatei, pe două jumătăți separate de ecran.
— Ei, atunci hai să mâncăm! De acum măcar îl avem sub ochi pe general, spuse chestorul.
Tocmai terminau când, în josul ecranului, au apărut pirotehniștii îmbrăcați în costumele lor masive.
— Doamne, oamenii ăia vor muri! Ce naiba fac acolo? întrebă consternat Spiridon.
— Și domnul Marcu de ce nu face nimic? întrebă și Malamutul.
Chestorul clătină nedumerit din cap:
— Cred că este depășit de situație, sau pur și simplu militarii au vrut să-și impună punctul de vedere, fără să țină seama de consecințe și de posibilele pierderi.
Au asistat neputincioși la moartea pirotehniștilor, apoi au sunat după chelner să vină să strângă masa, pe urmă s-au mutat în apartamentul lui Spiridon, care era puțin mai mare.
Spiridon a scos flaconul cu pastile în fața lor, a luat două, apoi a spus:
— Să sperăm că mă vor ajuta să găsesc o cale pentru a ieși din această încurcătură fiindcă, să nu uităm, tot două pastile din astea ne-au adus în situația de față.
Malamutul părea nedumerit, așa că îl întrebă:
— Cum așa? Eu unul nu văd legătura.
Spiridon ridică supărat din umeri:
— Cum nu vezi legătura? Ai uitat că planul ăsta minunat, de a alimenta cartierele Brașovului, pe rând, cu dimextrozină a fost al meu? Și că mi-a venit ideea exact după ce luasem două minunății rubinii din astea?
— Nu ar trebui să te simți vinovat, spuse chestorul împăciuitor. În situația dată, era cea mai bună soluție. Ia imaginează-ți cum ar fi fost dacă am fi alimentat cu dimextrozină întreg Brașovul, dacă numai un cartier ne-a creat atâtea probleme? Măcar acum suntem pregătiți să o rezolvăm, într-un fel sau altul… Încă nu știu cum, dar sunt sigur că vei găsi și de data asta o soluție.
Spiridon se apropie de flipchart și începu să deseneze și toți îl urmăreau cu atenție, fiindcă așa începuse și rezolvarea cazului Vampirul.
— Mai dați-mi o dată copiile după interogatoriul Loredanei, prietena Căpcăunului. Am impresia că este acolo o informație pe care am omis-o.
După ce i-au dat vraful de hârtii pe care îl primiseră de la Poliție, ceilalți s-au retras într-un colț, discutând în șoaptă și lăsându-l să le studieze. După graba pe care au dovedit-o când i-au dus copiile după interogatoriile fetei, se vedea că așteptau de la el într-un fel sau altul o rezolvare.
Timpul trecea, iar dinspre Spiridon se auzeau numai mormăituri din care nu se înțelegea nimic. Din când în când se ridica și mai făcea câte un desen pe flipchart, după care se întorcea la hârtii.
După o oră și ceva se ridică bucuros și se apropie încă o dată de flipchart:
— Cred că am găsit soluția, deși zău că nu știu cum o vom aplica.
Cei doi detectivi și chestorul ridicară curioși privirile și îl priviră pe Spiridon desenând, destul de stângaci, o cutie de pizza pe foaia lucioasă. Pentru a-și suplini lipsa de talent, scrise pe cutie, cu litere mari, PIZZA, să fie sigur că o recunosc toți și apoi se uită triumfător spre ei, parcă așteptând aplauze.
Văzând că niciunul dintre ei nu reacționează, bătu cu markerul în cutia de pizza desenată și-i întrebă:
— Ei? Știe careva cum vom proceda?
Într-un târziu Pisica îndrăzni:
— Cred că am înțeles: îi livrăm o pizza și când ajungem cu ea acolo i-o trântim în față, în loc să i-o punem frumos în mână.
În ciuda atmosferei încordate, gluma făcută de Pisică destinse atmosfera și toți izbucniră în râs.
După ce râsetele s-au potolit, Spiridon completă:
— În principiu ai dreptate, Pisico… dar numai pe jumătate.
— Dumneavoastră chiar vreți să-i livrăm o pizza? întrebă consternată Pisica.
Spiridon nu răspunse, ci doar înclină afirmativ din capul lui mare.
Pisica pufni disprețuitoare și întrebă:
— Și cine, mă rog, o să facă prostia asta?
Toate privirile se întoarseră ca la comandă spre ea și, în cele din urmă, Spiridon răspunse:
— La o astfel de întrebare se răspunde de obicei: cine-ntreabă, ăla e!
Văzând strâmbătura de pe fața Pisicii, Spiridon spuse:
— Dacă mă lăsați să vă explic, o să vedeți că totul este cât se poate de simplu.
Se apropie de teancul de hârtii, ridică una și le-o arătă:
— Prietena lui, Loredana, a spus în vreo trei rânduri că Vasile Tudorache adoră pur și simplu pizza Prosciutto Speciale, pe care o coace o singură pizzerie din Brașov, la un preț destul de piperat. Iar primul lucru pe care l-a făcut, după ce a avut acces la bani, a fost să-și comande Prosciutto Speciale, de câteva ori pe zi. Ei, cu speranța că și Căpcăunul a moștenit gusturile lui Vasile Tudorache, vom încerca să-i livrăm pizza lui preferată, cu totul și cu totul specială.
— Ei, așa începe să-mi placă, comentă Malamutul. Îi otrăvim pizza… sau îi punem o bombă în ea?
La privirea dojenitoare a lui Spiridon, Pisica încercă să-l domolească:
— Taci, omule, și lasă-l să vorbească!
Spiridon îi mulțumi din priviri și continuă:
— Coroborând această informație cu faptul că Vasile Tudorache a pus-o pe Loredana să acopere toate oglinzile din apartament chiar în timp ce avea loc transformarea lui în Căpcăun, avem și rezolvarea problemei.
Urmară câteva clipe de tăcere întreruptă, de data asta, de Malamut:
— Am înțeles, spuse el, deși nu părea foarte convins de asta. Până halește Căpcăunul pizza, Pisica va înlătura ziarele de pe oglinzi…
— Ești pe aproape, Malamutule, doar cu o mică modificare…
Urmărit de privirile tuturor se apropie iar de flipchart și începu să deseneze, dar, dându-și seama că subiectul este prea complex pentru talentul lui, se întoarse spre ei:
— Mai bine vă explic, pentru că e greu de desenat. Să presupunem că Petrică va meșteri cutia de pizza în așa fel încât să-i atașeze o tavă grea, în partea de jos, lustruită suficient de bine încât să joace rolul unei oglinzi. Dacă Pisica, în loc să-i servească pizza, va ridica tava pentru ca monstrul nostru să se vadă în toată splendoarea, sunt convins că va fi impresionat suficient timp cât să-i dea Pisicii timp să acționeze.
Desenă un interior de bloc, cu interiorul scării evidențiat, apoi, consultând planurile blocului, spuse:
— Căpcăunul locuiește la etajul patru din câte știm noi, iar intervalul dintre o balustradă și alta este de un metru. Mă gândesc ca dacă, profitând de momentul de stupoare al Căpcăunului, Pisica l-ar lovi, să spunem, în testicule, acesta s-ar apleca, iar ea l-ar apuca de părul care i-a crescut mult în ultimele zile și i-ar da un brânci peste balustradă, totul s-ar termina perfect. Bănuiesc că nici măcar un căpcăun nu ar supraviețui unei căderi de la etajul patru, pe o suprafață de beton...
Un timp ceilalți au rămas tăcuți, apoi Pisica întrebă:
— Într-adevăr, planul pare perfect, dar am o singură nedumerire: de ce eu și nu el? arătă ea spre Malamut.
Spiridon oftă greu și întoarse laptopul spre ei:
— După cum vedeți, unul din atuurile Pizzeriei Adela este că livrarea la domiciliu se face de către tinere fete îmbrăcate în uniforme roz, care le conferă o înfățișare inocentă. Am foarte mare încredere în talentele Malamutului de a-și schimba înfățișarea, dar nu cred că i s-ar potrivi niciuna din rochițele pe care Pizzeria Adela le are în garderobă. Poate doar Petrică s-ar mai potrivi, dar am înțeles că el are cu totul alte talente…
— Așa este, spuse în cele din urmă Pisica, Petrică are cu totul alte talente, mai degrabă tehnice, pe care am să mă duc chiar acum să le pun în valoare.
Ieși din apartament înainte ca cineva să apuce să o întrebe ceva, iar Malamutul spuse privind la ușa închisă:
— Între noi fie vorba, cred că aș fi preferat să mă duc eu, dar îmi dau seama că nu se poate…
Chestorul Nistorescu aprobă și el, fără plăcere:
— Sunt sigur că te-ai fi descurcat mai bine, dar îți dai seama cum ar fi reacționat Căpcăunul dacă în locul unei fete tinere și delicate, s-ar trezi în față cu o masă de mușchi ca a ta? Sunt convins că nu ți-ar permite să te apropii foarte mult.
Văzând fețele înnegurate ale celorlalți continuă:
—Nu uitați că acesta este doar un plan de rezervă. Să sperăm că tancurile armatei vor reuși să-l termine, fără ajutorul nostru.
Un murmur de aprobare îi însoți vorbele, dar fiecare se gândea, în sinea lui, că foarte curând planul lor secundar este posibil să devină singurul plan viabil.









Capitolul 16

Zece tancuri pentru Brașov

Proiectilele brizante de la depozitul din Făgăraș au ajuns în cursul serii și camionul în care au sosit a fost parcat în curtea Centrului de Pompieri, în așteptarea tancurilor. Cei patruzeci de tanchiști, care formau echipajele, au sosit înaintea tancurilor și au fost încartiruiți în dormitoarele libere ale Centrului Militar de pe strada Lungă. Trailerele cu tancuri au ajuns pe la ora trei dimineața și tehnicienii de la întreținere au început imediat să roiască în jurul lor. Au fost descărcate, alimentate, muniția a fost încărcată în rastele și, pe la ora cinci dimineața, au fost aduși și tanchiștii pentru instruire.
În sala mare, puternic luminată, era afișată pe un perete o hartă la scară mare a cartierului Valea Cetății, iar adjunctul șefului de stat-major le-a explicat pe îndelete ce aveau de făcut:
— Nu uitați că este posibil să nu aveți ocazia să trageți o a doua salvă, deci este imperios necesar să nimeriți ținta din prima salvă, a încheiat el pe cel mai serios ton posibil.
Tanchiștii au aprobat și ei din cap la fel de serioși, dar pe furiș au schimbat priviri conspirative: majoritatea erau veterani care participaseră la misiuni de război în afara țării și acolo chiar nu puteau greși pentru că, după prima lovitură, dacă ratau ținta, o grenadă reactivă se îndrepta spre ei.
Și-au notat poziția apartamentului pe care trebuiau să-l distrugă, apoi au ieșit în noaptea rece și au pornit imensele mașini de război.
Deși erau considerate tancuri de mărime medie după normativele NATO, Bizonii românești aveau o lungime de zece metri cu tot cu țeavă, o greutate de cincizeci de tone și o lățime de aproape trei metri și jumătate. Pentru că distanța în marș între ele a fost stabilită la treizeci de metri, coloana de tancuri se întindea pe mai bine de patru sute de metri și, cu toate că viteza era de numai 20 de kilometri pe oră, iar motoarele funcționau la minimum de putere, duduitul lor ritmat se transmitea prin sol, asemenea unui cutremur îndepărtat. La geamurile blocurilor care mărgineau bulevardul era plin de oameni care fotografiau și filmau de zor insolitul eveniment. Din câte își aminteau, cei care priveau acum de la geamuri nu văzuseră până atunci niciodată tancuri pe străzile Brașovului.
Comandantul formației de luptă, maiorul Vladimir Berceanu, se afla în primul tanc și privea neliniștit, din capacul ridicat al turelei, la mulțimea de oameni care urmăreau de la balcoane coloana de tancuri. Știa că în zona aceasta nu erau în pericol direct, dar întâmplările din anii petrecuți pe câmpurile de luptă, când putea porni spre tancul lui o grenadă reactivă de la orice balcon sau geam, erau greu de șters din memorie. Intră în zona de interdicție și oftă ușurat, apoi își conduse tancurile spre punctul de afluire. După ce s-a asigurat că toate tancurile au ajuns cu bine, a închis capacul turelei, a dat ordin prin stația radio să se stingă farurile și să se deplaseze numai cu aparatura de vedere pe timp de noapte până la locurile programate din timp pentru fiecare tanc.
La ora cinci și zece minute raportă Centrului de Comandă că fiecare tanc din subordinea lui se afla pe poziție și ținta era fixată.
— Bine, se auzi din căști vocea șefului de stat-major. Așteptați pe poziții și trageți numai la ordinul meu.
— Am înțeles, domnule general. Tragem numai la ordinul dumneavoastră, răspunse maiorul și apăsă mai bine căștile pe urechi, în așteptarea comenzii de declanșare a focului, așezându-se mai bine în scaunul incomod.
Era pentru prima dată când avea ceva mai mult timp să reflecteze la ciudățenia acestei misiuni. Că acțiunea era condusă de însuși șeful de stat-major mai înțelegea, în fond omul voia și el să simtă puțin gustul acțiunii, nu putea în schimb pricepe nici în ruptul capului ce se afla în apartamentul pe care tocmai se pregăteau să-l distrugă.
În schimb, generalul Cărbunescu radia de bucurie și se întoarse spre ceilalți cu microfonul în mână:
— Ei, acum va vedea și domnul Căpcăun ce înseamnă o salvă formată din nouă obuze percutante. Credeți-mă, am văzut cum acționează unul singur și este de-a dreptul înfricoșător.
Se adresa mai mult celor trei detectivi care reveniseră de la pensiune și care din nu se știe ce motiv, nu prea păreau impresionați de aerul lui belicos. Ba mai mult, cel mai gras dintre ei, căruia ceilalți îi spuneau Spiridon și păreau să-i acorde un respect deosebit, ridică mâna ca la școală și o flutură ostentativ în aer.
Generalul se strâmbă nemulțumit, ca și cum gestul i-ar fi luat ceva din momentul lui de glorie.
— Spune, te rog, despre ce este vorba, dar să fii scurt. Oamenii mei așteaptă pe poziții.
— Am înțeles, domnule general. Voi fi foarte scurt. Mă gândeam, dacă tot avem numărul de telefon al Căpcăunului, nu ar fi indicat ca, înainte de a deschide focul, să ne asigurăm că acesta încă se mai află în apartamentul în care veți trage?
Generalul nu avu nevoie mai mult de câteva clipe ca să-și dea seama că Spiridon avea dreptate și ordonă unui tehnician:
— Adu-mi, te rog, un telefon.
Apoi se întoarse spre Spiridon:
— Dumneata ai perfectă dreptate și regret că nu mi-a trecut mie prin cap ideea asta.
Spiridon acceptă mulțumirile cu un zâmbet absent. Simțea că ceva foarte important, legat de telefoane, a fost omis. Ar fi vrut să mai ia o pastilă și să se retragă într-un colț liniștit, să se poată gândi la problemă, dar își dădea seama că acum nu era momentul potrivit.
Încet, generalul formă numărul la telefonul adus de tehnician, citindu-l de pe o foaie de hârtie adusă de adjunctul lui.
După ce sună de câteva ori în gol, o voce răgușită, și plină de veselie, răspunse:
— Alo! Cine naiba mă deranjează la ora asta barbară?
O clipă generalul rămase blocat. Nu era obișnuit să i se vorbească pe tonul ăsta. Își reveni imediat și întrebă:
— Domnul Vasile Tudorache?
De la celălalt capăt al firului se auzi un mormăit nemulțumit și vocea confirmă:
— Mă rog, se poate spune și așa, dar am auzit că oamenii m-au numit Căpcăunul și parcă am început să mă obișnuiesc cu noul meu nume, așa că hai să rămânem la Căpcăunul. Despre ce este vorba?
Generalul își revenise suficient de mult încât să-i comunice cu voce fermă:
— Există un mandat de arestare pe numele dumneavoastră, așa că, pentru a evita pierderile colaterale, e de preferat să vă predați dumneavoastră.
— Domnule… uite-acum îmi dau seama că nici nu v-ați prezentat.
În ciuda semnelor disperate pe care i le făceau atât Spiridon, cât și domnul Marcu, ofițerul se prezentă în mod automat.
— General-locotenent Cărbunescu Ion, Șef de stat-major interarme.
— Mă bucur de cunoștință, domnule general. Mă gândeam că, dacă există un mandat de arestare, poate că ar trebui să vină cineva să mă aresteze. Zornăind din cătușe, cu o mulțime de televiziuni care să transmită știrea în direct. Parcă așa se procedează în ultimul timp, nu?
Generalul tuși încurcat, acoperind în acest timp cu mâna microfonul receptorului, apoi, când își reveni, spuse:
— Există unele impedimente, așa că ar fi mai bine, așa cum am spus, să vă predați singur…
De dincolo nu se auzi un timp decât o respirație grea, ca și cum Căpcăunul ar fi fost preocupat de altceva.
— Alo, spuse generalul în receptor și Căpcăunul răspunse după un timp:
— Sunt aici, doar că mă întrebam de ce naiba vorbesc cu un general de armată și nu cu un polițist? Auzisem eu ceva mai devreme, așa ca un zgomot surd, prin preajmă. Sper că n-ați adus cumva tancuri!
Generalul nu apucă să răspundă. pentru că de la celălalt capăt al firului se auzi un râs batjocoritor:
— În acest caz puteți să vă faceți testamentul, domnule șef de stat-major. Sunt convins c-o să găsesc fotografia dumneavoastră undeva și am să vă fac să regretați această impertinență.
Generalul rămase blocat din nou și privi la receptorul telefonic, ca și cum s-ar fi așteptat ca din el să iasă un șarpe, apoi îl duse iar la ureche și spuse batjocoritor:
— Nu prea cred.
Activă microfonul care îi făcea legătura cu cele două plutoane de tancuri și comandă scurt:
— Foc!
După o secundă dinspre cartierul Valea Cetății veni un zgomot surd, ca un huiet îndepărtat, iar pe fața generalului se întinse un zâmbet larg. Din receptorul telefonului se auzi un vaier, urmat de același zgomot de explozie și de ziduri dărâmate.
— Ei, s-a terminat și cu domnul Căpcăun și în același timp și cu problema noastră.
Toți din sală au aclamat zgomotos, numai grupul detectivilor stătea rezervat.
— Ce-i, domnilor, nu vă bucură victoria noastră? întrebă șeful de stat-major dând cu ochii de figurile lor preocupate.
Spiridon răspunse în numele tuturor, clătinând neîncrezător din capul mare:
— Am să mă bucur, domnule general, doar atunci când am să văd cu ochii mei corpul Căpcăunului făcut bucățele.
Scoase apoi flaconul din buzunar și luă două pastile rubinii, fără să se mai ferească de nimeni, și le înghiți fără apă.
— Nu mai durează mult până atunci, domnule Spiridon. În curând vom trimite și infanteria să verifice.
Vru să mai spună ceva, dar chiar atunci atenția le fu atrasă de o mișcare pe un monitor. Unul dintre tancuri, și după indicativ se vedea că este al comandantului, se puse în mișcare și, ocolind cadavrele din parcare, se apropie de blocul în care se vedea la ultimul etaj apartamentul complet distrus.
— Vă rog să-i comandați să se oprească, se ridică Spiridon de pe scaun, apropiindu-se de general.
— Dacă omul nostru este mort, ce rost mai au atâtea precauții? întrebă disprețuitor generalul.
Toți ochii erau fixați pe tancul comandantului care se mai apropie câțiva zeci de metri, apoi se opri. Capacul turelei se deschise și maiorul Vladimir Berceanu își scoase pe jumătate corpul din turelă. După ce se răsuci în toate părțile, atenția lui se fixă asupra apartamentului distrus.
— Domnule general, raportez! se auzi vocea lui din difuzor. Þintă distrusă în întregime și, dacă îmi permiteți o părere personală, nu văd cum ar fi putut supraviețui cineva unei asemenea lovituri.
Pentru că imaginea sosea instantaneu, mai întâi s-a văzut pe monitoare cum capul bravului maior se face bucățele și abia apoi s-a auzit plescăitul îngrozitor al sângelui care se împrăștie, transmis de microfonul stației de bord.
O clipă mai târziu se auzi din microfon o voce precipitată:
— Domnule general, comandantul nostru a fost doborât. Repet, comandantul a fost doborât. Aici ochitorul de pe tancul comandant, indicativ 14E18. Suspectăm că a fost acțiunea unui lunetist izolat, care l-a împușcat în cap.
Pentru că șeful de stat-major a rămas încremenit, Spiridon i-a luat delicat microfonul din mână și a ordonat:
— Atenție, ochitor! Dacă este posibil, trage corpul comandantului în tanc, închide capacul turelei fără să te expui și dă comandă pentru toate celelalte tancuri să se adune la locul de afluire.
Spiridon nu se prezentase, dar cum ordinele erau de bun-simț, ochitorul răspunse scurt:
— Am înțeles, domnule, trag în turelă corpul comandantului, închid capacul și ordon formației de tancuri adunarea la locul de afluire.
Generalul ar fi vrut să protesteze pentru faptul că i-a fost luat microfonul de la care tocmai conducea o operațiune militară de către un civil, dar în mintea lui se strecură gândul că, deoarece Căpcăunul nu este mort, în cele din urmă și-ar putea pune în aplicare amenințarea rostită cu puțin timp în urmă. Privi la fel de absent cum receptorul telefonului îi este luat din mână și nu părea să fie foarte conștient că din receptor se auzea o voce. Spiridon duse receptorul la ureche, fără ca nimeni să se împotrivească, apoi spuse:
— Alo, este cineva acolo?
Cum telefonul rămăsese comutat pe difuzor, toată lumea din apropiere putu auzi râsul sarcastic, care părea să umple toată încăperea.
— Este, cum să nu fie! Sper că n-ați desfăcut șampania pentru că mai aveți de așteptat pentru asta. Dar cu cine vorbesc? Nu mai este generalul la telefon?
— Nu, nu mai este generalul, răspunse calm Spiridon. Domnul general este reținut momentan cu alte treburi.
Hohotul de râs se auzi iar, apoi vocea spuse:
— Păi, din două una: ori a leșinat, ori a plecat să-și scrie testamentul. Cu cine am onoarea acum?
— Mă numesc Spiridon Breazu, sunt de meserie negociator pentru cazurile de criză și vă rog să nu pierdeți timpul căutându-mă în reviste sau pe internet. Chiar dacă am rezolvat multe cazuri, numele meu, și cu atât mai mult fotografia, nu apare pe nicăieri.
De dincolo se auzi un mormăit dezaprobator, iar în cele din urmă vocea Căpcăunului se auzi veselă:
— Sunt curios, ce vă gândiți că ați putea negocia cu mine? Ce credeți că ați putea să-mi oferiți?
— Orice doriți, în limite rezonabile.
— Limite rezonabile… Ce înțelegeți prin limite rezonabile?
— Destul de multe, ținând seama că tocmai ne-ați dovedit aptitudinile dumneavoastră deosebite.
Mârâitul din difuzor se transformă într-un mormăit aprobator și Căpcăunul spuse:
— Discuția începe să devină interesantă, numai că pierde din vedere esențialul.
— Să auzim, spuse Spiridon și se întoarse repede spre șeful de stat-major pentru că i se păruse că vrea să spună ceva. Îi făcu semn să tacă punându-și un deget la buze și se făcu că nu observă că Malamutul se dădu mai aproape de el. Nu voia să se gândească ce s-ar putea întâmpla dacă generalul ar fi scos vreun cuvânt, pentru că trebuia să se concentreze asupra dialogului, dar, după figura încruntată pe care o avea Malamutul, ofițerului nu i-ar fi fost deloc moale dacă ar fi încălcat interdicția.
— Plecați, probabil, de la presupunerea că eu aș dori să plec undeva în liniște și pace și tot ce îmi doresc este să pun mâna pe o sumă consistentă de bani și pe un avion cu care să plec…
— Cam așa ceva, recunoscu Spiridon.
— Ei bine, treaba nu stă deloc așa, spuse Căpcăunul. Nu vreau să plec! Vreau să rămân pe loc și să ucid cât mai multă lume. Pentru mine a ucide a devenit ceva tot atât de necesar, cum este pentru dumneata să respiri, nu știu dacă mă poți înțelege. Chiar dacă știu la ce consecințe va duce asta: în cele din urmă veți sacrifica cu totul cartierul, sau chiar orașul, și veți lansa o bombă de vreo tonă, două, în locul unde bănuiți că mă aflu. Știu că Armata Română nu are așa ceva în dotare, dar prietenii din NATO probabil abia așteaptă să experimenteze așa ceva.
Spiridon clătină din capul mare și privi la fețele consternate din jur, apoi spuse:
— Cred că sunt printre puținii oameni din lume care te poate înțelege… și tot printre puținii care au și o soluție.
— I-auzi! se auzi vocea Căpcăunului urmată de un chicotit. Adică eu, care mă cunosc cel mai bine, nu am găsit nicio soluție, și ai găsit dumneata una?
— Da, încuviință Spiridon. Am o soluție și încă una bună pentru toată lumea.
— Să o auzim, spuse de-a dreptul curios Căpcăunul.
După o pauză de câteva secunde, Spiridon spuse în receptor:
— Numai o clipă, trebuie să fac puțină ordine pe-aici…
Se întoarse spre general și spre ceilalți militari și spuse tare:
— Domnilor, vă rog să părăsiți cu toții încăperea, pentru a putea desfășura negocierile în liniște.
— Dar nu este posibil! se revoltă generalul. Aceasta este o operațiune militară în curs de desfășurare și nu este permis nimănui…
— A fost o operațiune militară până când ai dat chix, generale. Dacă tot ai greșit, lasă-i pe alții să se ocupe de problemă. Eu voi încerca să salvez o mulțime de vieți, printre altele și pe a dumitale. Și nu mă mai ține de vorbă pentru că, poate chiar în acest moment, Căpcăunul îți caută pe internet fotografia și știi că are nevoie doar de atât ca să te facă fântână arteziană.
La semnul șefului de stat-major se ridicară toți să plece, dar Spiridon le făcu semn celor doi detectivi și domnului Marcu să rămână pe loc.
După ce ultimul militar părăsi remiza, Spiridon luă iar receptorul.
— Omule, să știi că sunt impresionat, spuse Căpcăunul. Să dai afară un general din propriul lui Centru de comandă, chiar că este ceva. Încep să capăt încredere în propunerea ta, așa că dă-i drumul.
— Te rog să nu te grăbești și să o cântărești cu grijă. S-ar putea să fie singura alternativă viabilă, cu pierderi minime.
Din difuzor se auzi un mârâit de nerăbdare și Căpcăunul izbucni:
— Lasă-mă pe mine să apreciez asta. Vreau să aud odată propunerea aia!
Spiridon ezită câteva clipe, ca și cum și-ar fi formulat mai întâi în gând ce avea de spus, conștient că nu va avea a doua șansă.
— Probabil că știi deja că, în anumite comunități din Orientul Îndepărtat, mai există încă așa numita instituție a căpcăunului local, care execută tot felul de sarcini utile pentru comunitate, cum ar fi apărarea de dușmani sau, pur și simplu, pentru că așa cere legenda locală. Drept ofrandă pentru serviciile aduse, căpcăunii locali, care uneori se mai numesc acolo și dragoni, primesc tineri și tinere, la intervale regulate, cu care el poate face ce vrea. Cu cât comunitatea este mai mare, cu atât numărul de tineri și tinere crește… ca să nu mai vorbim de prizonierii de război, condamnații la moarte și alte asemenea oportunități.
De la capătul celălalt al firului nu se auzea niciun zgomot și Spiridon continuă:
— De ce în loc să fii vânat, hulit și, în cele din urmă, ucis, să nu fii mai bine admirat, respectat, adorat și cu o rezervă nelimitată de oameni la dispoziție pentru a-ți satisface micile pofte? Atunci când natura creează câte un exemplar ca dumneata, fii sigur că îi oferă și posibilitatea de a supraviețui. Poate legenda Minotaurului și a altor creaturi asemănătoare au la bază câte un sâmbure de adevăr…
Tăcerea din difuzor se adâncea și toți au fost convinși că Spiridon a dat greș.
— Cine ești dumneata, domnule Spiridon? se auzi în cele din urmă vocea aproape șoptită a Căpcăunului.
Pe fața lui Spiridon se lăți un zâmbet larg, dar nimic din veselia lui nu se reflectă în glas, atunci când răspunse. Dimpotrivă, vocea era serioasă și sobră pentru că acum urma ceea ce era mai greu.
— Doar o ființă care te înțelege perfect și îți înțelege foarte bine nevoile. Uite, de exemplu, știu sigur că sufletul îți tânjește acum după o pizza Prosciutto Speciale magnifică…
— M-ai ghicit, omule! se auzi râsul vesel al Căpcăunului. Comandă repede o Prosciutto Speciale și, după ce o mănânc, promit să mă gândesc la o cale sigură de a ajunge în Extremul Orient. Cât mai sigură pentru mine...
— Am înțeles și mă voi gândi și eu la o cale mulțumitoare pentru toată lumea. Nu știu dacă la pizzeria Adela au aprins cuptoarele, dar am să-i grăbesc cât de tare pot. Voi suna chiar înainte ca mașina cu pizza să ajungă…
După o pauză, privi spre Pisică, care îl asculta cu toată atenția, apoi făcu o strâmbătură și continuă în receptor:
— O să mă asigur că pizza va fi servită de cea mai nostimă fată pe care o au acolo… și să rămână numai între noi, dar poți să o păstrezi bonus până la plecare.
Un râs gros se auzi din difuzor, apoi Căpcăunul puse receptorul în furcă.
Spiridon se întoarse spre detectivi și ridică nevinovat din umeri:
— Îți dai seama, Pisico, că am fost nevoit să spun asta…
Chiar dacă pricepea foarte bine cum stătea treaba, Pisica tot nu părea foarte încântată:
— Auzi la el! Bonus! Vrea, urâtul naibii, să primească și bonus. Să vezi ce bonus în cap o să-i trag când îl văd...
Malamutul era mai calm și observă:
— Cred că asta era și ideea șefului: să te enerveze și mai mult, ca să fii în formă pentru momentul când o să dai ochii cu el. Acum haide la pizzerie să-i trezim, să le spunem să încingă cuptoarele și să-ți găsim o uniformă.
— Poate găsim totuși una care să ți se potrivească ție, îl tachină ea și au ieșit înghiontindu-se.
Domnul Marcu roti ochii prin sala goală, cu o figură gânditoare, iar în cele din urmă întrebă:
— Și, totuși, cum a scăpat cu viață Căpcăunul? Doar chiar înainte să se tragă salva de pe tancuri, generalul a vorbit la telefon cu el. Un telefon fix, să reținem asta.
Spiridon zâmbi subțire și răspunse:
— Dacă ați fi citit la fel de atent ca și mine biografia Căpcăunului, v-ați fi dat seama imediat: a lucrat aproape doi ani ca tehnician la liniile telefonice.
— Și ce-i cu asta? întrebă domnul Marcu, tot nedumerit.
— Asta înseamnă că știe cum se cablează liniile pentru telefoane și i-a fost ușor să schimbe firele într-o cutie de distribuție, în așa fel ca telefonul lui să fie conectat, undeva, într-un apartament de pe altă scară, ales din timp. Majoritatea au rămas goale după ce a fost inițiată evacuarea. Și putea ajunge pe ce scară voia prin subsolul comun al blocului.
Domnul Marcu scutură gânditor din cap și murmură:
— Uite ce înseamnă o pastilă luată la timp… Cred că ar trebui să iau și eu una, măcar în situații de criză.
Spiridon recunoștea o glumă bună, așa că râse în hohote, poate și ca să se mai elibereze după stresul convorbirii tocmai încheiate.
— Hai, să plecăm și să ne ocupăm de planul B și să redăm încăperea asta militarilor.









Capitolul 17

Sfârșitul unui căpcăun

Domnul Marcu privea gânditor la Pisică. Arăta exact ca o tânără vânzătoare de la Pizzeria Adela. Așteptau în curtea interioară a pizzeriei să se încingă cuptoarele și toți se bucurau de intimitatea micii ascunzători pentru că, dacă ar fi așteptat în stradă, precis ar fi atras atenția mulțimii de reporteri care se foiau peste tot prin oraș, mai ales după ce au fost trase salvele de pe tancuri. Asta cu atât mai mult cu cât nu fusese furnizat niciun comunicat oficial, care să lămurească situația cât de cât.
— Gata! spuse patroana ieșind prin ușa din dos a pizzeriei. Cuptoarele sunt încinse și punem la copt pizza comandată de dumneavoastră în cinci minute.
— Vă mulțumim pentru cooperare, doamna Adela, spuse Spiridon galant ca de obicei. Gestul dumneavoastră amabil nu va fi uitat…
Patroana clătină nehotărâtă din cap:
— Sper numai ca folosirea uniformei și a pizzei făcută de noi să nu aducă vreun prejudiciu renumelui pizzeriei…
Spiridon se apropie de patroană, îi luă delicat mâna și i-o sărută:
— Din punctul ăsta de vedere, eu zic să stați liniștită. Când se va afla că pizzeria dumneavoastră a avut o contribuție atât de însemnată la salvarea orașului, sunt sigur că vânzările vor urca până la cer. În locul dumneavoastră, m-aș gândi unde să mai construiesc două, trei cuptoare pentru a face față cererii.
Îi mai sărută o dată mâna și o împinse delicat spre intrarea în pizzerie.
După ce se întoarse la grupul care aștepta lângă mașină domnul Marcu, mai pragmatic, spuse:
— Asta în cazul în care nu va fi pusă să semneze atâtea acte referitoare la încălcarea secretului, încât îi va fi frică să vorbească și când este singură.
Privi cu îndoială la cei din fața lui și adăugă:
— Bineînțeles, numai în cazul în care planul nostru reușește…
— Și dacă nu? întrebă Pisica. Eu voi rămâne pe post de „bonus” al Căpcăunului?
Domnul Marcu ridică cu tristețe din umeri:
— Nu pentru multă vreme, crede-mă! Din informațiile pe care le am, există pregătită o bombă nucleară tactică, de 15 kilotone, încărcată pe un avion care așteaptă cu motoarele pornite pe un aeroport nu foarte departe de aici. Am primit-o cadou de la aliați când au auzit ce se întâmplă…
Printre cei de față trecu un fior, iar domnul Marcu continuă:
— Iar în cazul în care avionul dă într-un fel sau altul greș, să presupunem că, prin talentele lui, Căpcăunul îl face pe pilot să devină indisponibil, în marea Adriatică se poziționează chiar acum un submarin nuclear american, înarmat cu rachete Tomahawk. Cel puțin una are în mod sigur focos nuclear.
— Se pare că nimeni nu îl vrea pe acest Căpcăun în viață, spuse gânditoare Pisica. Așa că ar fi bine să reușesc, într-un fel sau altul.
— Da, așa ar fi cel mai bine, spuse și Malamutul mai gânditor ca de obicei.
Mai așteptă câteva minute neliniștit, apoi se trase mai într-o parte și îl sună pe doctorul Rizescu:
— Domnule doctor, nu știu dacă vă mai amintiți de mine, dar aș avea nevoie de un mic serviciu.
După o scurtă ezitare, doctorul spuse:
— Sper să nu fie ceva prea ciudat pentru că, sincer să fiu, de la dumneavoastră și prietenii dumneavoastră mă aștept la orice.
— Nici vorbă, domnule doctor, nici vorbă. Voiam doar să vă întreb dacă aveți acolo un cuptor, un incinerator în care ardeți resturile de natură organică?
Doctorul păstră tăcerea câteva clipe, apoi răspunse:
— Avem așa ceva aici, dar este numai pentru bucăți mici… În niciun caz nu se poate incinera un cadavru întreg.
— Un cadavru nu încape, am înțeles. Dar capul unui cadavru ar încăpea?
— În mod sigur un cap ar încăpea, dar nu știu la ce v-ar folosi asta pentru că…
— Domnule doctor, vă rog să nu mă întrebați nimic acum, dar încingeți bine cuptorul. Ajung la dumneavoastră în cel mult o oră.
Doctorul vru să mai întrebe ceva, dar Malamutul închise telefonul și se întoarse la ceilalți.
După ce le-a fost înmânată cutia cu pizza, Pisica a așezat-o cu grijă pe tava pregătită de Petrică, apoi s-a urcat pe locul șoferului, iar Malamutul s-a strecurat în locul din spate al furgonetei și s-a culcat pe spate.
— Mai verifică o dată comunicațiile, i-a spus Spiridon grijuliu, iar Pisica se strânse ușor de unul din cercei.
În casca purtată în ureche de Malamut se auzi un păcănit scurt, iar acesta confirmă:
— Am auzit tare și clar.
Pisica îi readuse aminte:
— Un clic ca să cobori din mașină, iar la două intri pregătit, pe scară.
— Am înțeles, să trăiți! spuse Malamutul glumind, iar mașina a ieșit în stradă nebăgată în seamă de nimeni.
Spiridon și domnul Marcu au privit lung în urma lor, apoi primul a spus:
— Să mergem și noi la Centrul de comandă, măcar să vedem ce se întâmplă și să-i dau telefon Căpcăunului că îi este servită ultima pizza.
— Măcar de-ar fi ultima, spuse domnul Marcu și s-au urcat grăbiți în mașină.
Când au ajuns la Centrul de comandă au văzut pe monitoare că mașina pizzeriei era oprită la punctul de control de la intrarea în cartier și soldatul de la bariera mobilă discuta în contradictoriu cu Pisica.
— Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Marcu.
— Soldații de la barieră au primit ordin să lase să treacă mașina pizzeriei, dar unul dintre ei l-a găsit pitit în spate, printre cutii, pe omul dumneavoastră și nu știe ce să facă.
Domnul Marcu privi supărat spre șeful de stat-major:
— Cum ce să facă? Să facă ce a fost instruit să facă! Și asta cât mai repede, până nu stârnim bănuieli. Era vorba să-i dea drumul, nu să-i controleze.
Între timp Spiridon recuperă de la maiorul cu transmisiunile telefonul fix și, înainte de a forma numărul, le spuse tuturor:
— Și acum liniște, vă rog!
Căpcăunul răspunse după ce telefonul sună de câteva ori, prelung.
— Am crezut că m-ai uitat cu totul, domnule Spiridon, spuse el după ce îi recunoscu glasul.
— Iar eu am crezut că relația noastră a pornit, totuși, pe bază de încredere reciprocă. Mașina pizzeriei este la punctul de control de la intrarea în cartier și, din minut în minut, ar trebui să apară în raza ta vizuală.
După câteva minute de tăcere, Căpcăunul spuse:
— O văd acum. Se poate comunica cu mașina?
— Da, confirmă Spiridon. Prin stația de radio de pe mașină.
— OK, spuse Căpcăunul, să vină atunci la scara G și să urce la ultimul etaj.
Pe monitoare se văzu cum mașina pizzeriei se îndreptă spre penultima scară a blocului cu opt scări, apoi, după ce opri, văzură silueta fragilă a Pisicii coborând și pregătindu-se să intre.
— Sper că fata asta nu este cablată, își arătă îngrijorarea Căpcăunul.
— Nu este, răspunse repede Spiridon. La urma urmei nu ai decât s-o percheziționezi după ce ajunge.
— La cum arată, o să-mi facă o plăcere deosebită, spuse încântat Căpcăunul. Gata acum, o să vorbim mai târziu! Mă duc să-mi întâmpin musafira.
Pisica pătrunse cu grijă în scară și privi atentă în jur, dar scara blocului se înfățișa exact cum îi fusese arătat pe planurile blocului, așa că a început să urce încet. Avea de urcat patru etaje și, deși era într-o formă fizică perfectă, voia să-și păstreze forțele pentru înfruntarea finală.
Scările blocului erau construite cu geamuri largi, prin care lumina soarelui de dimineață pătrundea cu putere. La un moment dat, când ajunse la etajul trei, Pisica își dădu seama că scările se cutremură ușor, iar lumina soarelui se întunecă și o voce bubuitoare se auzi deasupra ei:
— Hai odată, că mor de poftă! Mirosul de la pizza aia mă înnebunește! continuă vocea bubuitoare.
„Și nici tu nu mă lași chiar rece” gândi Căpcăunul când o văzu pe tânăra fată apărând pe palierul etajului patru.
Așa cum fusese sfătuită, Pisica se apropie de Căpcăun cu ochii plecați pe cutia de pizza, care avea pusă deasupra chitanța, dar chiar și așa era conștientă de mărimea colosală a celui din fața ei.
— Va trebui să îmi semnați pe chitanță, de primire, spuse ea cu o voce pierită.
— O să semnăm și chitanța, necheză Căpcăunul cu o voce bubuitoare și o să facem chiar mult mai multe lucruri decât îți închipui, dar mai întâi să mâncăm această delicioasă pizza, că mă înnebunește mirosul.
„Să vezi ce o să te înnebunească asta” gândi Pisica și, ajunsă în fața lui, ridică tava, cu partea de jos argintată și lustruită oglindă de Petrică, în dreptul ochilor lui.
O clipă, Căpcăunul dădu cu ochii de noua lui înfățișare și cu sclipirea neîndurătoare a ochilor lui, care parcă ardeau. Simțea instinctiv că nu e bine să-i privească pentru că încă nu își putea controla în totalitate puterile și ar putea să-și facă rău chiar lui însuși. Închise ochii, dar dintr-un instinct al pericolului, întinse mâna să arunce tava și atunci simți genunchiul osos al Pisicii lovindu-l între picioare. Înnebunit de durere, se aplecă în față.
Pisica privi masa enormă a Căpcăunului aplecată și se bucură că au conceput și o variantă B a planului B, pentru că se îndoia că ar putea să arunce peste scară trupul butucănos din fața ei. Ridică, așadar, de mânere tava de pe care pizza alunecase pe podea și, încercând să-și amintească între ce vertebre cervicale citise că este mai bine să lovească, trânti cu putere marginea tăvii în ceafa Căpcăunului.
Malamutul îi explicase că ar fi bine să termine dintr-o singură lovitură, dar nu bănuia ce gât gros are Căpcăunul, așa că lama de cuțit sudată tăvii de Petrică abia dacă secționă jumătate din gâtul enorm. Dar nici în bucătăria pensiunii nu reușise să desprindă dintr-o singură lovitură, de prima dată, capul de porc pe care se antrena. Fără să ezite, conștientă că își joacă ultima carte, ridică iar tava și mai lovi o dată, de data asta mai puternic, și capul uriaș se desprinse, în sfârșit, căzând la picioarele ei. Apăsă de două ori cercelul, apoi apucă de păr capul imens al Căpcăunului și îl aruncă dincolo de balustradă. Un zgomot oribil, un plescăit de pungă cu apă care se sparge, însoți căderea.
Auzi pașii Malamutului la parter și se aplecă să se uite la el.
— Þi-am trimis o pizza, cățel! strigă ea sfârșită, dar bucuroasă că totul s-a terminat.
— Mulțumesc, Pisicuțo! se auzi de jos glasul înfundat al Malamutului, numai că pizza asta a ta nu pare foarte coaptă. Coboară repede să o ducem la cuptor.
Deși tremura din toate încheieturile, atât de efortul depus, cât și de emoție, Pisica se grăbi cât putu de repede și îl văzu pe Malamut cum prinde și el de păr capul enorm al Căpcăunului și îl introduce într-un sac verde de pânză.
Văzând-o cum tremură, o prinse ușor de mână și o ajută să ajungă la mașină.
— Poți conduce? întrebă el.
Pisica bău puțină apă din bidonul pe care îl avea în mașină și încuviință ușor din cap.
— Atunci condu cât de repede poți la doctorul Rizescu. I-am zis să aprindă cuptorul când am plecat de la pizzerie.
Au trecut cu mașina pe la punctul de control fără să mai fie opriți, în fond interdicția era numai pentru cei care voiau să intre, și au ajuns la morgă în mai puțin de zece minute, coborând în subsolul unde doctorul își avea cuptorul.
Malamutul ținea strâns, în brațe, sacul de pânză verde și doctorul Rizescu îl întrebă:
— Pot vedea măcar ce este înăuntru?
Malamutul privi lung la sacul care părea că are o viață a lui proprie și răspunse:
— Hai să ne gândim că înăuntru este capul Gorgonei și că nici după moarte nu și-a pierdut cu totul puterea de a face rău. Deschideți mai bine cuptorul, fără să puneți alte întrebări.
Doctorul privi cu îndoială sacul voluminos și, părându-i-se că vede o mișcare înăuntrul lui, deschise grăbit cuptorul și folosindu-se de mănușile de azbest, scoase tava cuptorului.
— Pune-l aici! îi arătă el tava, apoi așeză bine sacul și împinse tava cuptorului în flăcările furioase, folosindu-se de mâner.
Au privit cu toții la zbaterea furioasă a flăcărilor ce cuprindeau flămânde sacul. La un moment dat li s-a părut că acesta se mișcă, dar doctorul i-a liniștit:
— E numai efectul gazelor care se dilată și își fac loc să iasă.
Malamutul clătină din cap cu îndoială, iar Pisica spuse:
— Așa să fie, doctore, cum spui dumneata. Nu au plecat de acolo până când sacul, împreună cu tot ce era în el, a fost transformat în cenușă.
După ce a stins focul, doctorul Rizescu a privit cenușa de pe tavă și i-a întrebat pe cei doi:
— Cu cenușa ce fac? Aveți nevoie de ea sau o pot arunca?
Malamutul și Pisica s-au privit gânditori, apoi bărbatul a spus:
— Cred că o puteți arunca fără nicio problemă.
Chiar când să plece la ușa subsolului și-au făcut apariția domnul Marcu, Spiridon și chestorul Nistorescu, pe care îl recuperaseră de la pensiune.
Domnul Marcu și-a dat seama dintr-o privire de cele întâmplate și încuviință tăcut din cap.
— Se pare că aceasta era cea mai bună soluție, dar acum ar fi bine să plecăm spre București pentru că aici se vor încinge spiritele în curând, mai ales când cei de la Armată vor vedea că trofeul lor este fără cap.
Chestorul și domnul Marcu s-au urcat în Volvo, iar detectivii în microbuzul adus de Petrică chiar lângă Morgă și au plecat spre București, ca urmăriți de stafia unui Căpcăun.





Capitolul 18

Cine ești dumneata, domnule Spiridon?


După ce au ajuns toți la sediul agenției de detectivi, primul lucru pe care l-a făcut chestorul Nistorescu a fost să se apuce de făcut cafea. La privirile amuzate ale celorlalți, a dat din umeri și a continuat. Abia după ce le-a servit cafelele, a explicat:
— Credeți-mă, m-am simțit atât de puțin implicat în această treabă și în rezolvarea ei, încât măcar acum, la sfârșit, vreau să mă fac și eu util.
Domnul Marcu explică după ce gustă din cafea, deși toți înțelegeau motivele:
— Dragul meu, cred că îți dai seama că trebuia să menajăm sensibilitățile celor de la Armată. Oricum nu le-a convenit când ne-am amestecat în treaba lor, deci exact tu mai lipseai pe acolo.
— Îmi dau seama, dar tot m-am simțit inutil o bună parte din timp, mai ales după ce am aflat ce a făcut Pisica…
Fata ridică modest din umeri și se vedea pe fața ei că era marcată de cele petrecute cu puțină vreme în urmă la Brașov și că ar fi preferat să tacă, dar chestorul insistă:
— Și, totuși, sunt curios să aflu cum de v-a venit ideea de a-l decapita pe Căpcăun și de a-i arde capul?
Făcu o pauză, privi cercetător la cei trei detectivi și continuă:
— Nu că ar fi fost o idee rea, dar vreau să știu cum de v-a trecut așa ceva prin minte?
Malamutul arătă spre Spiridon, care ridicase nevinovat ochii în tavan, dar părea de-a dreptul încântat că se află în centrul atenției.
— Să fiu sincer, spuse Malamutul, șeful nostru a căpătat în ultimul timp o putere de procesare uimitoare și, uite așa, a ajuns la concluzia că așa ar fi cel mai bine pentru toți. Asta pentru că Miciurin căuta în ultima perioadă o soluție pentru regenerarea subiecților în cazul rănirii.
— Ei bine, tăierea capului pare o rană destul de serioasă ca nu mai facă posibilă nicio regenerare, spuse chestorul.
— Știm, răspunse Pisica, dar nu am vrut să riscăm. Cel puțin Spiridon așa ne-a sfătuit.
Toți din jurul mesei au tăcut și au privit fix la Spiridon. Tot chestorul fu cel care întrebă, în timp ce domnul Marcu păstra o tăcere misterioasă, ca și cum ar fi cunoscut deja răspunsurile.
— Ei bine, dragă Spiridon, ce ne poți spune în plus față de ceea ce știm? Poate că…
Spiridon coborî ochii din tavan și ridică o mână făcându-i semn să tacă.
— Mai întâi să mai iau două pastiluțe și pe urmă o să vă răspund.
Cu gesturi tacticoase scoase flaconul, îl scutură spre chestor ca acesta să vadă că mai sunt numai câteva pastile și că ar fi cazul să-i reînnoiască provizia apoi, după ce le înghiți, așteptă câteva secunde și nu începu să vorbească decât atunci când simți că și-au făcut efectul.
— Că tot veni vorba de puterea de procesare, aș vrea să îmi lămuriți câteva lucruri care nu prea se leagă…
Toți îl priveau curioși, iar el continuă, adresându-se mai mult chestorului:
— Dacă toți copiii au fost aduși în buncărul subteran de care vorbeați, la vârsta de trei, patru ani, înseamnă că ar trebui să aibă acum cam în jur de 30, cel mult 35 de ani. Exact ca ei, arătă el spre Malamut și spre Pisică.
— Ai dreptate, dar tot nu pricep unde vrei să ajungi, spuse precaut chestorul.
— Păi, întrebarea mea este simplă: ce caut eu în toată această ecuație? întrebă el. Am înțeles că Anton Vlădăreanu a fost dus în laboratorul lui Miciurin pentru că acesta voia să modifice și subiecți adulți. Cu rezultatul pe care îl cunoaștem, dar rămâne întrebarea: cine sunt eu?
Chestorul zâmbi puțin vinovat:
— Eu cred că deja bănuiești.
Spiridon privi încruntat spre el.
— Nu, nu bănuiesc deloc.
— Tu ești Miciurin.
Mâna lui Spiridon se încleștă în jurul cănii de porțelan, care se sparse cu un trosnet sec.
— Nu mă faceți să mă folosesc de forța pe care tocmai am căpătat-o.
Chestorul clătină dezolat din cap.
— Decât să te folosești de forța fizică, mai bine te-ai folosi de briciul lui Occam care spune că nu este necesar să …
— Mulțumesc, îl întrerupse Spiridon, știu ce spune briciul lui Occam, atât că nu îmi convine ce prostii spune briciul ăsta.
Făcu o pauză lungă ca să se șteargă pe mâini de cafea cu un șervețel umed pe care i-l întinsese tăcută Pisica. Apoi spuse:
— Bănuiesc că ai o explicație pentru asta.
Chestorul înclină din cap:
— Am, bineînțeles, dar nu știu dacă o să-ți convină.
— Tu spune-o doar și pe urmă văd eu dacă o cred sau nu.
— Anatoli Miciurin, spre deosebire de imaginea savantului distrat, era foarte atent la evoluția politică din România acelor ani. A observat îngrijorat degradarea situației politice și și-a luat măsuri de siguranță din vreme. Și-a pregătit, în secret, o nouă identitate, întâmplător pe numele de Spiridon Breazu și, după ce a eliberat copiii din buncăr și a aruncat în aer instalațiile și ce mai rămăsese pe acolo, și-a injectat o doză din noul lui preparat. Am avut marele noroc că l-am întâlnit eu primul în acele zile, când mai semăna încă puțin cu vechiul Miciurin, ale cărui fotografii le aveam. Am asistat uimit la transformarea, în doar trei zile, a lui Anatoli Miciurin în Spiridon Breazu și am fost alături de el suficient timp ca să-i șoptesc despre ceea ce urmau să devină ulterior vechi amintiri. Nu uita că mintea ta era în acele vremuri o tabula rasa, așa că a fost ușor ca să-ți picur, rând pe rând, aceste amintiri, care nu existau de fapt. Þi-am vorbit despre prieteni și colegi care nu existau, dar pe care, dacă îi sunai, răspundea un agent al domnului Marcu. Dacă îți mai aduci aminte, a fost o vreme în care ne întâlneam aproape zilnic, iar după ce te-ai stabilizat, ți-am găsit un serviciu suficient de stresant ca să te țină ocupat și să te împiedice să-ți pui prea multe întrebări. Eu am ieșit discret din viața ta, însă ai fost atent monitorizat în tot acest timp, așteptând un prilej să te putem reactiva.
Spiridon îl asculta cu atenție, dar se vedea pe fața lui că se gândește și la altceva, încercând să-și sondeze adâncurile memoriei. Se putea deduce, după figura dezamăgită, că acolo nu găsise nimic care să-i fie pe plac.
— Cum și în ce fel să mă reactivați? întrebă Spiridon.
Chestorul arătă spre Marcu.
— Domnu Marcu este cel care a monitorizat ce a mai rămas din proiect, după ce toți participanții la el au dispărut, așa că are mai multe amănunte.
— Intenția noastră, a început Marcu să vorbească, a fost să demarăm, încet și calm, acest proiect, pentru a nu stârni o reacție negativă din partea dumneavoastră. Din nefericire, evenimentele s-au precipitat din cauza apariției acestui fals vampir de pe strada Sforii, astfel că a fost necesar să vă implicăm mai devreme decât intenționam, pentru că nu puteam ști dacă nu era vorba cumva despre cel modificat de Miciurin. Urma să discutăm pe îndelete și să depistăm împreună o soluție pentru a-i găsi pe ceilalți copii asupra cărora s-a aplicat acest tratament.
— Aș vrea să vă pot ajuta, dar chiar nu îmi pot aminti nimic despre această perioadă, se arătă Spiridon dezolat. Nici măcar nu mă pot simți vinovat decât, așa, prin efort pur intelectual, dar nimic pornit din suflet.
— Nici nu ne așteptăm la asta, îl liniști Marcu. Mă gândeam că împreună vom găsi o soluție, pentru că presupunem că acei copii au rămas ulterior în zona Brașovului. Aveau cu toții sub zece ani atunci când au fost eliberați, aveau unele abilități ieșite din comun chiar și fără să ia dimextrozină, așa că este puțin probabil să nu fi supraviețuit. Unii poate au ajuns copii ai străzii, alții poate au fost internați în centre pentru minori sau au fost înfiați. Oricum, la ora actuală, toți sunt adulți și pot deveni periculoși dacă primesc accidental o doză suficientă de dimextrozină, așa că este mai bine să-i găsim noi primii.
— Eu am propus, inițial, ca în apa din municipiul Brașov să se introducă o cantitate controlată de dimextrozină și să monitorizăm atent populația Brașovului în tot acest timp, spuse nu foarte convins chestorul.
— De fapt, interveni Spiridon, cred că trebuie să continuăm alimentarea cu dimextrozină pe cartiere. Este posibil să putem gestiona situația, dacă avem de-a face numai cu câte un cartier, pe rând.
Simțind că toți ochii din încăpere îl urmăreau, Spiridon continuă:
— În paralel, trebuie să încercăm să depistăm locația buncărului. Sunt sigur că, în ciuda faptului că a fost aruncat în aer și incendiat, se mai pot găsi urme care să ne conducă la foști subiecți ai experimentelor.
Marcu ridică dezolat din umeri:
— Am făcut tot ce este posibil. Am răscolit toate arhivele, dar nu am găsit nicio urmă.
— Mă gândesc la altă cale, spuse Spiridon.
— Păi, spune atunci, să o auzim! izbucni chestorul.
Spiridon arătă spre Malamut:
— Atunci când am călătorit spre Bran, în urmărirea vampirului nostru, Malamutul conducea cu toată viteza, dar chiar și așa am avut o ușoară senzație de deja vu, la un moment dat. Viteza era prea mare și altele erau prioritățile atunci, dar sunt sigur că, dacă am reface călătoria în liniște, am putea găsi măcar o vagă amintire a locului unde am trăit atâția ani.
— Asta este o idee bună, mai ales că a devenit o prioritate de câteva zile, spuse Marcu.
— De ce?
Marcu oftă ușor:
— Doamna Magda, fosta secretară a chestorului Nistorescu, a fost găsită moartă în apartamentul ei, zilele trecute. Aparent a fost vorba de un jaf nereușit, în care intrușii au fost surprinși asupra faptului, au intrat în panică și au suprimat-o. „Aparent” am spus, pentru că de fapt a fost suprimată pentru a nu-i depista legătura căruia îi comunica toate mișcările din biroul chestorului Nistorescu.
— Și nu ați putut afla nimic?
— Ei, câte ceva tot am aflat. Este vorba de colonelul KGB Vladimir Tupolev, fost șef de secție care, după desființarea KGB-ului, a hotărât să lucreze pe cont propriu. Este ferm hotărât să-i găsească pe copiii care au fost supuși experimentelor. Nu știm încă de ce, dar sunt sigur că îi va folosi în scopuri nu tocmai ortodoxe, mai ales dacă ținem seama de reputația lui. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi reușit să pună mâna pe Căpcăun și să cadă la o înțelegere cu el?
— Și atunci, ce ne rămâne de făcut? întrebă Spiridon.
— Un singur lucru: să-i găsim pe copiii de la Bran înaintea lui, spuse domnul Marcu.
— Și să continuăm între timp alimentarea secvențială a cartierelor Brașovului cu dimextrozină, adăugă chestorul. Cu ce cartier propuneți să continuăm?
Toate privirile s-au îndreptat spre Spiridon, conștienți de faptul că el a fost cel care și-a petrecut cel mai mult timp studiind hărțile Brașovului.
Spiridon își plecă capul, și-l masă îndelung, apoi spuse:
— Propun cartierul Noua. Este destul de mic și suficient de izolat ca să-l putem pune în carantină la nevoie.
Toată lumea a fost de acord și chestorul a plecat să dea ordinele necesare. Au omis un singur lucru: în cartierul Noua se găsea și grădina zoologică a orașului, care se alimenta cu apă tot din rețeaua orașului.




































.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!