agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-07-25 | |
Deși ofițer în rezervă, cu o perioadă îndelungată în care a îndeplinit funcții tehnice, sau cum se mai spune, „pe linie de armament și muniții”, colonelul Precup nu a fost niciodată tentat să practice vânătoarea. Nici măcar nu se simțea atras de armamentul folosit la acest hobby, chiar dacă, specialist fiind, normal ar fi fost să fie curios, să urmărească extraordinara dezvoltare a tehnicii în acest domeniu.
Mai mult, era un pescar pasionat asta neînsemnând că ar fi avut ceva cu vânătorii, că doar cele două categorii fac parte din aceeași asociație (Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi), deși disputele dintre pescari și vânători au constituit întotdeauna un subiect spumos (nu chiar ca acela al conflictelor dintre steliști și dinamoviști, care îmbracă, uneori, și forme violente). Pe timpul dialogurilor în care era „înțepat” de vânători, Precup, sătul de bancurile care se făceau pe seama pescarilor, contraataca cu câteva argumente, ca să demonstreze alegerea lui pentru practicarea pescuitului: În primul rând, în timp ce pescarii au prohibiție câteva luni pe an, vânătorii au permisiunea de a-și practica hobby-ul doar câteva luni. Apoi, un cartuș costă mult mai mult decât o râmă, o armă performantă se obține mult mai greu ca o lansetă și este mult mai scumpă, o lunetă de pușcă la fel față de o mulinetă, un permis de vânătoare decât unul de pescuit ș.a.m.d. De remarcat și că un minciog pentru scoaterea peștelui din apă se întreține mult mai ușor decât un câine de vânătoare. Ca să nu mai spunem că peștii scăpați din cârlig nu-i prea atacă pe pescari, în comparație cu mistreții și urșii care sunt foarte periculoși dacă au fost doar răniți... Mai avea el multe argumente în favoarea pescuitului, dar oricum nu apuca să spună mai multe, că săreau iar vânătorii cu bancurile lor răsuflate despre pescari. O singură asemănare esențială între pescari și vânători exista în concepția lui Precup dar, oricum, el spunea că nu se încadrează în această caracteristică. Este vorba de exagerările din poveștile pescărești și vânătorești. Până la trecerea în rezervă, colonelul Precup a reușit să reziste tentativelor de a trece în „cealaltă tabără”, sau măcar de a încerca senzațiile vânătorii, că oricum nu prea avea timp nici de pescuit, dar odată cu pensionarea presiunile au crescut, mai ales din partea unui nepot, mare vânător, în plus și pădurar, meserie înrudită serios cu vânătoarea. Nepotul, Gicu, a luat-o metodic și, pentru început l-a dus pe unchiul său să vadă cum este o pândă, adică o acțiune fără arme, tot așa cum în armată soldatul face în primele zile instrucția fără armă, iar subunitățile desfășoară întâi aplicații fără trageri de luptă și abia apoi vor fi verificate în folosirea tehnicii „la cald”, cu muniție reală. Deci, hai la pândă! - Unchiule, începe Gicu, mergem la pândă într-un loc de unde putem supraveghea o eventuală adăpătoare pentru o scroafă de mistreț cu purcei, care știm că este prin acele locuri. Trebuie să urmărim cu atenție zona, să ne convingem că scroafa se adapă la acea baltă. Și au plecat, cu mașina pâna la un punct și de acolo pe jos, au urcat prin pădure, până au ajuns pe o culme, la un copac uriaș. Într-adevăr, din acel loc se vedea foarte bine balta din vale. - Și, ce trebuie să mai facem acum? – întreabă curios Precup. - Nimic, privim cu atenție în vale și așteptăm să vină scroafa. Și, vorbește, te rog, mai încet! Așteaptă ei ce așteaptă și, la un moment dat, plictisindu-se, unchiul Precup se gândește să inițieze o conversație: - Ia spune, Gicule, cum mai este cu serviciul tău, s-au înființat și pe la voi ocoale silvice particulare? - Șttt! Nu mai vorbi, că se sperie scroafa! Mai stau ei ce mai stau și colonelul întreabă cu voce șoptită, semn că a înțeles regulile pândei: - Măi nepoate, te-ai lăudat că ai făcut multă palincă. Ai adus și tu ceva ca să gustăm măcar? Chiar dacă tu nu bei, că ești șofer, eu aș lua o gură, dacă tot stăm degeaba. - Nu este voie unchiule, că animalele sălbatice au mirosul foarte fin, iar dacă deschizi o sticlă de palincă, imediat simt mirosul și fug. Uite-așa „se distra” colonelul Precup la pândă, gândindu-se la partidele de pescuit în care berea era alături și micii sfârâiau pe grătar. Au mai pândit vreo două ore și unchiul zice: - Gicule, știi că mi-am propus să mă las de fumat, de aceea nici nu mai am țigări la mine, dar o voi face începând de luni. Acum, scoate și tu o țigară că poate aceasta îmi mai taie și din foamea care mă cam încearcă! - Vai, unchiule, cum să fumezi aici? Păi, te simte scroafa imediat, nu mai vine la adăpat și am stat degeaba până acum! Pânda a continuat cam la fel, de baltă nu s-a apropiat nicio scroafă și nici vreun alt animal sălbatic, cei doi au coborât la mașină, de acolo în sat și în timp ce mâncau de cină, Gicu îi spune entuziasmat unchiului: - Așa-i că a fost frumos? Þi-a plăcut la pândă, nu? Lasă că te fac eu să te îndrăgostești de vânătoare. O să mai mergem și altă dată, o să-ți placă și mai mult! Și „altă dată” a venit doar peste câteva luni, când Precup și-a vizitat din nou rudele de la țară. - Unchiule, ce bine îmi pare că ai venit! – se bucură sincer Gicu. Poimâine avem autorizație pentru o partidă de vânătoare, eu sunt chiar șeful grupei, mergem la goană într-un loc superb, totul este pregătit, sper că o să vii și dumneata! Au plecat cu toții spre locul de vânătoare și au ajuns acolo fără probleme. Ca vechi militar, care a organizat nenumărate trageri în poligoane, colonelului Precup nu se poate spune că nu i-a plăcut modul în care a fost pregătită această partidă de vânătoare. Oamenii au fost împărțiți pe echipe mai mici, fiecare participant a fost instruit, s-a stabilit traseul, au fost aduși câini specializați, s-au stabilit semnale de legătură, s-au luat măsuri de siguranță ș.a.m.d. Ca nu cumva cineva să încerce vreo ilegalitate, știind că nu are permis pentru port armă la vânătoare și nici nu este trecut în autorizația primită de echipa respectivă, Precup le-a spus clar tuturor că el nu vrea să pună mâna pe nicio armă, el doar privește din locul pe care îl va stabili șeful grupei. Și, pe scurt, vânătoarea a fost percepută de colonelul Precup cam așa: Pe firul văii, printr-un tufăriș ca de junglă, au fost băgați câinii care trebuiau să scoată mistrețul „la lumină”. Tot pe firul văii, dar puțin în stânga și în dreapta ei, alergau câțiva bărbați fără arme. Pe culmi, de o parte și de alta a văii, erau cei cu arme. Toți - și câinii și oamenii - alergau, urcând pe firul văii și făcând o larmă îngrozitoare. - Haam, haam , haam, haam, haam, haam , haam!!! – lătrau câinii. - Haauu, haauu, haauu, haauu!!! – strigau gonacii care alergau și ei după câini. - Auu, auuu, auuu!!! se văita unchiul Precup, la fiecare creangă pe care o primea peste față (el fiind ultimul din coloana de alergători) și la fiecare ciot de care se împiedica. - Poc, poc, poc, poc!! – se aud focuri de armă. - L-ai pușcat tu Ioane? – strigă unul de pe partea dreaptă a văii . - Nu! - se răspunde din partea stângă. - Nici eu, înseamnă că a scăpat! Și, cam asta a fost tot. Bineînțeles că seara, la cină, aceleași întrebări puse de Gicu, la care nici măcar nu aștepta răspuns: - Așa-i că a fost frumos? Þi-a plăcut, nu? A treia experiență de vânătoare la care au participat unchiul Precup și nepotul Gicu a fost total pe nepregătite. De fapt nici nu se poate spune că a fost o vânătoare în adevăratul sens al cuvântului. Un an mai târziu, într-o seară, la o oră destul de târzie, cei doi se întorceau spre casă cu mașina și, pe un câmp, având și arma la el, Gicu a văzut un iepure, pe care l-a secerat din prima. - Unchiule, te-ai tot lăudat că-ți place să gătești, uite, ai acum ocazia! Iepurele ăsta este cam bătrân, nu merge la grătar sau la cuptor, dar poți să faci o oală mare de tocană. Când au ajuns la domiciliu, toți ai casei erau culcați. Gicu l-a trezit pe un cumnat care avea locuința în aceeași curte, acesta a jupuit de blană animalul și l-a dat lui Precup: - Unchiule, acuma dumneata, ca bucătar, trebuie să tranșezi iepurele, dar ai grijă că în carne sunt multe alice și eu de abia mi-am făcut dantura, am dat o groază de bani, m-am împrumutat de la bancă pentru dentist. În acel moment Precup a mai găsit un argument în favoarea pescuitului. Păi, curățarea solzilor unui crap este de câteva ori mai simplă decât scoaterea alicelor dintr-un iepure! În fine, până când Gicu a scos legume din grădină, la lumina lanternei pe care o ținea cumnatul său, s-a descurcat cumva cu alicele și a terminat de tranșat carnea. Precup s-a uitat prin rafturile bucătăriei de vară în care trebăluiau și nu a găsit la îndemână nicio oală mai mare în care să pună tocana la fiert. Tocmai când se gândea să caute prin alte anexe ale casei (că gospodăria era, slavă Domnului, foarte mare) a văzut pe sobă vasul în care se țineau, de regulă, resturile alimentare de la ultimele mese pentru a fi date la porci, s-a gândit că oricum, chiar dacă sunt resturi, vasul nu are nimic, a deșertat conținutul într-un cazan, a spălat bine oala și a trecut la treabă. Între timp cei doi nepoți au scos o palincă, pită, slană, cârnați afumați, brânză, ceapă, au băut și mâncat, au povestit câteva ore... dar carnea tot nu era fiartă. Se făcuse ora 3 dimineața, Gicu dormita cu capul pe masă, cumnatul lui spunea că nu mai rezistă de somn, când unchiul Precup a propus: - Eu zic să mergeți voi la culcare, că oricum nu mai aveți ce face, eu mai stau vreo oră până se termină tocana și dimineață la ora 9 ne întâlnim aici la micul dejun și o să mâncăm tocană din iepure de câmp. Se uită ceilalți doi unul la altul și Gicu aprobă: - Bine zici unchiule, așa facem, de abia aștept să mănânc tocană de iepure. Într-o oră tocana era gata. Carnea era foarte bine pătrunsă, se desprindea de pe oase, ceapa, ardeii, roșiile, usturoiul și celelalte ingrediente proaspete din grădina casei i-au dat o savoare deosebită, condimentele au fost foarte bine alese și în proporții ideale, totul era perfect. Oala era fierbinte. Precup a tras-o pe marginea sobei, în care nu a mai pus lemne (și jarul era cam pe sfârșite) și a calculat că până pe la ora 8, când se va trezi el, numai bine se va mai răci, deci nu era nevoie să o răceasă acum forțat și să-i caute un loc prin frigider. Dimineața, după o igienă sumară, colonelul Precup merge direct la bucătăria de vară. Acolo, surpriză imensă! Oala pe care o lăsase plină cu tocană de iepure era goală, spălată și cu fundul în sus pe un raft! De cum apare cumnata lui, sare la ea: - Ce ai făcut cu tocana care era în oala asta? - Ce tocană visezi, omule? În oala pe care mi-o arăți tu acum am lăsat eu aseară resturile de mâncare de ieri și, azi de dimineață, le-am vărsat în cazanul pentru porci. xxx Colonelul în rezervă Precup nu a devenit vânător și nici nu a mai gătit iepure vreodată. Între timp și Gicu s-a cam plictisit de vânătoare și a început să meargă la pescuit cu băiatul său. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate