agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-08-02 | | Adoris și Kromia(28) Kromia, copilul răsfățat al suveranului și alintat de toți locuitorii cetății devenea, pe zi ce trece, mai visătoare și mai preocupată. Privirea îi devenise prea melancolică. Cei din jur nu puteau să nu observe. Dar farmecul ei tulburător, frumusețea ei care atingea perfecțiunea cucerea inimile de la prima vedere. Mijlocul îi devenise mai mlădios, mâinile păreau a urmări exprimările cele mai delicate, pașii ușori și plini de farmec o făceau să nu mai pară deloc un copil. Ochii ei mari și tulburători începură să pară mistuiți de candoarea unei pasiuni pure, înflăcărați de atracția unor taine pe care numai inima ei le știa. Motivul neliniștilor ei nu era altul decât soarta nefericită a acelui tânăr ținut fără milă în temnița tatălui ei, deși poate nu săvârșise cine știe ce fapte oribile. Era atât de pătrunsă de aceste gânduri, că simțea o tristețe apăsătoare în inima ei ori de câte ori își amintea fața tânărului. Îi trecu prin gând că și ea este de vină pentru nefericirea lui de acum, de vreme ce nu a încercat să facă nimic pentru el. Ar fi vrut să-și mărturisească cuiva gândurile, să găsească pe cineva care s-o înțeleagă. Ar fi dorit să-l roage pe tatăl ei ca tânărul acela să fie iertat și eliberat și să i se dea voie să-și revadă familia și pe toți cei dragi ai lui. Cine era însă acest tânăr? De ce fusese închis? Cine-i erau părinții și de unde era? Oare pe cine să întrebe toate astea? Avea de gând să treacă peste sfială și să meargă hotărâtă la mama ei, regina, sau chiar la rege, să se folosească de tot farmecul ei pentru a-i îndupleca să-l elibereze pe neîndreptățitul tânăr pentru care ea suspina de grijă. Totuși, o vagă reținere o făcea să nu îndrăznească să-și exprime decis dorința, și mai ales să explice motivul pentru care o face. Așa că, până una alta, se gândi să se confeseze doar bătrânului Meneus, cel căruia simțea c-ar fi în stare să-i spună orice. Bătrânul Meneus, ca de obicei, nu era prea greu de găsit. Îl găsi iarăși acolo, în același loc, prin preajma pavilionului său. De cum o văzu, începu să se bucure și să-i afle cu nerăbdare acea vagă stare de neliniște care i se putea citi pe chip. Îi zise: - Tu erai, Kromia? - Precum vezi, zise ea. Am venit să-ți cer sfatul. - Dar ce te neliniștește? o întrebă el duios. - Cred că știi despre ce e vorba, zise ea. - Constat cu grijă, începu să-i spună bătrânul, că eu sunt de vină pentru neliniștea ta de acum. Poate c-ar fi fost mult mai bine dacă îl uitai pe tânărul acela din temniță. Fiecare om are o soartă a lui, iar o fată de rege are un viitor unic al ei, în care se întrezăresc numai minunății, căci tu, la cât ești de frumoasă, nenumărate priviri de neam regesc se vor aținti asupra ta. Și atunci, de ce să-ți bați capul cu gândul la un tânăr oarecare, care mai e pe deasupra și în închisoarea tatălui tău? S-ar putea ca însuși regele să fie cu totul împotriva dorinței tale... Kromia își lăsă ochii în pământ. Genele ei lungi și fine, care-i protejau ochii de prea multele raze ale soarelui, îi clipeau ușor. Încercă să-și explice gândurile. - Poate ai dreptate, bunule Meneus. Totuși, nu știu de ce, privirea atât de omenească a acelui tânăr era caldă și ocrotitoare. I-am văzut bunătatea din suflet, dar și bucuria nemăsurată, deși avea toate motivele să fie nefericit. Aș dori mult să pot să-i fac un bine! Meneus o asculta ca un părinte, convins fiind și de data asta de justețea gândurilor ei. De aceea îi răspunse: - De-ai ști cât farmec este în sufletul tău, Kromia! Te admir ca pe o minune! Nici nu știu cu ce-aș putea să te ajut. Oricât m-aș strădui, n-aș putea să-i cer regelui să-și schimbe gândurile în privința unui întemnițat, iar să-l eliberez fără știrea lui, de asemenea nu pot. Deși, unul bătrân ca mine, n-ar trebui să se mai teamă atâta pentru viața lui. Ceea ce mă oprește, de fapt, să-l eliberez, este cinstea cu care îl slujesc pe regele meu, cinste care e mai presus de orice. Kromia asculta cu atenție spusele bătrânului și, mai-mai să izbucnească în lacrimi, îi zise: - Și chiar nu se poate face nimic pentru nefericitul acela din temniță? Meneus se mâhni văzând-o atât de dezamăgită și începu s-o liniștească din nou: - Nu fii tristă, frumoasă Kromia! Am o idee. Poate dorești să-i scrii tânărului câteva rânduri, să-l întrebi cine e, de unde e, și cum de-a ajuns în temniță? Căci mintea mea obosită nu-și mai amintește de ce a fost aruncat el acolo. Iar mie, probabil, n-are să-mi spună adevărul adevărat... Auzind aceste cuvinte Kromia se lumină pe dată la chip, redevenind luminoasă și radiind de bucurie. Îi mulțumi și-l mângâie pe obraz pe Meneus, cel care o înțelegea și care era atât de bun cu ea. - Ești adorabil! Cel mai adorabil oștean! Știam că nu mă vei lăsa pradă deznădejdii! - Mă simt fericit să fiu măgulit de tine, cea mai strălucită fiică a regelui! De aceea accept să mai săvârșesc o mică abatere de la poruncile scumpului meu rege. Kromia îl părăsi fericită, iar a doua zi reveni șoptindu-i: - Iată scrisoarea mea! Meneus zâmbi. Luă scrisoarea și o ascunse cu grijă în tunica sa. Apoi chemă pe unul din temnicerii lui de încredere și-i explică ce trebuie să facă și cum trebuie să procedeze. În felul acesta se-ndură cerul ca Adoris să poată vedea într-o zi ușa celulei sale deschizându-se din nou, iar un temnicer, nu dintre cei care-i aducea zilnic hrana, îl chemă mai aproape și-i înmână un papirus alb, răsucit ca un sul legat cu un fir de mătase și plăcut mirositor. Adoris, uimit cât se poate de tare, deschise papirusul în mare grabă și începu să admire minunatele cuvinte, scrise de o mână delicată, care spuneau astfel: "Tinere necunoscut. M-ai emoționat nespus când te-am văzut în temniță. Mi s-a spus că ești un dușman înrăit și primejdios al tatălui meu și al țării mele. Totuși, tind să cred că nu-i adevărat. Aveai un chip prea senin și nevinovat, atunci când te-am văzut. Simțind nedreptatea ce ți s-a făcut mi-e cugetul revoltat. Nu-mi place să văd oameni în suferință nedreaptă. Și sunt tristă, de câteva zile, din cauza asta. Aș fi vrut să fac ceva să te ajut în suferința ta, să înduplec pe mai marii cetății să te elibereze. Și totuși, nu am destulă îndrăzneală să o fac. Nădăjduiesc că zeii nu se vor supăra pe mine pentru lipsa mea de hotărâre! Sunt însă nerăbdătoare să aflu cine ești, care e țara ta, în ce oraș ai copilărit și trăiesc ai tăi. Nici nu știu cum te cheamă și pentru ce fapte ai fost întemnițat. Poate dacă aș ști mai multe despre tine, ți-aș putea fi de vreun folos. Aș vrea să-ți pot alina suferința, să-ți trimit o rază de lumină și de căldură în celula ta unde e atât de întuneric și de răcoare. Îmi doresc să redevii liber, să te poți plimba nestingherit pe malul mării, să-ți revezi părinții, în orice colț de lume ar fi ei!... Sufletul meu este alături de tine! Kromia" Surpriza și emoția din inima lui Adoris au fost atât de mari, că nici măcar nu înțelegea cuvintele pe care le citea și le recitea cu nesaț, la nesfârșit. Erau ca un dar neprețuit, ca o scufundare într-un ocean cald și liniștit, nemărginit în generozitate. Abia târziu începu să priceapă rostul celor citite. Orice cuvânt era o binefacere pentru el, întocmai realizării nesperate a unui vis. Deci fata aceea era interesată de persoana lui? Atunci înseamnă că nu s-a înșelat când a văzut-o în parc plină de frământări sufletești. În plus, acum îi știa și cum o chemă: Kromia! Ce nume frumos! Era de neînchipuit câtă fericire putea să se abată asupra unui biet pământean! Cum va putea fi el recunoscător zeilor pentru această neîntrecută și neasemuită bunătate? Citi și răsciti de nenumărate ori scrisoarea aceea, bucurându-se ca un copil de fiecare dintre cuvintele calde așternute în ea. Observă că, odată cu scrisoarea ei, temnicerul îi lăsase în celulă și câteva instrumente de scris. Parcă aștepta un răspuns. Așa că se grăbi să-l scrie, temându-se ca ea să nu-i aștepte prea mult răspunsul lui. Chibzui îndelung fiecare cuvânt înainte de a-l scrie, ca și cum fiecare din ele ar fi putut însemna o sentință asupra viitorului său. Târziu, spre seară, când temnicerul reapăru, Adoris fusese în măsură să-i înmâneze papirusul în care scrisese: "Kromia! Chip divin, coborâtor din zei! Fata cu privirea senină precum cerul, mai gingașă decât florile și mai frumoasă decât diafanul trandafir! Ai făcut pentru mine ceea ce nimeni n-ar fi putut să facă vreodată. Mi-ai sădit în suflet atâta bucurie, atâta speranță, cum n-aș fi visat niciodată. De când te-am văzut, soarta mi s-a îndulcit, preschimbând nefericirea nemiloasă a întemnițării în fericirea mea supremă a ființei mele. Te-am privit, zi de zi, prin fereastra mică a celulei mele, făcându-ți plimbarea zilnică pe aleile din fața închisorii. Chipul tău rămâne în fiece clipă în mintea mea, indiferent că sunt treaz în celulă sau în visurile din somn. Cred că ai un suflet plin de bunătate și o generozitate cerească. Deși te admir zilnic ca pe o lumină dătătoare de viață, ca pe o floare de lotus rară și pură, mi-e tare teamă să nu te înșeli în privința mea, zdruncinăndu-ți încrederea pe care mi-o acorzi. Căci, oare, sufletul tău de zeiță a dragostei, cea mai frumoasă dintre fete, oare nu merită mult mai mult decât prietenia unui necunoscut întemnițat! Nu sunt un tâlhar pătimaș și nici n-am vrut să-l ruinez pe regele Atalyei. Relele mele le-am săvârșit din dorința nebunească de a înfăptui isprăvi fără seamăn. Și totuși, de când te-am văzut, zilele îmi par atât de fericite, încât am început să îndrăgesc celula asta din care pot uneori să te văd. Aș dori să rămân aici la nesfârșit, doar să am privilegiul să te văd o dată pe zi. De aceea, te implor să ai milă de mine, să mă lași aici unde sunt. Mă simt cel mai fericit om de pe pământ, văzându-te în plimbarea ta printre straturile cu flori. Acesta e motivul pentru care te implor să nu te superi că nu-ți dezvălui cine sunt și din ce țară sunt părinții mei. Mi-e teamă să nu fiu eliberat și trimis acasă. Căci, deși mi-aș revedea părinții, prietenii, pe toți cei dragi, totuși la ce bun dacă te-aș pierde pe tine? Te rog, fii îndurătoare cu mine, nu încerca să mă scoți de aici, unde mă simt atât de fericit! Numele pot să ți-l spun: Adoris" Se înțelege cu câtă strângere de inimă a citit Kromia aceste cuvinte. În mintea ei începea să se mai dezlege o taină. Tânărul o adora. Nu se înșelase cu nimic, inima lui era caldă și bătea pentru ea, ce putea fi mai frumos? Nu era un tâlhar înrăit, așa cum și ea intuise, nu era decât un om ca toți ceilalți. Câte temeri s-au risipit dintr-odată din inima ei! Înțelegea teama lui de a nu-și da în vileag originea. Dar, cel puțin, i-a aflat numele: Adoris! Un nume frumos! Emoția ei era atât de mare atunci când îl rosti! Ar fi vrut să-l ajute într-un fel pe Adoris, de care își simțea legată inima din ce în ce mai profund. În ciuda faptului că susținea că-i atât de fericit în temniță știind-o pe ea pe aproape, ar fi vrut totuși să-l izbăvească de pedeapsă, să-l vadă pășind pe culmile cele mai înalte ale libertății, onoarei și fericirii. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate