agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-09-06 | |
Adoris și Kromia(33)
După vremurile liniștite și prospere veniră și zile grele, de cruntă încercare, pentru regele Agatos și supușii săi. De bună seamă, revolta furtunoasă a sclavilor zădărnicise pentru moment desăvârșirea zidirii grandiosului templu. Regele însă nu prea era mulțumit de mersul lucrărilor nici înainte, deoarece mulțimea de meșteri era pricepută mai degrabă să zidească temple obișnuite și mai puțin în înălțarea unor edificii atât de grandioase. Păreau descumpăniți de imensitatea coloanelor, de amețeala înălțimilor și aveau teamă de întinderea bolților. În schimb, erau neîntrecuți în a cere bani mulți pentru ceea ce făceau, fără a risca prea mult, fără să cugete îndeajuns la măreția și armonia construcției. Regele însuși era nevoit să întervină, cu forța spiritului său, pentru a da curaj meșterilor și lucrătorilor și pentru a-i îndemna să îndrăznească mai mult să se pună, în sfârșit, pe treabă serioasă. Dar, în același timp, tezaurul cel mare al visteriei sale începu să scadă îngrijorător. La fel se întâmpla și cu acea mare cantitate de aur împrumutată de la perși. Presimțind că visteria se va goli înainte de încheierea lucrărilor la templu regele deveni mai prevăzător. Cheltuia mai puțin, începu să-și obișnuiască meșterii și lucrătorii să mai aștepte înainte de a-și lua plata. O făcea chiar și pentru motivul de a le încerca voința și răbdarea, reușind uneori să scape de cei prea avizi de bani și de cei cărora le păsa mai puțin de soarta templui. Chiar plănuia să oprească toate lucrările când va fi ajuns la jumătatea celor zece mii de talanți de aur împrumutați de la Arbatis, ca să le reînceapă de îndată ce visteria se va umple din nou la loc. A dat poruncă ca toate corăbiile pe care le-a folosit pentru a căra marmură pentru construirea templului să plece spre tărâmuri îndepărtate ca să facă negoț și să aducă profituri. A mai dat o poruncă, dar tainică, ca aurul ce-i mai rămăsese să fie adăpostit în încăperi ascunse, pentru a nu crea prilejul unor eventuali trădători să cunoască precis starea visteriei sale. Avea de gând să înapoieze lui Arbatis o jumătate din aurul împrumutat, de îndată ce va reuși să obțină un câștig însemnat de pe urma negoțului pe mare. Ducea sfaturi permanente la un loc cu sfetnicii săi pentru a găsi mijloace de sporire a veniturilor visteriei prin așezarea unor noi biruri asupra locuitorilor satelor și cetăților. Aici însă era marele necaz, căci nu puteau mări prea mult birurile întrucât poporul, și așa destul de asuprit, n-ar mai fi putut să suporte o nouă povară. Cu toate aceastea, socoti că împrejurările grele o impuneau, deci trebuia încercată și această cale. Puținul spor ce s-ar fi putut obține, i-ar fi folosit pentru întărirea oștirii. Ani în șir regele își apărase țara prin mijloacele diplomației. Acum însă vedea limpede că treburile oștirilor sale fuseseră un pic neglijate, că cei mai mulți se învățaseră să mănânce pâine de pomană, fără a-și primejdui viața pe vreundeva. Știa că oștenii se dezvățaseră să lupte, că nu erau antrenați suficient de bine și că săbiile și scuturile le erau ruginite iar dezordinea era evidentă. De aceea dădu poruncă hotărâtă ca armata să fie reorganizată iar oștenii să fie instruiți și disciplinați. Știrile neliniștitoare nu s-au lăsat prea mult așteptate. Dintre toate cele rele, una era foarte gravă: perșii începuseră să se războiască cu câteva din măruntele regate de pe coasta răsăriteană a Asiei Mici, încercând să le cotropească. Aceste regate, în loc să se unească și să se apere împreună, au fost surprinse în războaie crâncene, învrăjbite unele împotriva altora, slăbindu-se astfel puterea lor comună. Starea lor era, așadar, nespus de gravă. Într-o zi sosi o veste tristă, care îl posomorî cumplit pe regele Agatos: perșii, aflați în război cu regele Antiohiei, ieșiră învingători, ocupaseră cetatea de scaun a regelui și pustiiră orașul, trecând totul prin foc și sabie. Bogățiile cele mari ale orașului fuseseră jefuite, locuitorii prinși și vânduți ca robi în pustiurile îndepărtate ale Persiei. Ceea ce neliniștea cel mai mult în urma acestei vești era faptul că perșii ajunseseră la mare, punând stăpânire și pe corăbiile din porturi. Acum deveniră un dușman de temut, începând să amenințe marea, să prade corăbiile și să dea foc cetăților. Și nu găsea nimeni un mijloc prin care să le stea împotrivă. Vestea dădu ocol tuturor ostroavelor și porturilor de la Marea cea Mare, aducând panică și jale în inimile locuitorilor de pe aceste meleaguri. Oamenilor începea să le fie teamă să mai iasă pe străzi, țineau deseori închise obloanele ferestrelor, chiar și în mijlocul zilei. Începuse să sosească zvonuri că oștile perșilor porniseră spre Apus. Iar orașele din Asia Mică, rând pe rând, cădeau în mâinile năvălitorilor și nimeni nu reușea să-i oprească. Aflând aceste vești cutremurătoare regele Agatos porunci să înceapă pregătirile de apărare. Trimise oștirile sale în trecătorile dinspre munții Taurus ca să preîntâmpine năvălirea dușmanilor și să păzească coastele mării dinspre răsărit. Porunci ca toate corăbiile care se aflau ancorate aproape de țărmurile Atalyei să fie echipate cu luptători vrednici, care să încerce să reziste atacului corăbiilor persane. Mai porunci să fie ascunse, în locuri tainice, comorile cele mai însemnate din palate și temple, statuile și obiectele de preț, iar porțile să fie ținute închise și să nu poată ieși nimeni prin ele fără a fi cercetat. A sporit numărul oștenilor din paza personală, la fel și al străjilor de pe meterezele cetății. Apoi a trimis soli spre țara vecină, Lycaonia, unde domnea socrul său, stabilind o alianță cu armatele sale. A mai trimis și alte solii către regii ostroavelor de peste mare, cerându-le sprijin. Și, ca și cum n-ar fi fost destule vești de neliniște și panică, iată că în portul Atalyei apărură două corăbii din Antiohia, scăpate prin nu se știe ce minune de furia perșilor, încărcate ochi cu refugiați: oșteni, femei, copii, chiar și răniți, care cerură cu toții regelui Agatos îndurare și adăpost în cetatea sa. Regele nu putea rămâne nepăsător la așa nenorocire și porunci ca refugiații să fie primiți și adăpostiți. Cei scăpați prin fugă din Antiohia, cuprinși de spaimă, povesteau grozăvii din războiul cu perșii și peripeții cumplite pe mare. Poporul din Atalya, adunat în număr mare să asculte aceste întâmplări, se înduioșă trecând să-i ajute pe fugari cu toate cele trebuincioase. Totuși, pentru a nu spori și mai mult panica în cetatea sa, regele porunci ca cei din Antiohia să fie ținuți deoparte și să nu mai pomenească nimănui grozăviile îndurate. Zidurile cetății au fost pregătite cu toate cele necesare pentru a ține piept vreunui potențial atac al dușmanilor: pietre, vase cu smoală, sulițe, săgeți, aruncătoare. Printre cei ce trebuiau să apere zidurile se afla și Adoris cu cei o sută de oșteni ai săi. El își făcea conștiincios datoria. Veghea permanent poarta cea mare a cetății, își antrena zilnic soldații, se purta omenește cu ei, dar se și bucura de mare încredere în rândul lor. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate